Cum munceau românii până în 1989

Cum munceau românii în comunism? Cum era viața la muncă în paradisul comunist pe care unii-l plâng și acum? Cum intrai „în câmpul muncii” și cum avansai în el? Cât de greu era să supraviețuiești sau, de ce nu, să prosperi într-o societate centralizată, în care statul ordona totul iar tu trebuia doar să te supui? Au trecut 30 de ani de atunci, dar efectele modului în care au muncit românii în comunism se simt și astăzi, așa că este esențial să înțelegem epoca de atunci dacă vrem să pricepem și de unde vin multe dintre problemele de azi. Iată doar câteva povești.

În anul 1981, când Liviu termina Facultatea de Automatizări și Calculatoare din Craiova, 3.748.000 de oameni ocupau, conform Anuarului de Statistică al Republicii Socialiste România, posturi în industrie. Cu 748.000 mai mulți decât în agricultură, unde lucrau 3 milioane. 36% adică din populația activă.

„Repartizarea și utilizarea deplină și rațională a resurselor umane se realizează în concordanță cu obiectivele planului de dezvoltare economico-socială a țării, cu cerințele sporirii necontenite a eficienței economice și sociale a muncii, cu necesitatea dezvoltării armonioase și echilibrate a tuturor județelor țării.” Codul Muncii din epoca comunistă

Între ‘80 și ‘89, mulți oameni erau relocați și trimiși să muncească acolo unde statul avea nevoie de ei, în principal pentru industrializarea rapidă a țării. Perioada a rămas în memoria multora dintre cei care trăiau atunci și ca una a crizei economice, a lipsurilor de toate felurile, a frigului în case și a raționalizării alimentelor. În 1981 a început raționalizarea alimentelor – lapte, pâine, carne, zahăr și altele. Se vorbea de o „alimentație rațională”. În timp, rațiile au scăzut din ce în ce mai mult. Chiar și pe cartelă, alimentele se procurau greu, după ore de stat la coadă. Tot atunci, a început și întreruperea electricității, pentru economie.

Pentru omul de rând, PCR însemna „Pile, cunoștințe, relații”. Trebuia să știi pe cineva ca să obții ce ai nevoie, o piață alternativă a bunurilor la care nu ajungeai.

Bunurile de pe piața neagră ajungeau să coste de două-trei ori mai mult decât (dacă ar fi fost) în magazine. Și nu numai de bunuri era vorba, ci și de posturi la care nu ajungeai, cum ar fi locurile de muncă la tine în oraș.

Cum se ajunsese aici, după ce în anii ’70 România fusese considerată a fi una dintre cele mai dinamice economii din Europa de Est? Simplu: printr-un sistem care se sabota singur și care trata forța de muncă – românii – ca pe niște sclavi.

Repartițiile

Oricărui proaspăt absolvent îi tresărea inima la auzul unui simplu cuvânt: repartiția. Repartiția era momentul care, de cele mai multe ori, te trimitea departe de casă. Mai departe sau mai aproape, cum îți erau norocul și media. Pilele interveneau mai târziu, la mutații.

Te puteai trezi la sute de kilometri distanță de casă, într-un loc complet necunoscut. Sau, dacă aveai noroc și erai ceva mai aproape, făceai zi de zi naveta. Cu anumite excepții, repartiția se făcea la nivel de țară, pe profiluri.

Toamna Bobocilor, comedia lui Mircea Moldovan, după o carte de Petru Sălcudean, începe cu o repartiție. Studenții stau în amfiteatru, cu hărți în mâini, să se uite repede unde sunt localitățile dintre care au de ales pentru anii de stagiatură. Erau strigați pe rând și trebuiau să ia rapid decizia, dintre posturile disponibile.

Cu câteva zile înainte de repartiții, își amintește Liviu, se afișa ordinea posturilor. În 1981, lista arăta excelent: orașe mari, posturi bune. Studenții s-au bucurat. Bucuria a ținut doar două zile, când lista cea bună a dispărut și a apărut alta în locul ei. Rea. Catastrofală. Elena Ceaușescu, Coana Leana pentru „admiratori”, decisese spontan să închidă marile orașe.

