Cum să vorbești despre depresie fără să te deprimi

„Depresia începe banal, învăluie zilele într-o culoare cenușie, slăbește acțiunile obișnuite până ce formele lor explicite sunt umbrite de efortul pe care-l necesită, te lasă ostenit, și plictisit și obsedat de propriul tău eu – dar poți răzbi prin toate acestea”

Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, Andrew Solomon, Humanitas, 2014

Când am început să le povestesc prietenilor mei că citesc Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, cel mai frecvent m-am lovit de reacția: Eh, aș citi și eu cartea asta, dar nu acum, că mi-e teamă să nu mă deprim.

Am început să mă gândesc de ce o anatomie a depresiei ar trebui automat să fie ceva deprimant – și ce însemna acel „acum” din replicile lor.

Unul din lucrurile pe care îmi place să cred că le-am învățat din cele peste 500 de pagini ale volumului e că generalizările și simplificările cu care operăm – nu numai atunci când vorbim despre depresie, ci și, vorba poetului – despre viață, în general – ne ajută să vedem și să înțelegem fragmentar. Ne privează de experiențe și apropieri.

Însă faptul că realizăm asta, chiar dacă e un prim pas, nu ne ajută prea mult – mai e nevoie și de un exercițiu constant a ceea ce am învățat.

E oarecum firesc să ne așteptăm, simplificând, că o discuție despre depresie e o discuție despre deprimările și tristețile altora. Mai ales acum, după câteva luni de izolare și o libertate difuză care i-a urmat.

Posibil că, după luni de informații contradictorii, nevroze colective și ură pe rețele sociale, anunțuri zilnice despre noul număr de morți din cauza pandemiei și nenumărate materiale jurnalistice despre cum lumea nu va mai fi niciodată la fel, resimțim mai acut propriile fragilități și neputințe – și e posibil ca deprimările altora să ne amintească de ale noastre. Foarte posibil să nu ne dorim asta. 

„Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperări.

Când se instalează, degradează eul și, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecțiune”, spune Andrew Solomon în deschiderea cărții sale.

Deci, da, o lectură despre depresie s-ar putea să nu fie ca o plimbare într-o dimineață plină de rouă, pe o alee cu flori. Însă ceea ce am descoperit e că poate să fie de sute de ori mai benefică decât acea plimbare. 

Andrew Solomon a documentat peste 10 ani acest volum, pornind investigația de la propria depresie. Demersul său parcurge nenumărate cercetări și surse științifice și se extinde pe câteva continente, urmărind să înțeleagă detaliile și diferențele, excavând mereu ideea că depresia e o afecțiune universală și atinge toate tipurile de populație, de la groenlandezii neobișnuiți să vorbească despre sentimentele lor, la americanii de culoare care trăiesc în ghetouri sărace fără speranță, la albii bogați. Depresia nu discriminează.

Solomon precizează, însă, din capul locului, că scrisul său nu a fost un proces terapeutic, de căutare a catharsisului prin autoexprimare.

Poate că acesta este unul din punctele de rezistență ale cărții – nu încearcă să pună sub lupă suferința ca motiv central. În empatia lui Solomon există mereu și o doză sănătoasă de distanțare de subiect, în așa fel încât acesta își pierde componenta dramatică. În fond, cu toate detaliile care o fac unică, depresia este o boală – una a minții.

Iar felul în care scrii despre ea, felul în care folosești cuvintele – adică o numești – poate să dea sau să ia din puterea mitologiei create în jurul ei. Înclin să cred că și asta face din Demonul amiezii o lectură puternică, dar revelatoare – faptul că demitizează o întreagă serie de povești pe care le spunem despre depresie. 

De la „nu-i decât o chestie legată de chimie” la „totul se explică genetic”, trecând prin variante de tratamente, politici publice și procente cu care am învățat să ne explicăm ceea ce se întâmplă cu noi, ca societate, Solomon ne arată că lucrurile stau și nu stau (doar) așa.

Că nu există o explicație unică și indisolubilă care să acopere toată paleta de simptome care vin odată cu depresia. Că, în fond, cu cât avem capacitatea de a surprinde mai multe nuanțe, cu atât ne apropiem de profunzimile unei boli care surprinde în faldurile ei chiar profunzimea umană.

Mai sunt și cele peste 1000 de persoane depresive cu care Solomon a comunicat de-a lungul documentării cărții. Fiecare capitol vine cu câteva din poveștile acestora, dezvăluind lumi atinse de umbrele depresiei.

Soții fericite care cad în depresie după nuntă, mame depresive care nu mai pot să ofere sprijin și afecțiune copiilor, cupluri care nu pot admite realitatea depresiei și mimează normalitatea. Unele din poveștile selectate de Andrew Solomon par să aibă toate ingredientele unor adevărate tragedii: mai ales acolo unde intervine și sărăcia cruntă. 

Cu toate acestea, autorul sondează mai puțin răul prin care trec personajele sale, cât soluțiile de reziliență pe care acestea le găsesc. Descoperim un univers al străduinței și antrenamentului: depresivul suferă o moarte și o renaștere – iar noua viață trebuie învățată și exersată de la 0.

Oricât sunt de triste sau autodistructive, personajele lui Solomon au, la fel ca oricare alți oameni, motive de bucurie și motive de mândrie. Doar că ele sunt mult mai firave și mai supuse asaltului nemilos al căderilor psihice.

Depresia nu afectează umanitatea din suferinzi, nu le amputează înțelegerea, nu le suspendă percepția, nu le distruge simțul umorului. 

Nu-i face nici „nebuni”, nici de neînțeles pentru ceilalți. În schimb, îi obosește și îi blochează. Îi rupe de țesutul social, de sens.

Un depresiv îi va aminti unui sănătos despre posibilitatea propriei rupturi și alienări. De asta nu vrem să citim despre depresie „ca să nu ne deprimăm”. Viața e oricum complicată, de ce să ne mai lăcomim, s-o mai complicăm și noi?

Dar nu e nimic deprimant la cartea lui Solomon. Combinația de sinceritate blândă, de bunătate și înțelegere – nu față de condiția celui depresiv, ci mai ales față de fragilitatea condiției umane – care străbate cartea asta de la un capăt la celălalt e ca o luminiță.

Și luminițele luminează în cel mai crunt întuneric. Și ele înseamnă soluții și speranțe. Posibilitățile unor noi vieți.

M-am gândit, citind volumul lui Solomon, la cât de puțin suntem educați și antrenați să înțelegem și să respectăm propria complexitate și pe cea a altora, dar și ce înseamnă să ne iubim pe noi înșine. Obișnuiam să am o părere destul de bună despre mine, dar nu eram deloc bună cu mine. Acum muncim la asta :)

All in all, Demonul amiezii e un început solid al unui drum luminos și înțelegător către sine pe care fiecare din noi ar merita să-l facă. Măcar o dată.