De ce am renunțat la televizor

Iulia Marin

Redactor

Ești plictisit? Îl pornești. Vrei să te relaxezi pasiv? Îl pornești. Ți-e urât? Îl pornești. A început emisiunea preferată? Îl pornești. Ai scăpat de plictiseală, te-ai relaxat, ți-a alungat urâtul și emisiunea s-a încheiat? Îl mai lași să meargă, nu strică.

Când vine vorba despre televizor, cred că oamenii se împart în două categorii: cei care trăiesc foarte bine fără el și își doresc asta și cei care nu vor să trăiască fără el, dar, dacă ar face-o, ar întâmpina dificultăți.

Eu fac parte din prima categorie. Lucrurile s-au complicat însă pentru mine când am descoperit că partenerul meu de viață face parte din a doua categorie. În a doua categorie se întâlnește și zapping-ul – termenul care sintetizează butonarea telecomenzii fără să privești propriu-zis ceva, utilizarea televiziunii pe post de somnifer sau companion, ba chiar și lectura ghidurilor TV, despre care bănuiesc că a devenit mai degrabă un lucru desuet.

În ce mă privește, televizorul a fost rareori o sursă de distracție. În studenție, când alți colegi își aduceau televizoare în cămin, eu preferam să ies în oraș – nu zic să citesc, fiindcă aș minți dacă aș pretinde că, mai ales în primul semestru, am petrecut prea mult timp învățând.

În primul apartament în care am stat cu chirie inclusiv peste vară, aveam însă un televizor și, la vremea respectivă, ieșirile se răriseră. Așa că, noaptea, când nu puteam dormi, îl porneam, și așa am devenit, pentru scurtă vreme, fan al unor emisiuni de tip reality show. Cele mai multe reconstituiau dispariții misterioase, crime, dar erau și unele despre fenomenul concursurilor de frumusețe pentru copii sau despre călătorii care mă atrăgeau.

Apoi, m-am mutat într-un apartament în care nu aveam televizor și nici nu i-am simțit lipsa vreme de doi ani. O prietenă care mă vizita în perioada respectivă mi-a spus că ar fi minunat dacă nu ar fi atât de liniște în casă, dar eu tocmai liniștea o voiam.

În sfârșit, când mi-am cunoscut actualul iubit, el a avut aceeași remarcă, legată de lipsa televizorului. Când ne-am mutat împreună, mutarea a venit la pachet cu două televizoare pe care le stingeam de fiecare dată când le vedeam pornite.

Acum, înainte să adormim, televizorul merge. Dimineața, nu putem rata buletinul meteo. Seara și după-amiaza, mai apare câte o emisiune. Pe la miezul nopții, dacă are insomnie, se uită la emisiuni de gătit. Acum doi ani, de Revelion, am mâncat pizza împreună și ne-am uitat la Animal Planet.

De la o vreme, am formulat diverse amenințări la adresa televizoarelor: ba că nu pot dormi cu ele, ba că, dimineața, nu suport să îmi beau cafeaua cât timp bâzâie. Tot de la o vreme, el mai caută modele noi de televizor, spre exasperarea mea, și îmi spune că, de fapt, am ajuns să fac parte din a doua categorie – cea a oamenilor care îl aprind oricum, indiferent de moment.

Așa că, vreme de o săptămână, am decis să îl ignor (televizorul, nu iubitul). Mi-am făcut un stoc de reviste pentru divertisment, am ales să ascult muzică și în niciun caz nu am mai adormit cu el aprins.

În trei zile, mi-am dat seama că nu luasem în calcul vreo două emisiuni la care, totuși, mă uit, ba chiar și un serial, și eram tare curioasă să mai aflu ceva despre viața leilor din savană.

Din când în când, o prietenă îmi indica vreo dezbatere pe care o văzuse – degeaba. Câțiva oameni mi-au spus că nici ei nu se mai uită la televizor, dar au totuși, unul, în casă și îl pornesc zilnic, să meargă acolo ceva.

Pentru mine însă, zilele fără televizor au fost ca o gură de aer proaspăt, deși, de câteva ori, am fost tentată să-mi calc promisiunea: fie când găteam, fie când eram prea obosită să fac altceva. În weekend, a fost o binecuvântare: m-a forțat, practic, să ies din casă devreme, să revin seara târziu și am fost mult mai activă ca de obicei.

În relație, cred că un efect neașteptat a fost faptul că s-a îmbunătățit comunicarea: ba am jucat șah, ba am făcut sport și, pentru că el mi s-a alăturat în experiment, am început să discutăm mult mai mult și să căutăm variante noi de petrecere a timpului liber.

Dintr-un anumit punct de vedere, a fost ca și cum abia așa ne-am dat seama că timpul petrecut seara este liber, chiar și în timpul săptămânii, când tinzi să funcționezi într-o rutină.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

Lipsa televizorului, însă, chiar asta face: te scoate din rutină.

După cele 7 zile, lucrurile au ajuns la un echilibru: el îl aprinde din când în când, iar eu vorbesc peste televizor. Comunicarea excelentă persistă, deci, dar unilateral. ?

P.S. În caz că se întreba cineva, nu, nu m-am uitat nici la seriale online sau la documentare pe YouTube. ?