Timpul trece, leafa merge

Împreună cu soția lui, a ajuns, în final, la Întreprinderea Mecanică din Vaslui. 556 de kilometri de casă. Salariu în jur de 2000 lei. Locuiau la un cămin de nefamiliști, chiria era simbolică și se oprea pe statul de plată. Nu aveau apă caldă niciodată, se mai duceau la un hotel din apropiere să facă duș.

Ca stagiari, nu făceau mare lucru. „Chipurile stăteai să înveți de la ingineri mai bătrâni. Totul era să ajungi la serviciu.” Întreprinderile erau suprapopulate cu personal, își amintește Liviu. Risipa de materiale era imensă. La fel și furtul. „Dacă cineva avea nevoie de 20 m de cabluri, suna un prieten care scria pe bon 20 m, zicea că îl folosește și pleca cu el acasă”.

„Membrii partidului, membrii Uniunii Tineretului Comunist, toți oamenii muncii trebuie să manifeste cea mai mare grijă și răspundere pentru dezvoltarea continuă și apărarea proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, a avuției noastre naționale — baza ridicării bunăstării întregului popor.” Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste

De la Vaslui au plecat pe pile, ca mulți din perioada respectivă. Socrul lui era geolog la schela de extracție, șef de birou și un om foarte respectat în meseria lui. Îl cunoștea bine pe ministrul de profil, cu care făcea mereu raportări, și el a vorbit cu ministrul industriilor. Ministrul le-a dat telefon celor de la întreprinderea mecanică să le dea „copiilor” negație (un fel de eliberare de pe post, că întreprinderea nu ar avea nevoie de ei). Imediat, schela de extracție din Craiova a depus cerere că abia așteaptă doi automatiști. Ca să fie mai ușor, posturile au fost la Brădești și Ghercești, lângă oraș, unde era punct de extracție. S-au angajat pe partea electrică.

Puteai să și dormi la muncă, spune el. Mulți o făceau. O singură dată a fost cu probleme. Avusese un concurs de bridge și a întârziat trei ore…

Marile probleme acolo erau când cădea rețeaua electrică. Se oprea extracția. Și nu la mult timp după ce Ceaușescu dăduse un decret fix pentru reguli mai stricte în ceea ce privește disciplina în muncă.

Căzuse sistemul. Când a ajuns, era deja tevatură mare. Cine a fost de gardă? Liviu! A, e sabotor. Tot socrul a reparat lucrurile. „Tată, lasă-l încolo de bridge”. Chiar puteai fi acuzat de sabotaj, cantitatea de petrol ținea de siguranța națională. Iar punctele de extracție erau împânzite atunci de securitate. Simțeai presiunea, își amintește el.

Un inginer începe să predea

După doi ani, s-a angajat la CFR, ca profesor pe materii tehnice. Tot Elena Ceaușescu a zis că nu mai au voie profesori de specialitate în învățământ, trebuie specialiști din producție. S-a găsit tot o formă mascată – inginerii care erau profesori au fost încadrați formal la secții, dar îi lăsau în pace. Era în ‘85. La revoluție, avea în jur de 4000 lei salariu.

Primii 2 ani a avut 70% dintre ore la libieni, erau cu contract în România. Îi trimitea Gaddafi să se specializeze, plătind pentru fiecare 2000 de dolari. La Liceul CFR din Craiova, erau în jur de 30. Deși Securitatea ar fi trebuit să fie dură la CFR, a fost foarte discretă. „Nu mi-a cerut nimeni să semnez vreodată nimic”.

„Ne-a chemat directorul pe toți profesorii și a zis: dacă din cauza cuiva dintre voi, un singur libian e nevoit să plece, știți între ce alegem – între el și profesorul care ar fi de vină.” Libienii nu prea veneau la ore. Dacă începeau orele la 8, veneau la minim la 10. Până la 11 se adunau. Uneori nu voiau să iasă la tablă. Au fost și scandaluri. Un libian care încercase să violeze o fată fusese fugărit pe străzile orașului. S-a baricadat în liceu și cazul a fost mușamalizat.

