Cum protejează statul siguranța persoanelor safice în România? Ce poți face dacă ești discriminat sau agresat

Simina Popescu

Cupluri atacate în parc, agresate fizic sau cărora li s-a interzis accesul în spații publice - acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le reclamă femeile queer și persoanele non-binare în viața lor de zi cu zi în România.

I-am întrebat despre experiențele lor din dorința de a înțelege cât de în siguranță se simt persoanele safice și care sunt demersurile legale pe care le pot lua în situații de discriminare. 

În general, victimele împărtășesc atât neîncredere și îngrijorare legate de siguranța lor sau protecția identității lor când e vorba de a cere ajutorul poliției, cât și senzația ca e mai safe, poate, sa nu iei vreo măsură legală. Situația este mult mai gravă în cazurile persoanelor cu identități intersecționale: persoane rome, cu dizabilități sau în situații vulnerabile.  

Big Brother și discriminare

Laura (40, bisexuală) povestește cum în urmă cu aproximativ 10 ani era într-un local din București, în zona Cișmigiu. Era iarnă și stătea alături de partenera ei într-una din încăperile localului, în care erau singure, așa că se țineau de mână și s-au sărutat în timp ce făceau conversație.

La scurt timp, chelnerița a venit să le transmită că șefii ei „le roagă să nu fie indecente”. Cele două s-au simțit imediat inconfortabil dându-și seama că cineva le-a urmărit pe camerele video din spațiu. Li s-a spus că patronii își doresc să nu mai fie atât de evidente și să nu deranjeze, și când au protestat că nu deranjează pe nimeni, li s-a spus că dacă nu încetează cu „comportamentul acesta”, vor fi rugate să plece.

„Până la urmă am plecat pentru că ne-am dat seama că cineva stă cu ochii pe noi. A fost un moment din ăsta de Big Brother în care e un ochi care te privește și dup-aia își trimite mesagerul să-ți spună cât de greșit ești. Țin minte că am am plecat foarte nervoasă, am plâns pe drum. Adică mi s-a părut extrem de injust să nu poți să bei o cafea cu prietena ta, cu persoana cu care ești”, spune Laura. „Este extrem de umilitor.” 

Acum zece ani erau mult mai puține locuri chiar și tacit queer friendly în București, pe când în prezent evenimente queer în localuri și cluburi sunt ceva mai comune (chiar dacă nu deosebit de frecvente), mai degrabă în centrul orașului.

Rămâne valabil însă că nu ai nicio garanție că un spațiu public aparent sigur este cu adevărat așa. Este nedrept și epuizant ca persoană într-o relație, sau ca cineva care pur și simplu vrea să iasă la un date, să știi că trebuie să-ți pui problema unde să mergi, nu doar ca să ai cea mai drăguță cină sau cele mai bune cocktailuri, cât unde poți să îți ții partenera/x de mână și dacă n-ar fi mai sigur să aștepți până acasă ca să vă sărutați. Deși povestea Laurei este din 2016, senzația de nesiguranță și vigilența pe care e nevoie să și-o asume pentru propria protecție persoanele safice persistă și în 2026.

Este important, însă, de înțeles anumite diferențe din punct de vedere juridic, pentru că discriminarea, instigarea la ură și infracțiunea motivată de ură reprezintă concepte diferite din punct de vedere juridic și sunt analizate și sancționate conform unor cadre legale diferite. 

Un patron nu are dreptul absolut de a-și alege clientela. În spații private cu acces public, cum ar fi cafenele, restaurante, magazine, refuzul accesului nu poate fi discriminatoriu. Într-o situație în care un cuplu queer (parte din comunitatea LGBTQIA+) este atenționat pentru gesturi care ar fi acceptate în cazul unui cuplu heterosexual, se aplică Ordonanța 137/2000 (interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale în accesul la servicii destinate publicului).

Se poate face o sesizare la CNCD, pentru că în cazul discriminării nu e nevoie să se fi întâmplat o formă de violență per se, ci este suficient ca persoana vătămată să-și fi simțit lezată demnitatea.

Sesizarea trebuie făcută în termen de un an de la faptă, este comunicată de către CNCD părții reclamate, și odată ce este procesată sesizarea și constatată discriminarea, se aplică una sau mai multe măsuri (avertisment, amendă contravențională, recomandări pentru partea reclamată).

