Exerciții creative de insomnie în pandemie. O poezie.

Cum m-a lăsat pandemia fără somn

Săptămâna asta se împlinește un an de când România a intrat în Stare de Urgență și de când am început, oficial, să simțim pandemia și în România, nu doar prin intermediul cifrelor și statisticilor, ci și printr-o schimbare aproape completă a stilului nostru de viață. Am decis să marcăm momentul printr-un text în care am intuit că se va regăsi foarte multă lume.

Scriu textul ăsta pentru că nu pot să dorm. 

E ora 3 dimineața și de la 11 mă zvârcolesc în pat. Trebuie să ajung undeva la 7 dimineața, ceea ce înseamnă că trebuie să mă trezesc pe la 6, iar creierul meu, aflat într-o stare permanentă de hipervigilență în ultima vreme, nu m-a lăsat să dorm. 

Nu e prima oară în viață când trebuie să mă trezesc devreme. Am prins, de-a lungul vieții, nenumărate trenuri, avioane, autobuze. Am avut ore la școală de la 7.30 dimineața. M-am trezit să văd răsărituri. M-am trezit ca să muncesc. 

Un fapt banal, precum trezitul de dimineață, mi-a împiedicat însă mintea să se închidă pentru câteva ore, ca să mă pot odihni. Ceva în mine percepe situația în care aș rata startul ăsta matinal ca pe o amenințare uriașă. E o amenințare care nu există – dar pe care el așa o percepe. 

Nu e prima oară când mi se întâmplă asta. 

Povestea asta este despre cum mi-am pierdut somnul în pandemie. 


A început cu frică. Nu anxietate, nu depresie. Pur și simplu frică. O emoție simplă și curată, sănătoasă și importantă pentru organismul uman. În cele două săptămâni din martie anul trecut, în care granițele s-au închis, avioanele au rămas la sol și oamenii cumpărau hârtie igienică, tot ce simțeam era frică. Situația se dezbătea peste tot: în discuții la bere, în discuțiile cu ai mei, la televizor. Se dezbătea în redacție. Suntem reporteri. Am fost, de la început, expuși la roller coaster-ul de emoții puternice din ultimul an.

Așa a început doomscrolling-ul. Am un întreg ritual personal dimineața – statul pe Facebook între jumătate de oră și o oră nu făcea parte din el. Nici din cel de seară, dar a ajuns și acolo. Uneori, mă trezeam în miezul nopții pentru că voiam să văd ce se mai întâmplă. Aveam nevoie să văd. Pierdeam o jumătate de oră, cel puțin, doar ca să analizez evoluția numărului de cazuri din Italia și ce alte restricții au început să se impună acolo. 

În dorința de a controla măcar unele dintre aspectele vieții mele – care părea că spiralează în haos – m-am concentrat pe muncă. Munca mă țintuia și mai adânc în roller coaster, dar mă ajuta să mă simt mai în control, pentru că eram informată. Când România a intrat în lockdown, m-am agățat cu toată ființa mea de această fărâmă de control pe care o ai ca jurnalist, atunci când ai impresia că mai ai la îndemână, cât de cât, niște informații.

Dar mintea mea avea alte planuri. 

Întâi a apărut hipersomnia. Pentru că a înțelege și a procesa o cantitate atât de mare de informații și schimbări permanente mă obosea îngrozitor. Începusem să mă culc la zece și nu reușeam să mă trezesc, decât cu greu, înainte de nouă sau zece dimineața. Visam în continuu, visele alea vii, colorate, detaliate, complexe, pe care ți le amintești a doua zi la perfecție.

Dar nu eram niciodată odihnită. Nu reușeam să mă concentrez pe nimic. Nu eram în stare să ascult muzică în timp ce citeam o carte. De fapt, n-am fost în stare să citesc mai nimic o perioadă destul de lungă. Reluam fiecare paragraf de nenumărate ori, pentru că nu reușeam să înțeleg nimic din ce citeam. 

Între timp, în mine se instalase o stare de anxietate perpetuă, care mă obosea și mai tare. Uneori mă chinuiam să vorbesc la telefon sau pe un video call cu apropiații mei, să leg propoziții cu ei, să fiu atentă la ce zic.

Alteori nu răspundeam la telefon deloc – pentru unii oameni pur și simplu nu mai aveam bandă. Iar atunci când o făceam, mă adunam cât puteam de mult și încercam să par bine, să par în control, pentru că realizam că toată lumea e în aceeași barcă cu mine și că nu e momentul să încarc pe nimeni altcineva cu emoțiile mele. 