„Pe măsura dezvoltării bazei economice a socialismului, a introducerii în producție a rezultatelor științei și tehnicii contemporane, a dezvoltării învățământului și culturii, în țara noastră are loc ștergerea treptată a deosebirilor esențiale dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre modul de muncă și viață de la sat și cel de la oraș, și omogenizarea treptată a societății.”Codul Muncii din perioada comunistă

Muncile agricole făceau parte din îndatoririle elevilor și ale profesorilor. Mergeau în ture de o săptămână-două. Uneori dormeau acolo, alteori făceau naveta. „Plecai dimineața cu trenuri speciale, încărcate la maxim, pe la 5-6. Te așteptau în gară cu tractoare. Ne încărcau ca pe vite, stăteau copiii unii peste alții.” Răspunderea era mare, copiii erau în pericol. Când rămâneau acolo, ca în tabără, condițiile erau de cele mai multe ori insalubre. O dată a refuzat. Era atât de rău, încât a luat copiii și s-au întors acasă.

Medicul care face naveta

La Medicină, în 1987, când Camelia a primit repartiție, situația era atipică – repartițiile se făceau zonal, nu național. De pildă, absolvenții din Craiova, unde a terminat ea, erau trimiși preponderent în zona Olteniei. „În ultimii ani de școală, mulți se transferau de la facultăți ca să prindă loc aproape de casă. Dacă cineva făcea facultatea la București, dar era din Olt, se transfera mai aproape”, își aduce ea aminte. Repartiția soțului sau a soției avea valoare de buletin. Familia bătea media.

Soțul ei, inginer, a ales Târgu Jiu. Conform legii, a putut și ea să își aleagă la fel. Dacă el nu ar fi avut repartiție, ea nu ar fi putut alege Târgu Jiu, deși media mare de absolvire i-o permitea. Ea a ajuns la Spitalul Județean, el la Centrul de Calcul. „Spaima mea era că aș fi putut ajunge la țară”, spune ea.

Deși teoretic instituția trebuia să le asigure locuință, nu s-a putut de la început. Pentru un timp, au făcut naveta zilnic de la Craiova la Târgu Jiu. Tren neîncălzit, neluminat, murdar. „Soseam acasă seara, ba nu era lumină, ba nu era căldură, ba nu era apă caldă. Nu le aveai niciodată pe toate.”, își aduce aminte Camelia.

Nu puteau să cumpere alimente pe cartelă în Târgu Jiu, care se dădeau pe bază de buletin. Ei nu aveau buletin pe localitate. După câteva luni de navetă, alte câteva au stat într-un apartament închiriat. „Îmi amintesc că o lună de zile am mâncat biscuiți, creveți vietnamezi prăjiți în tigaie și conserve. Nu puteam să luăm pâine. Puteai să iei dacă aveai mutație pe buletin, deci o locuință. Noi nu aveam”. Mutația au făcut-o în ‘89, înainte de revoluție, când soțul ei a primit un apartament de la centrul de calcul.

Ca medic, după facultate, se făceau cei trei ani de stagiatură. Erau împărțiți în stagii de câte 6 luni, la diverse specialități. Erai obligat să treci dintr-o secție în alta, susțineai la fiecare un examen la final iar notele contau la următoarea repartiție. Nu exista atunci examen de rezidențiat.

Câștiga 2250 lei pe lună, un pic mai mult ca soțul ei, inginer. Ca medic stagiar, proaspăt absolvent, făcea gărzi la toate specialitățile. Toți stagiarii făceau, deși nu erau poate pregătiți pentru orice situație. Dacă greșeai, puteai fi sancționat. Nu era importantă sancțiunea materială, ci ce se scria în cartea de muncă. Sancțiunile din cartea de muncă, de exemplu mustrare scrisă cu avertisment, cântăreau foarte greu la următoarea repartiție. Era un pas înaintea desfacerii contractului de muncă cu litera I – litera I însemna indisciplină.