AUDIO. „Ia dă-ți tu voie să vedem ce-i cu păsărica ta.” Înregistrare șocantă din cabinetul lui Ion Duvac, membru în comisia în care sunt analizate cazurile de abuz din Colegiul Psihologilor

Ion Duvac, doctor în psihologie și membru în Comisia de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România, își hărțuiește sexual pacientele prin propuneri sexuale explicite și cere poze cu părțile intime ale femeilor, încă de la prima ședință, potrivit unei înregistrări ajunse în posesia redacției.

Reacția Colegiului Psihologilor la ancheta PressOne. Ion Duvac invocă o „campanie de denigrare” pe fondul unei candidaturi la conducerea instituției, deși nu mai are dreptul

Colegiul Psihologilor reacționează la ancheta PressOne despre Ion Duvac și susține că nu există sesizări la nivelul instituției care să-l vizeze pe doctorul psiholog, însă, ca urmare a anchetei, are în vedere mai multe posibile sancțiuni, prin care și retragerea definitivă a atestatului de liberă practică.

E important de știut, însă, că procesarea sesizării poate dura până la 6-9 luni. 

„Eu îi încurajez pe oameni să depună plângere. O dată ca să-și găsească dreptatea, apoi ca să contribuim la raportare, pentru că dacă nu avem raportare pare că fenomenul nu există și atunci nu vin măsurile”, spune Anca Baltac, avocată Accept.

„Dar fiecare apreciază pentru sine și niciodată nu presăm pe nimeni să facă mai mult decât poate sau își dorește. Pentru că sunt și persoane care doar vor să spună că li s-a întâmplat și asta e foarte ok, sau vor să știe ce drepturi au, ce pot să facă pe viitor dacă li se va mai întâmpla vreodată ceva mai rău”. 

„E un lucru bun să te duci cât mai repede, cât ai amintirile proaspete, dar nu atât cât să te forțezi”, continuă aceasta. „Noi de obicei facem informare persoanelor pe drepturi, ca ele să înțeleagă ce presupune procedura pas cu pas: ce se întâmplă, merg la poliție, aștept un pic, trebuie să semnez, vorbesc cu cineva care redactează la calculator în numele meu, eu trebuie să verific să corespundă cu ce am zis, să mă concentrez foarte bine pe ce numim noi indicatori de prejudecată, deci indicii că infracțiunea respectivă a fost săvârșită cu acest motiv discriminator.

E foarte important să le zicem de la bun început ca ei să le aibă în vedere în timpul investigațiilor, pentru că și ele se pierd. Le spunem oamenilor că pot să meargă însoțiți de o persoană de încredere, care nu trebuie să fie avocat sau familie sau prieten, poate să fie inclusiv cineva de la noi de la Accept, poate să fie altcineva de la organizațiile din țară.”

„Mara, tu nu știi cu cine te pui”

Mara* (numele a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea) 20, femeie lesbiană, povestește cum era în clasa a unsprezecea în liceul său dintr-un oraș mic când și-a cunoscut prima iubită. La un moment dat, una dintre profesoarele ei a început să-și schimbe brusc și semnificativ comportamentul față de ea. O amenința cu note mici nejustificate și avertizări criptice: „Știi, Mara, tu nu știi cu cine te pui, nu ești persoana care să se certe cu mine”.

Fata spune că nu știa la ce se referă profesoara, și, deși ora de română devenise îngrozitoare, nu o interesau așa de tare amenințările ei - era o elevă bună, cu zece pe linie la toate celelalte materii. Într-o zi, profesoara i-a chemat tatăl la școală, și i-a spus de față cu el „Mara, uite, înainte îmi plăcea foarte mult de tine, mai ții minte că mergeam în excursii, și venea și iubitul tău. Știi cumva ce s-a schimbat?”. 

„Atunci am pus cap la cap ce se întâmplase, atunci am realizat”, îmi spune Mara. Profesoara a trimis-o afară, spunându-i că vrea să vorbească doar cu tatăl ei. „Eram deja panicată. Tata nu știa, evident, că îmi plac femeile. Știam că nu era homofob, doar nu am simțit că este momentul să-i spun, și voiam, când o fac, să fie în termenii mei”.