Însă incertitudinea perpetuă și starea de hipervigilență în care intrasem mi-au scurtcircuitat somnul. Am început să pendulez între prea mult somn și insomnii. Să mă trezesc în miezul nopții în spike-uri de adrenalină care mă împiedicau să mai adorm la loc. Eram atât de agitată, că nu mai puteam nici să stau în pat.

La 3 dimineața spălam vase, scriam texte, dădeam mailuri. Făceam scroll pe Facebook. Plângeam de frustrare și de oboseală. O luam de la capăt. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Singurele insomnii pe care le avusesem până atunci fuseseră izolate și în legătură cu evenimente foarte concrete. 

Ajunsesem atât de epuizată, încât îmi amintesc și acum că de ziua mea, la vreo lună după ridicarea restricțiilor din starea de urgență, simplul fapt de a-mi aduna patru-cinci prieteni la un grătar la țară, în curte, la liniște și la verdeață, mi s-a părut imposibil de realizat. Numai gândul mă făcea să vreau să mă târăsc într-un colț în poziție fetală. 

Am anunțat anularea acestui eveniment într-un mesaj pe Whatsapp la ora 3 dimineața. 

Singurul moment în care am putut să respir și să dorm au fost cele zece zile pe care le-am petrecut într-o pădure de pini din Bulgaria, pe malul mării, unde am băut bere, am mâncat stavrizi și am stat pe plajă, fără să fac altceva, fără să citesc știrile, într-un cvasi-concediu bizar, în care ideea de a explora mai mult de atât, de a mă plimba sau a vedea altceva decât marea, plaja și pădurea mi se părea ceva la fel de complicat ca a planifica o excursie în China.  

Plajele bulgărești, balsam pentru suflet în pandemie.

Când am intrat prima oară în mare, la începutul lui iulie, mi-a venit să plâng. O parte din mine se temea că n-o să mai văd marea niciodată. Am stat minute în șir, fără să mă mișc, cu apa până la gât, doar mirându-mă de câte nuanțe de albastru pot să aibă apa și cerul într-o zi perfectă de vară. 

Credeam că am scăpat. Reușisem să trec prin ceea ce credeam că a fost cea mai grea etapă a acestui carusel și încă eram om. Încă mai puteam să mă mir, să simt, să plâng, să mă bucur. 

Apoi a venit toamna, și am trecut la nivelul următor. 


Când mi-am văzut prima oară terapeutul cu mască, în cabinet, am plâns cu bulbuci 40 din cele 50 de minute de terapie. Mergeam în cabinetul ăla de cinci ani jumate. Era locul în care mă simțeam în siguranță, în care veneam să mă adun, în care cineva avea grijă de mine ca de un copil. Dar pandemia pătrunsese, în cele din urmă, și acolo. Am simțit-o pentru prima oară cum penetrează și în cele mai ascunse colțuri ale creierului meu, ca apa printre crăpăturile unui perete, am simțit cum anxietatea și incertitudinea față de cele mai mici realități ale vieții devin, din excepții, o stare de fapt. 

N-am mai mers la cabinet deloc. Am mutat terapia pe Skype. În cabinet trebuie să fie doi. Cu măștile eram trei: eu, terapeutul și pandemia, ca un demon pe care nu reușeam să-l mai exorcizez. 

Tot toamna au apărut durerile de cap.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Prima oară m-au trosnit la o coadă atât de lungă, că se învârtea în jurul clădirii, la o instituție a statului unde eram nevoită să depun, fizic, niște hârtii. Era frig și am stat cam două ore afară ca să fiu trimisă la plimbare de o doamnă care nu voia să-mi primească niște documente fără dosar cu șină. Literallly.

Mi s-a părut un nonsens atât de mare, că mi-a venit să plâng în mijlocul instituției, printre dosare și oameni agitați cu pixuri și hârtii la subraț. 

Cred că ceva din capul meu s-a stricat în ziua aia. Din octombrie până în decembrie m-a durut capul în fiecare zi. Nu trecea cu nimic. Nici cu pastile, nici cu yoga, nici cu meditație. Cu nimic. 

Feed-ul meu de Facebook a început să fie inundat de articole care îmi spuneau cum să îmi mențin creierul activ când stau toată ziua în casă, cum să mă conectez cu prietenii mai bine pe Zoom, cum să îmi mențin liniștea și să-mi descopăr eul creativ în această perioadă de autoizolare benevolă și, preferatul meu, „How to make this winter not totally suck” – ca și cum pandemia ar fi echivalentul unei petreceri plicticoase, la care trebuie să mergi din obligație, dar uite câteva trucuri ca să simți că n-ai pierdut chiar de tot vremea. 