În spitalele mai noi, erau condiții cât de cât bune, își aduce aminte Camelia. Se făcea curățenie, era personal. În cele vechi însă, erau condiții precare, sobe pe gaz, instrumentar învechit. În dispensare era mult mai rău. Camelia își amintește cum fierbeau seringile – dacă în spital mai aveai cât de cât un sterilizator mare, în dispensare sau spitale mai mici se fierbeau în tăviță de inox, învelite în tifon, uneori chiar pe reșou. Își aduce aminte și cum un medic ginecolog folosea aceeași mănușă la toate pacientele din ziua respectivă, până se rupea. O dezinfecta cu iod.

Infecțiile intraspitalicești existau din plin. Camelia participa la raporturile de gardă și unii dintre medici erau mai revoluționari și întrebau de ce să nu raporteze, de exemplu, că cineva a murit de enterocolită acută. Dacă o făceau însă, medicii erau sancționați.

Deși în generația ei majoritatea absolvenților erau femei, medicii mai în vârstă din spitale erau majoritar bărbați. La chirurgie era o doctoriță, își amintește, destul de marginalizată. „E femeie, nu se descurcă ea la chirurgie”, auzea pe holurile spitalului.

Economistul din comerț și vina că nu au oamenii ce mânca

„Din cauza lor, populația nu are alimente”. Era vorba de „hoții din comerț”, pe care nu de puține ori se dădea vina pentru lipsa de alimente a populației.

Gheorghe a terminat Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerț, în ‘87, în București. Pentru că s-a căsătorit în anul 4 de facultate, trebuia să găsească două locuri de muncă apropiate – avea prioritate de buletin. El a mers la Întreprinderea Comercială de Stat Mixtă din Cernavodă, ea la Medgidia inițial. A lucrat ca economist la un birou comercial. Întreprinderea acoperea tot comerțul din oraș cu mărfuri alimentare și non-alimentare. Se ocupa de aprovizionare, emiterea de comenzi, repartizarea mărfurilor către magazine și restaurante.

Necesarul se făcea pe baza consumului din anii precedenți. „Nu era prea multă știință aplicată în făcutul necesarului”, spune Gheorghe.

La nivelul fiecărui județ, exista o direcție comercială. În final, emiteau niște repartiții de mărfuri. Ei îți spuneau ce să iei, cât și de unde.

Cernavodă era atunci privilegiată. Se construia centrala nucleară. De aceea, întreprinderea comercială avea prioritate față de alte localități. Beneficiau și de repartiții directe, chiar de la întreprinderi de comerț exterior. Astfel, aduceau uneori și mărfuri mai rare. Condiția era ca alimentele să fie duse preponderent spre cantinele întreprinderilor implicate în construcția centralei.

„Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deţinut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic naţional. Ideea industrializării, corectă în principiu, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită şi pusă în practică de comunişti. Pe de altă parte, nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greşit, există incontestabil şi unele realizări. Tragic este însă faptul că efortul supraomenesc, impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcţia unor investiţii aberante, neproductive şi nefuncţionale, în crearea unor ramuri parazitare, şi deci, a unor produse, de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piaţa internaţională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriaşele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării şi conducerii hipercentralizate a economiei.” Raportul comisiei prezidențiale de condamnare a crimelor comunismului, 2006

La nivelul orașului, aveau atunci mare nevoie de absolvenți de facultate. A fost primit bine, s-a integrat repede și a primit responsabilități imediat. Directorul l-a ajutat să-și aducă soția de la Medgidia la Cernavodă, lucru complicat în perioada de stagiatură. Au primit casă din fondul locativ al statului. Salariul de economist debutant era mediu pentru timpul acela, 1980 lei. Nici aspirațiile nu erau unele foarte mari. Un apartament cu chirie sau proprietate, lucruri în casă, o mașină, o combină frigorifică poate.