Când a ieșit din sală, tatăl ei era doar surprins și puțin dezamăgit pentru că a aflat în felul acesta, dar a continuat să-i fie alături. Ce se întâmplase, însă, a fost că profesoara de română și-a scos telefonul și i-a arătat tatălui Marei „poze cu mine și iubita mea de la vremea respectivă, TikTok-uri pe care le postasem eu cu ea, poze de la close friends pe instagram, pentru că am avut niște colege în clasă care, după ce au aflat că îmi plac femeile, nu mă mai plăceau nici ele și au strâns aceste dovezi. Nu știu dacă ea [profesoara] le-a cerut, dacă ele pur și simplu le-au dat, dar femeia avea un folder cu dovezi că sunt eu gay.” 

Situația cu profesoara a continuat până în clasa a doisprezecea, cu note mici și amenințări, culminând cu adunarea unui consiliu fiindcă aceasta insista să îi fie scăzută media la purtare elevei. Niciunul dintre profesori nu a fost de acord, așa că, la un moment dat, profesoara a anunțat în fața tuturor, inclusiv a directorului: „Voi știți că este o lesbiancă, știți că nu o să ajungă nimic în viață? Mara, eu zic pentru tine, că eu țin la tine, tu dacă vrei să te faci avocat nu o să ajungi nimic în viață dacă te afișezi așa! O să fii doar o lesbiancă fără viitor!”

Profesoara a încercat să arate directorului pozele de pe telefon, dar acesta a refuzat să le vadă, însă nici nu au existat consecințe pentru faptele femeii. Mara și familia ei nu au luat măsuri legale mai departe în această situație, și pentru că presupuneau că profesoara respectivă are conexiuni politice, dar și pentru că frații ei mai mici studiau la același liceu și voia să îi protejeze de bullying din partea profesoarei și a colegilor.  

Comportamentul profesoarei ar putea fi încadrat la discriminare pe criteriul orientării sexuale și la discurs instigator la ură, cu circumstanțe agravante în faptul că aceasta era într-o poziție de autoritate față de un minor, adică un context în care dezechilibrul de putere lasă loc multor abuzuri psihologice.

În teorie, deținerea de fotografii personale ale victimei în sine nu constituie o faptă penală atâta timp cât imaginile erau obținute din spațiul public (de pe social media victimei) și nu aveau conținut pornografic, însă aici se poate lansa o dezbatere juridică legat de pozele Marei de la close friends, capturate și distribuite de colege - sunt imaginile de la close friends spațiu public sau nu?

„Un alt aspect relevant este acest refuz de acces la educație al elevei respective din cauza faptului că era o persoană queer, iar acesta e un drept fundamental pentru tineri. Una dintre cele mai mari probleme când e vorba de hărțuirea elevilor de către profesori este faptul că sunt îndepărtați de șansa lor la educație”, spune Ioana Trană, avocată drepturile omului, care colaborează cu Queer Sisterhood Cluj.

Aceasta mai spune că, în urma discursului profesoarei în cadrul consiliului, Consiliul Profesoral ar fi trebuit să se sesizeze iar aceasta să fie sancționată direct. „Din moment ce asta nu s-a întâmplat, toată responsabilitatea e plasată pe victimă, deși școala teoretic avea toate datele să declanșeze o anchetă din oficiu”, continuă avocata.

„Într-o astfel de situație, recomandat e ca victima să facă plângere tuturor instituțiilor - și la școală, și la Inspectoratul Județean, apoi la CNCD și la poliție. Din păcate pentru victime cel mai bine e să facă aceste sesizări și plângeri peste tot în speranța că va veni un remediu măcar de la una dintre aceste instituții”. 

Trană explică cum, deși au trecut aproximativ 3 ani și fapta s-a prescris și nu mai poate fi pedepsită penal, recomandă ca liceul și inspectoratul județean să fie anunțate, ca să se aplice o justiție reparatorie, sperând că recunoașterea publică a abuzului pe care profesoara îl continuă să întrerupă acest ciclu. 

Avocata Anca Baltac explică cum o situație cu mai multe straturi, ca cea a Marei, devine o dezbatere juridică, pentru că o faptă poate fi încadrată de oameni diferiți ca și contravenție sau ca faptă penală. „Este o chestiune de cum argumentezi, la ce procuror sau judecător ajunge dosarul, dacă rezonează cu ce ai argumentat tu, ce argumente aduc și ei, deci nu putem să dăm un răspuns clar”. 