Mă înfuriau îngrozitor textele astea, care sugerau că situația asta e o chestie pe care poți să o navighezi bine-mersi cu câteva trucuri de mindfulness și meditație, cu cărți bune și muzică, cu petreceri pe Zoom și o pisică sau un câine de pandemie. Mă simțeam ridicol că eu nu eram în stare să dorm bine după douăzeci de minute de yoga și meditație. Și pe cuvânt că făceam asta în fiecare zi. Plimbam câinele o oră și jumătate. Încercam să închid toate ecranele cu o jumătate de oră înainte de somn. Încercam să citesc.

Nu funcționa nimic. Simțeam că nimic din existența mea nu mai are vreun sens, că sunt o mașină care muncește, mănâncă și doarme și nu mai simte nimic. Nu mai simțeam plăcere din aproape nimic, iar pentru că emoțiile pozitive lipseau aproape cu desăvârșire și eram bombardată, în loc, doar de emoții negative – mai ales prin contactul constant cu fluxul de știri, creierul meu, în încercarea lui permanentă de a mă proteja, a preferat să aplatizeze tot. Pur și simplu n-am mai simțit nimic.

Terapeutul meu i-a zis depresie neurochimică. Eu îi ziceam flatline emoțional. Și ar fi fost suportabil, dacă n-ar fi stat pe un strat de anxietate cu care trăiam deja de suficient timp încât să n-o mai percep. 

Atunci am început să am din ce în ce mai multe nopți în care nu reușeam să adorm deloc, în care, de câte ori ațipeam, mă trezeam în șocuri electrice, ca strămoșii care dormeau în copac și pe care creierul îi trezea din când în când, să nu cadă. Pe la ora trei mă apuca tremuratul de oboseală. Uneori halucinam diverse chestii prin casă. De obicei vedeam luminițe pe geam, sau vedeam cum cerul își schimbă culoarea: roz-bleu-verde-portocaliu-roz. 

Mă mutam de pe pat pe canapea și de pe canapea pe pat. Plângeam o oră. Fumam două-trei țigări. Am renunțat demult la cafea – beam ibrice întregi de ceai de lavandă în loc, ca să mă calmez, să nu mai fiu agitată. Mă trezeam și plimbam câinele în miezul nopții. 

Câinele nu era deloc fericit să fie târât în jurul blocului la orele alea ciudate. 

Câinii dorm bine noaptea.

Am reușit să mă odihnesc abia după Crăciun. Apariția vaccinului i-a dat creierului meu sentimentul că e oarecum mai în siguranță. Că o stare de oarecare speranță și certitudine poate fi aproape. 

A durat două săptămâni până când avalanșa de știri care puneau creșterea numărului de cazuri înaintea numărului de vaccinați și subliniau, în general, apocalipsa perpetuă, m-a readus în exact același punct în care eram înainte. 

Trecusem la nivelul următor – fiecare zi a devenit un soi de azi etern, zilele nu mai erau cu nimic diferite între ele. Îmi lipsea munca de teren, contactul cu oamenii, poveștile, viața de reporter, pentru care m-am apucat de meseria asta.

Atunci am început să am coșmaruri – când totuși adormeam – și episoade de paralizie în somn. Într-unul din astea, în care m-am trezit și nu mă puteam mișca, am halucinat un cutremur mare și că nu mă pot da jos din pat. A durat câteva minute, maximum, până când am reușit să mă ridic. Am dormit pe canapea cu câinele în noaptea aia. Eram îngrozită. 

Tot atunci am început să nu mai mănânc. Micul dejun a dispărut primul. Încercam să îmi fac o rutină de dimineață care să implice și plimbarea patrupedului și niște exercițiu fizic, dar pentru că nu dormeam, nici nu reușeam să mă trezesc suficient de devreme ca să le fac pe toate. Așa că nu mai apucam să mănânc devreme. Mâncam o masă serioasă pe la 11, aproape mereu același lucru – am început să devin destul de obsesivă cu ce mănânc, ca să nu mă îngraș de la statul în casă, dar și pentru că orice mâncare nepotrivită și stare de disconfort al stomacului îmi săltau spectaculos nivelul de anxietate zilnică. Apoi încă ceva ușor pe la 5. 

După o vreme, pe măsură ce am început să împing brunch-ul de la 11 la 12, 1, 2, am început să mănânc doar odată pe zi. Am slăbit patru kilograme într-o lună. Mă simțeam bine. Nu ai nevoie de atâta mâncare când stai toată ziua pe scaun și doar plimbi câinele de trei ori pe zi.

