Dansul reîncepe la pensie

Bianca Felseghi

Senior Editor

Când domnul Costică o învârte pe doamna Edda, face și el o semi-piruetă pe călcâie cu tot trupul lui bont. Ai impresia că plutește pe apă – lucru deloc imposibil – din felul în care mișcările baleiate curg unele din altele. Iar când mâinile se ating din nou în poziția standard, domnul Costică trage și cu ochiul, mustăcind.

„Sunt copil de asfalt, dar totdeauna mi-a plăcut să dansez. Am făcut și ceva școală populară de artă, dar am învățat de când eram mic. Nu doar că am învățat, dar am mișcări, îmi place să creez”, zice bărbatul, încheiendu-și un nasture de la cămașă.

– Măi, am umblat și io când eram tânără pe acolo, pe la Tipografie, cum de nu ne-am întâlnit?, întreabă doamna Edda și își aranjează fusta pe bancă.

– Nu știu, că io am avut multe gagici!, îi răspunde el.

Doamna Edda și domnul Costică dansează împreună pentru prima oară. Mai sunt trei zile până la Festivalul de Dans Adagio, care-i reunește într-un concurs pe toți pensionarii înscriși la Cluburile și Centrele de Zi din Cluj-Napoca.

*

Edda

Poartă o bluză cu flori. Îmi povestește succint, „doar ca să înțeleg mai bine”, viața ei, dar nu vrea să scriu despre asta. Ce-a trăit închide între două paranteze – înainte și după ce i-au murit soțul și fiica.

„A fost o lovitură”, spune, ștergându-și ochii albaștri. Întâi a căzut într-un loc unde viața aproape că nu mai avea umbră, dar, la un moment dat, a hotărât că „trebuie să iasă”. Așa sunt Berbecii, tenace.

„Niciodată n-am fost leneșă, am fost activă. Nu m-am lăsat. Acum, dansul e ce mă ține în viață. Când am început să merg la Clubul de pensionari din Grigorescu (cartier din Cluj – n.r), abia așteptam să vină joia. Când mă duceam acasă parcă înviam”, spune doamna Edda.

Are 71 de ani și e mândră că toți „sunt ai ei”.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Reportaj. Ce a rămas în urma inundațiilor fulger din județul Galați. „Ultimele zile de viață trebuie să le stau în noroi și cu peria în mână”

De zile întregi localnicii, ajutați de voluntari și echipe de salvatori, se chinuie să scoată mâlul și obiectele distruse din case, după inundațiile devastatoare din județul Galați.

„Aveam 15 sau 16 ani când am început să merg cu prietenele mele la cluburile Pielarul și Victoria. Venea și frate-meu, că trebuia să fie și un bărbat cu noi. Și dansam de la început până la sfârșit. Atunci era muzică vie, cu orchestră cu saxofon și contrabas.”

Când dansează, doamna Edda simte ritmul, dar dacă barbatul știe să unească niște pași, se lasă condusă.

Pe domnul Costică l-a întâlnit la club și el o învârte cu figuri. Picioarele i se țin fără greutate după tobe, mai săltăreț sau mai lent, cu vârful alungit ca în pozele de balet. Pentru concurs a exersat tango și bossanova, dar când aude un rock’n’roll, nu se mai dă dusă din ring.

Edda Lupaș și partenerul ei de dans, Costică Pășcuță.

Costică

A fost instalator și are un „doctorat la Sorbona”, așa se recomandă Constantin, paranteză Costică, Pășcuță, sălăjean, zălăuan.

Mai are domnul Costică și un stent la inimă, după un infarct, dar n-ai zice că a căzut vreodată bolnav. „Nu-s împtielit!”, zice el, și se mângâie pe mâna tatuată. (Ardelenismul înseamnă „amărât” sau „slab”.)

În mod normal, își scoate soția „la interval”, dar acum s-a nimerit ca ea să nu poată participa. Iar el, de când s-a pensionat – abia ce bate în 68 de ani – nu se mai gândește decât la dans.

A cerut să fie introdus dansul la Clubul de Pensionari și i s-a făcut hatârul, dar era o încăpere mică în care se băteau de calorifere. După nici doi ani, domnul Costică a vrut să facă și un statement național: a dansat în preselecție și în prima etapă de la „Românii au talent”.