„Însă primul lucru la care m-am gândit a fost că acest comportament ține de abuz în serviciu, care are și această componentă discriminatorie”, continuă Baltac, „deci când un funcționar public, în cazul ăsta profesorul, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane pe criterii variate, printre care și orientarea sexuală. Pentru că, da, putem să vorbim de discriminare, care reprezintă o contravenție, nu faptă penală. Iar acest caz mi se pare destul de grav, mai grav decât o contravenție”.

Avocata mai menționează și perspectiva GDPR - ai putea spune că profesorul e și el un operator de date, care are acces la informații despre elev, „și în contextul în care rolul profesorului este să medieze, să protejeze, să educe, odată ce ajunge în posesia unei informații cum este orientarea sexuală a unui elev, e iarăși o chestiune delicată pentru că pentru ce o prelucrezi și o dai mai departe?”

„Nu fugeam, că n-avea rost să fug”

Multe dintre persoanele cu care am discutat pentru acest material semnalează agresiuni verbale și fizice în spații publice, mai ales în parcuri. 

Alex (26, persoană non-binary, queer, folosește pronume masculine) povestește cum acum 4 ani se plimba singur în Cișmigiu seara, când patru băieți de liceu i-au ieșit în cale. Menționează că purta pantaloni scurți și pilozitate pe picioare, lucru pe care aceștia l-ar fi observat.

„Erau cu siguranță mai mulți și mai mari, astfel încât când au venit la mine și m-au întrebat, «oh, tu ești lezbiancă feministă din aia?», mi-am dat seama că urmează să se termine prost”, povestește Alex. „Apoi au început pur și simplu să meargă după mine și să-mi tragă șuturi în picioare”.

Spune că gașca de băieți s-a ținut după el până la ieșirea din Cișmigiu, câteva sute bune de metri, fără să facă prea multă gălăgie ca să nu atragă atenția. „Nu fugeam, că n-avea rost să fug, nu sunt mai rapid decât un băiat de 17 ani. Probabil așa cum o spun pare absurd, pentru cineva ascultând, dar în același timp cred că era absurd și pentru cei care o săvârșeau, era absurd pentru noi toți”, continuă acesta.

Spune că a decis să nu facă nimic, nu a raportat situația la poliție. „N-am vrut să mă out-uiesc poliției, și nici nu credeam c-o să se întâmple ceva”. 

Daria (bisexuală, 21) povestește despre două situații trăite din parcul Cișmigiu, ambele când avea 17 ani. Într-una din ele se afla cu iubita ei pe bancă în prima zi de liceu, sărutându-se, când au venit doi bodyguarzi la ele și au început să le pună întrebări legat de viața lor sexuală „ce facem, cât de des facem, dacă ar putea și ei să se alăture”.

Fetele nu le-au răspuns și doar le-au cerut să le lase în pace, iar în cele din urmă au plecat, fiindcă se simțeau incomfortabil.

În a doua situație, se săruta cu iubita ei pe un petic de iarbă când au venit spre ele de la două alei distanță mamele unor copii mici, strigându-le să se ridice și să plece, că le văd copiii lor, că acestea „îi influențează și le strică viața”.

„Știu că ne-au și înjurat, ne-au spus «lesbiencele dracu'» sau ceva de genul ăsta”, mai spune Daria. Pe moment, spune că nu au afectat-o așa tare episoadele, a încercat să treacă peste și să nu-și modifice comportamentul sau felul în care se raportează la parteneră în public, însă recunoaște că i-a rămas în gând situația cu mamele din parc.

„E ceva la care m-am gândit la un moment dat, băi, poate chiar influențez copiii ăștia, poate chiar sunt omul rău și n-ar trebui să mă afișez. Adică dacă ai deja gândurile astea, ți le și confirmă oamenii din exterior când te tratează așa, ca pe o ciudățenie a naturii”. 

Ana (27, lesbiană) și Andreea (26, queer) stăteau într-o zonă retrasă dintr-un parc din Cluj într-o seară din august 2025. La un moment dat s-au sărutat scurt. Un grup de băieți adolescenți între 14-17 ani le-a văzut și a început să strige „lesbienele, lesbienele”, apoi să se apropie de ele. 