Nu Securitatea, ci Miliția era autoritatea de care tuturor negustorilor le era teamă. Ba chiar în Cernavodă, era un comandant care era pornit pe lucrătorii din comerț. Oamenii făceau, ca mulți alții, mici învârteli ca să aibă ce pune pe masă seara acasă. Mai dispărea ceva din gestiunea unui magazin, mai erau câteva grame în plus pe notă, se mai sustrăgea un kilogram de carne.

Erau spargeri la magazine, înainte de sărbători în special. Erau mai ales copii din familii vulnerabile, sărace, care furau ca să aibă și ei de sărbători ceva.

Apăruse Dacia 1300 MLS. Zicea comandantul miliției – știți ce înseamnă MLS? Înseamnă Mașină Luată pe Șpagă. Era avertismentul. Nu dura mult și câțiva vânzători sau gestionari erau reținuți.

„Am asistat la un proces public al unei ospătărițe găsite cu o abatere la nota de plată. Completul a venit într-o sală de ședințe a primăriei și a fost judecată în fața tuturor. Au adunat comercianți din oraș, lucrători la întreprinderea comercială, s-a făcut proces și a ajuns la închisoare. Dădeau exemplu ca să bage frica în oameni și să inducă ideea că din cauza lor nu are populația de mâncare”, își amintește Gheorghe. „Oamenii ăia chiar munceau”.

Pe unii dintre ei îi băteau crunt. „L-au arestat pe un tip care lucra la un restaurant, l-au dus în beciul miliției și l-au bătut. Directorul de la întreprinderea noastră îl ruga să nu îl mai bată dar milițianul era de neoprit. Se îmbăta și bătea oameni. El nu avea nici o problemă că venea la noi să-i dăm una-alta sau că bea și mânca pe gratis peste tot”.

Și nu era singurul. Faptul că întreprinderea unde lucra Gheorghe se ocupa de mărfuri reprezenta un interes pentru mulți. La un moment dat au venit niște indivizi acolo. Directorul l-a trimis pe Gheorghe cu ei la depozitul de micro – mica ridicată, de unde livrau bunuri pentru clienți colectivi. Ei voiau diverse – nes, coniac, rom cubanez, cafea, pui și altele. Cantitățile pe care le-ar fi vrut erau însă mari. Gheorghe l-a chemat pe șeful de depozit și i-a zis să le dea mai puțin. „Nu avem suficient”, le-a spus. Au luat ce s-a putut, s-au dus la director și s-au plâns de tânărul economist care îi refuzase. Directorul s-a supărat dar nu a mai avut ce face. Erau persoane foarte sus puse dintr-un oraș învecinat.

A existat și un sistem de mandatare. Unele restaurante, cabane, hoteluri, moteluri ale cooperației erau încredințate spre administrare unui mandatar. O parte din beneficiu (profit) se ducea la firmă iar el își încasa salariul și o cotă parte. Unele mergeau foarte bine, găseai lucruri care în altă parte nu erau.

Un mic dicționar de termeni: Profit – beneficiu; Salariu – remunerație. Adaosul comercial era de fapt rabat – un soi de discount. Tu cumpărai ca întreprindere un produs al cărui preț de magazin era 100 lei. Pe factură, era scris 100 lei. Primeai rabat, plăteai 90 lei. Prețurile erau fixe, stabilite de partid. Dacă o pereche de pantofi se vindea cu 100 lei, se scădea pentru fiecare verigă în lanțul de distribuție un rabat. Rabatul devenea beneficiul întreprinderii. Și, ca întreprindere, erai obligat să faci beneficiu. Investițiile erau planificate, ori din beneficiul rămas, ori prin fonduri alocate de la bugetul de stat, dacă era nevoie de ceva substanțial. Cum funcționa economia comunistă, pe scurt

Profesorul-poet renunță la diplomă și ajunge gestionar-poet

Până în ‘81, Florin Iaru a lucrat în învățământ, la Galați, ca profesor. După cei trei ani de stagiatură, tot ce își dorea era să ajungă înapoi la București. Dacă nu îți făceai stagiatura, plăteai 20.000 lei daune, își aduce el aminte. Stagiatura era răsplata către stat a banilor investiți în tine. Puțini, dar existau oameni care refuzau stagiatura pentru că era prea departe repartiția de casă. După cei trei ani, majoritatea rămâneau pe post. Nu toți.