Ce-a vrut să spună cu asta? Că viața nu se termină la pensie.

Așa că a dansat cu cinci femei, cinci dansuri diferite, și nu le-a lăsat timp de reacție celor din juriu. „Cum terminam unu’, începea alt stil, să n-apuce să apese moaca aia pă bilă, știi?”

Încă o șansă

Ionela Pop și Marcel Paranici sunt, amândoi, văduvi. La 66 de ani, Ionela cunoaște o a doua vârstă a maturității și e departe de a fi o „venerabilă pensionară”.

A făcut contabilitate și a lucrat în comerț, iar acum, pe lângă pensie, mai face una-alta, „că nu poți, după o viață de muncă, doar să gătești și să te uiți la televizor”.

Așa a înțeles că i-ar fi plăcut să danseze mai mult de-a lungul vieții.

Cu Marcel formează un cuplu și în afara ringului de dans. Așa s-a întâmplat, să descopere că au multe în comun, nu doar pasiunea pentru jocurile folclorice.

Au cunoscut un altfel de viață, îmi spun ei, și sistemul în care trăiesc astăzi continuă să reprezinte o noutate.

Marcel Paranici (75 de ani) a fost tehnician la un institut și are o înclinație către discuții mai teoretice. Prea e politică peste tot, domnule, prea n-au tinerii nicio șansă.

„Aș minți dacă aș spune că în vechiul regim nu mi-au fost facilitate anumite lucruri, de la serviciu la locuință. Azi, tineretul ce face? Exportăm materie cenușie.”

Nu trebuie să aștepți să facă alții ceva pentru tine, îl oprește, încrâncenată, Ionela. Ce-ți construiești tu, aia e sigur.

Box-tango

Valeria Fărcaș poartă o rochiță de culoarea oului de rață, cu volănașe deasupra genunchilor. Are picioare trainice și obișnuite cu tocuri înalte. Nici azi nu se dezminte. Calcă pe vârfuri, ca o egretă, în jurul soțului ei, Ioan, fost boxer.

L-a convins cu greu să se unduiască pe muzică. El era obișnuit să danseze într-un altfel de ring. Valeria s-a pensionat de doi ani și își amintește cum o compătimeau colegele de birou la plecare: „Numai la moarte o să te gândești!”

„Prima oară am venit eu, m-am înscris și mi-am etalat talentele. Noi locuim la casă și soțul are, slavă Domnului, cu ce să-și ocupe timpul. Dar am zis să facem și altceva, să trăim frumos. Că mai ștergi un praf, mai vezi un televizor, dar azi așa, mâine așa…”, explică ea.

Dansul de societate a fost greu, suspină boxerul. A mai jucat el la viața lui, dar numai pe populare, iar acum trebuie să-și facă „mișcările mai melodioase”.

Ioan Fărcaș a boxat 11 ani la clubul Voința. „Fiind de la țară, pe noi, tinerii, ne atrăgeau mai ales cu o supra-alimentație. Mâncarea era mai consistentă, mai primeai câte o ciocolată după antrenament, diurna era mai mare. Când erai în cantonament, te scotea din producție: doar mergeai și încasai salariul”, rememorează boxerul.

Au doi copii, care le-au adus și nepoți, dar toți sunt plecați în Belgia. Îi văd rar, maximum de două ori pe an, dar au învățat să folosească Skype și se mai adună seara în fața calculatorului.

Cursul de dans are cel mai mare succes printre pensionarii clujeni. La microrevelion, desfășurat în timpul zilei, au făcut iureș.

„Ringul de dans a fost plin de la 11 la 18 seara. La un moment dat, i-am zis DJ-ului să mai oprească muzica, să nu avem probleme”, spune Mihaela Marcovici, coordonatoarea Centrului de Zi pentru Vârstnici nr. 1.

La Centru s-au anunțat deja cursuri noi, tango argentinian și balet.

Festivalul de Dans pentru Vârstnici Adagio e organizat de Departamentul de Sănătate Publică din cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării a UBB.

Scopul evenimentului e să susțină îmbătrânirea activă și, implicit, îmbunătățirea calității vieții celor care ne sunt părinți și bunici.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€