Problema, când dispar mesele, este că dispar reperele orare. Îți dispar reperele care îți marcau, înainte, dimineața, prânzul, seara. Momentele zilei, ritualurile care te ajută să identifici cognitiv nu unde ești, ci când ești.

Într-o duminică, în jurul prânzului, după un șir de zile de-astea identice, m-am uitat în jurul meu, în jurul mesei unde lucram de obicei, și am avut dintr-o dată sentimentul că sunt într-un vis. Că nimic din jurul meu nu e real. Îmi era imposibil să mă orientez temporal – aveam sentimentul că trăiesc în prezentul ăla continuu dintr-un vis. Și că nu reușesc să mă trezesc din visul ăsta. Că nimic din ceea ce fac nu se întâmplă de fapt, deci nu are vreo consecință palpabilă. 

M-am simțit pierdută pentru câteva ore bune, rătăcită. Nu mai înțelegeam ce am de făcut, cum să fac unele lucruri, de ce să le fac. Nu mă mai simțeam o ființă umană în carne și oase. 

Autoarea într-o dimineață, după un șir de nopți nedormite. Autoportret de pandemie.

În noaptea aia n-am dormit deloc. Nu înțelegeam de ce aș dormi, dacă oricum nu e nimic real, dacă eu nu sunt decât o frântură a propriei mele imaginații. 

De dimineață, când m-am trezit, am început să scriu într-o agendă, de mână: sunt Ioana Epure, e data cutare, ziua cutare, de dimineață am făcut aia și ailaltă. Niciun pic de filosofie, doar toate lucrurile pe care le făcusem în ziua aia. Ca să mă reancorez cât de cât în realitate. 

În perioada aia au început visele în vise, ca păpușile rusești, în care mă văd cum mă dau jos din pat și fac diverse chestii prin cameră, ca și cum aș face asta în realitate. Cumva, visele astea sunt neașteptat de înspăimântătoare: camera în care sunt, oricare ar fi ea, e plină de de amenințări. Se aud zgomote ciudate, lucrurile nu par la locul lor sau se mișcă, geamurile se deschid fără motiv sau cineva mă ține captivă în pat, ca un intrus care stă pe pieptul meu și mă apasă cu putere cu genunchiul pe stern. 

Am învățat să mă trezesc singură din visele astea. Ultima oară am sărit țipând din pat. 

Indiferent ce aș face, indiferent unde aș fi, duc cu mine zilele astea o stare de anxietate care rulează în permanență în creierul meu, ca un antivirus care îți încetinește procesorul. We are all walking around with a mild form or cognitive impairment, spunea un text din The Atlantic. Și așa simt. Nu știu cât din ceea ce învăț acum voi mai ține minte peste șase luni sau un an. Și pentru orice achiziție de-asta simt că trebuie să muncesc de două ori mai mult decât de obicei.

După un an de incertitudine, restricții și imposibilitatea de a-mi face orice fel de proiecții în legătură cu viitorul propriu, de la lucruri mărunte, precum sărbătorile și vacanțele, la lucruri mari, decizii personale grele, creierul meu, bombardat de hormonii stresului, a învățat că lumea în care trăiesc e amenințătoare și că trebuie să mă mențină vigilentă, pentru că nu sunt în siguranță niciodată. Iar dacă asta înseamnă mai puțin somn, so be it. Mai bine un organism viu și obosit decât unul mort.

Aș vrea să cred că o să ieșim din asta cu mințile întregi dacă ne batem, în permanență, cuiele astea în cap, dacă apăsăm în continuare pedala anxietății, dar nu cred. Roller coaster-ul apocaliptic circulă în continuare la viteze amețitoare.  

Și creierele noastre știu foarte bine ce au de făcut când se simt amenințate. Activează toate mecanismele de protecție, ne țin nedormiți și nemâncați, dar atenți – cu prețul unui consum enorm de energie.

Tocmai de-aia e ora 4.42 dimineața și n-am dormit deloc în noaptea asta. 

Și trebuie să mă împac cu gândul că n-o să-mi recuperez somnul prea curând. Așa că scriu. 

Mulți dintre noi trec prin asta acum. Dacă ai și tu un apropiat care nu poate să doarmă, dă-i un semn și amintește-i că nu e singur. Dacă tu, cel care citește acest text, trece prin asta, sună un prieten. Sună o rudă. Sună un terapeut.

La un moment dat, trebuie să fie mai bine.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...