În 81, Ceaușescu a dat un ordin de legare de glie, își amintește Florin. Ce însemna asta? Unde munceai, acolo îți făceai buletin. Cum să-și facă el buletin de Galați? „Eram bucureștean, ce naiba!”, exclamă.

Dacă veneai stagiar în alt oraș, dar voiai să te întorci acasă, trebuia să îți găsești un post acolo. A terminat stagiatura, și-a dat demisia și a început să își caute job. A găsit suplinitor pentru câteva luni în satul Bulbucata, lângă București. Română, franceză, muzică, lucru manual și latină. Pe toate le preda. Ca profesor, își aduce bine aminte, avea 1270 lei și nu-i ajungeau. Încă vreo 300 lei, pe care îi primea de la mama lui, erau necesari pentru a trăi. Își amintește și prețuri: era brânză de 22 și 27 lei, pâinea era 2.20, franzela 3 lei iar laptele 2.20 sau 2.70 litrul.

Câteva luni bune nu a avut loc de muncă. Nu era atât de grav cum se spune dacă nu aveai loc de muncă, își amintesc și Florin și Liviu. Problema era să nu te prindă, dar nimeni nu își bătea capul cu adevărat cu asta. Da, dacă făceai scandal, dacă deranjai liniștea publică sau te găseau dimineața beat ieșind dintr-o cârciumă sau din orice alt motiv erai legitimat, te trimiteau la biroul de muncă.

Ca să te angajezi pe un post inferior pregătirii tale, trebuia să obții un soi de anulare a diplomei. Florin își aduce bine aminte de asta pentru că, în 82, s-a dus la Ministerul Învățământului să ceară derogare ca să nu mai fie profesor.

A încercat să se angajeze la cărat în industria textilă. În drum spre minister, ca să își depună diploma, s-a oprit la Editura Cartea Românească, să vadă ce cărți au mai apărut și să vorbească cu Mircea Nedelciu. I-a povestit. Aveau un gestionar care furase 40.000 lei și tocmai fusese dat afară. Nedelciu i-a zis că au un post liber. Așa a ajuns gestionar, pe un salariu de 2000 lei.

Nici ca scriitor nu o duceai rău în perioada comunistă, mai ales dacă aveai succes. Florin își amintește că pe o carte de poezie lua 5-6000 lei dar că, dacă te numeai Marin Preda, puteai lua și un milion. Un milion! O sumă uriașă pentru orice român. Pentru o carte de proză, chiar dacă nu erai cunoscut, luai și 10-20.000 lei. Nu erai plătit în funcție de cât se vindea, ci în funcție de cât se tipărea, dar și de alte criterii, cum ar fi cât de agreat erai de regim. Mai mult, ca membru al Uniunii Scriitorilor, aveai acces la fondul literar. Practic, vindeai din drepturile viitoarelor cărți. La revoluție, mulți s-au trezit cu datorii imense la fondul literar.

Se putea lucra și de acasă

Pentru câteva luni, Valentina a lucrat de acasă. Proaspăt ieșită de la o muncă grea dintr-un abator din București, Valentina a făcut un curs de calificare. Îi plăcea să tricoteze și și-a cumpărat o mașină mică de tricotat. La Cooperativa Tricotex, putea să muncească de la domiciliu. În 1980, dintre cele 1752 de întreprinderi, 418 erau de industrie cooperatistă, conform Anuarului Statistic al Republicii Socialiste România.