Cei 5 băieți au înconjurat banca pe care stăteau fetele, „Și au început să ne zică «să ardeți toți în iad, vă omor, vă bag cuțit, vă dau foc», stuff like that.” Unul dintre ei avea o trotinetă electrică și le băga farul trotinetei în ochi.

Cele două nu știau dacă băieții chiar erau înarmați, însă nu voiau să reacționeze, de teamă că ar putea deveni și mai violenți, așa că au încercat să îi ignore cu ochii în telefon. Povestesc cum nu au avut prezența de spirit să filmeze, pentru că erau în freeze în acel moment, dar cădem de acord că poate filmând i-ar fi provocat și mai tare pe băieți.

Au reușit să scape doar pentru că băieții au văzut o persoană cunoscută spre care s-au îndreptat la fel de agresiv și le-au lăsat în pace. 

Ana și Andreea povestesc că au fost foarte speriate după întâmplare. „N-am știut ce să facem, ne-am gândit să sunăm la poliție, dar știm toate experiențele, mai ales ale femeilor care sună pentru cazuri de violență în familie: nu ești luată în serios. Ne gândeam, ok, nici n-am filmat, nici n-avem vreo dovadă, era și destul de întuneric, și departe de restul oamenilor ca să avem martori. Ne gândeam că după toată faza asta, dacă ar veni un polițist să ne ia la mișto aia ar fi picătura care ar umple paharul.”

La ceva timp după, au văzut pe social media o postare a ONG-ului Queer Sisterhood Cluj, în care informau că pot oferi consiliere juridică gratuită și sprijin comunitar. Au făcut plângere la poliție după 3 săptămâni de la incident, fiindcă le era foarte frică să nu fie luate în serios sau să se retraumatizeze în proces.

Deși spun că a fost o experiență mai bună decât se așteptau, polițistul s-a opus inițial să intre însoțite de Ruth Borgfjord de la Queer Sisterhood Cluj, deși conform Legii nr. 211/2004 privind protecția victimelor infracțiunilor, victima are dreptul la sprijin psihologic. Polițistul le-a mai întrebat de ce nu au venit mai repede, de ce au așteptat atât de mult. „Am simțit că au pus foarte mult responsabilitatea pe noi, că nu am făcut plângere mai repede și că nu am procedat corect în situația aia, fără înțelegerea că ne-a fost foarte frică”.

Deși de când au depus declarația, nu au mai fost contactate, cele două spun că acum măcar știu că există un precedent, pentru că, cu cât există mai multe declarații depuse despre zona respectivă, șansele ca agresorii să fie găsiți cresc. 

***

ONG-urile LGBTQIA+ pot oferi susținere morală, consiliere juridică și să asiste la luarea celei mai potrivite decizii pentru victimă, atât din punct de vedere legal cât și emoțional, însă de multe ori organizațiile se confruntă și ele cu deficit de resurse sau finanțări în cadrul cărora pot oferi astfel de resurse pe perioadă limitată.

În afara Bucureștiului, ONG-uri precum Queer Sisterhood (Cluj) și Identity Education (Timișoara) au oferit consiliere juridică în cadrul „PATH - Programmatic Actions for Tackling Hate Crime in Romania”, implementat de Asociatia Accept, între martie 2024 și februarie 2026, însă fără finanțare constantă nu pot oferi aceste servicii pe termen lung.

Asociația Vulgar a făcut maparea serviciilor disponibile prin ONG-uri din București în capitolul 5 din ghidul „Un spațiu pentru noi toate: comunitatea safică și mișcarea feministă”. 

Nu avem statistici în România despre cât de dese sunt cazurile de discriminare împotriva persoanelor safice, însă majoritatea avem o astfel de poveste, iar frica și reticența de a raporta contribuie la invizibilizarea lesbofobiei, bifobiei și transfobiei din societatea românească.

Acest material a fost realizat ca parte din bursele jurnalistice oferite în cadrul proiectului implementat de Asociația Vulgar, în parteneriat cu Queer Sisterhood Cluj, parte din proiectul Catalyst of Change finanțat de Uniunea Europeană.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€