Se ducea cam o dată pe lună la sediul cooperativei, lua materialele și modelul. Primea o normă – faci 25 de costumașe pentru copii. Se ducea acasă și le lucra. Când le termina, se ducea cu ele la sediu. Le cântăreau, socoteau cantitatea de lână, să vadă pierderile, primea banii. Era plătită la normă, în funcție de cât lucra. Dacă le făcea mai repede de termen, se ducea și lua altceva de lucru și, astfel, câștiga mai mult. Nu a putut sta însă prea mult timp acasă. Se întâmpla în ‘82-’83.

Soțul ei era plecat cu repartiția la Timișoara, lucra la pașapoarte, unde a rămas până la revoluție. Ea nu a vrut să plece, avea casă la București, părinții la 40 de kilometri. Copii nu avea și a simțit că are nevoie să se reîntoarcă în colectivitate.

Viața la fabrica de adidași Pionierul

Din 1983 și până după Revoluție, Valentina a lucrat la Fabrica de încălțăminte Pionierul. Era locul unde, 32 de ani mai târziu, 64 de tineri își pierdeau viețile în incendiul de la Colectiv.

Lucra la lansare. „Eram omul care aducea materialul din croit și îi dădea drumul pe linia tehnologică”, spune ea. Erau cam 26-27 de femei pe linia de producție, la bandă.

„Am fost mulțumită, câștigam bine”. Salariul de bază era 1800 de lei dar, când depășea norma și putea să facă și altceva, operațiuni, ajungea și la 3000 lei. „Se lucra curat”, spune ea. Fiind la lansare, își termina norma mai devreme, la 11-12, pentru ca și ultimele fete de pe linie să poată termina „gruparul” de 250 de perechi. Îi mai rămânea timp deci să facă și alte operațiuni, să mai coasă un branț, de pildă. „Și atunci, dacă erai capabil, te descurcai. Cui îi plăcea să muncească o ducea bine”, spune ea.

Pionierul era singura fabrică din țară care făcea, pe vremea aia, adidași, doar pentru export. Ce pica la Controlul tehnic de calitate ajungea în țară, cel mai des la angajații fabricii, care le puteau cumpăra. Se făcea coadă la poartă. Se mai și furau, recunoaște Valentina. „Mai furau, mai aranjau cu portarul”.

„Mi-am făcut de câteva ori câte o pereche de ghetuțe foarte frumoase, din piele întoarsă. Tiparele le făceam noi, nu era model, că fabrica era de adidași. Dacă mai rămânea piele, își mai făceau fetele ghetuțe, espadrile. Veneai în papuci și plecai cu pantofi noi”, își aduce aminte Valentina.

Sunt doar câteva dintre poveștile muncii în ultimul deceniu de comunism. Și doar câteva dintre situații. Pentru fiecare dintre cei care au trăit și au muncit atunci, istoria personală e alta, dar poartă amprenta epocii. Pentru unii oameni, în ciuda lipsurilor, munca în comunism a însemnat stabilitate și previzibilitate. Siguranță. Pentru alții, a fost limitare și povară. Pentru unii, mai puțini, cum au fost muncitorii de la Brașov, în ‘87, a însemnat protest.

Diferența dintre omul muncii din discursul oficial, ce lucra cu avânt pentru dezvoltarea și propășirea patriei și cel real, care se descurca așa cum putea cu provocările și sarcinile de zi cu zi era mare. Productivitatea muncii, declamată obsesiv, se lovea de supradimensionare și de lipsa unei strategii coerente.

Ieșirea din comunism a însemnat mai mult decât libertate. A însemnat dărâmarea unui sistem previzibil și dezorientarea unor oameni care s-au trezit că nimic din modul în care ei știau că se lucrează, de la siguranța locului de muncă la proceduri, nu mai e la fel. Dar despre tranziție vom vorbi într-un articol viitor.

Acest articol face parte dintr-o serie susținută de Confederația Patronală Concordia, cu scopul de a oferi o imagine cât mai clară cu privire la modul în care munceau și muncesc românii.