Cum am crescut într-o familie de profesori: “Bunica nu s-a plâns niciodată de meseria asta, dar mi-a spus să nu cumva să intru în învățământ”

Redacția

Greva profesorilor din preuniversitar a declanșat, inevitabil, reacții virulente despre meritocrație, despre cât muncesc și dacă li s-ar cuveni, la o adică, banii pe care și-i revendică. Și în redacția PressOne am avut dezbateri pornind de la aceste subiecte dureroase. Am descoperit că o parte dintre noi am fost crescuți în familii de profesori.

Facem parte din generații diferite, iar părinții noștri au lucrat în învățământ în ultimii 60 de ani. Așa ne-am gândit că mărturiile noastre, despre cum se trăiește într-o familie cu părinți profesori de mai bine de o jumătate de secol încoace, ar avea o relevanță privind inerția și nevoia de reformă a acestui domeniu vital.  

Înapoi în România anului 2023, după 3 săptămâni de grevă, sindicaliștii din Educație au anunțat că acceptă noua ofertă a Guvernului, iar greva generală se suspendă - temporar, cel puțin, urmând a fi reluată dacă guvernanții nu-și vor respecta angajamentele. Cele câteva sute de lei smulse, cu eforturi uriașe, pe care Guvernul a încercat să le desființeze și să le saboteze la fiecare pas, nu vor rezolva însă problemele de fond ale învățământului românesc.

De fapt, nu se schimbă mare lucru. Iar prin asta acest text puzzle, cu imagini care ne-au urmărit și care capătă astăzi sens, e atemporal: părinții și bunicii noștri au supraviețuit în sistem cât să ne facă să înțelegem că nu ar vrea să le călcăm pe urme în sistemul de educație din România. 

„O vreme am crezut că mamei chiar îi plăceau picioarele de pui pe care le ronțăia cu o eleganță destul de șugubeață”

La început, când am aflat că părinții mei sunt profesori, m-am bucurat. Apoi am aflat că sunt profesori-navetiști. Asta mi s-a părut suspect. Mama preda geografie-biologie în comuna Cojocna, iar tata preda limba română cu 11 kilometri mai încolo peste deal, în Satul Iuriu de Câmpie. Nu de puține ori, trebuia să facă distanța pe jos. Chiar și iarna, pe viscol. Uneori, părinții plecau dimineața foarte devreme împreună spre autogara din celălalt capăt de oraș, însă veneau separat. Alteori, tata pleca de acasă luni dimineața și venea abia vineri seara. Stătea la un moș în gazdă, pe care îl chema tetea Vincovici. Își umplea timpul citind literatură la un bec chior.

Cu vremea, prin anii ’80, părinții mei au câștigat prin concurs și deopotrivă prin minune, posturi la oraș. Asta era aproape imposibil dacă nu erai membru de partid, iar ai mei nu erau. Nu le plăcea regimul și pace. Apoi, pe rudele noastre i-a apucat emigratul în America, iar viața părinților mei a devenit și mai grea. Erau șicanați mereu de securiști, inspectori sau de diverși secretari de partid bățoși și inculți. Pe atunci trăiam într-o vagă sărăcie alimentară, erau cozi, iar viața era enervant de grea, deși părinții se străduiau să nu o arate. Combăteau mizeria prin ironie și umor. Și bancuri despre Ceaușescu.

Profesor navetist anii '70.

Însă nu uit că tata a dat la schimb Sonetele lui Shakespeare pe două rude de salam. Uneori, aducea victorios tot felul de lucruri de la țară. Țin minte că odată a venit cu o șapcă de ouă, o salbă de cârnați, iar altădată cu două misterioase palanețe cu varză, coapte în cuptor. Mi-a povestit că în timpul liber mai medita „loaze” prin sat contra bucate.

Odată, bunica unui elev i-a zis că-i dă o curcă. Ploua și curcile din ogradă erau toate plouate. Baba stătea în pridvor sprijinită într-o cârjă. I-a poruncit tatei să-și prindă galița. Cu chiu cu vai, plin de noroi a apucat una de gât, dar baba i-a strigat automat: „Las-o jos p-aia că-i îndopată!”

Reportaj: „Bă, ce ușă groasă!” Rezerviștii boomeri ai Armatei Române, care s-au antrenat pe tunuri sovietice, fac cunoștință cu HIMARS. General: „Să zicem că încă 10 ani ne mai putem baza pe ei”

 E o dimineață plăcută de septembrie, iar soarele începe deja să încălzească oasele amorțite de viață și necăjeli ale bărbaților de 40-50 de ani, pe care Ministerul Apărării i-a chemat sub arme pentru o zi, în cadrul unui exercițiu de mobilizare organizat la poligonul Coada Izvorului, din Prahova.

Gabriel Vlase, directorul SIE, a plagiat zeci de pagini din doctoratul susținut la Academia SRI

PressOne vă prezintă astăzi, în premieră, probele care demonstrează că doctoratul șefului SIE, Gabriel Vlase, include cel puțin 66 de pagini de conținut plagiat, în multiple secvențe de pagini copiate bloc, din teza fostului ministru al Apărării Sorin Frunzăverde.

Când, după strădanii ridicole, ne alegeam cu câte un pui amărât, el era împărțit judicios după o logică prestabilită. O vreme am crezut că mamei chiar îi plăceau labele pe care, trebuie să recunosc, le ronțăia cu o eleganță destul de șugubeață. În plus, mai făcea și glume. Cică mâncatul lor o va ajuta să deseneze pe tablă cu o mai mare uşurătate hărţile informe ale unor tărâmuri misterioase, pe care nu le văzuse şi nu le va vedea niciodată. 

Tata se alegea cu picioarele, că doar era navetist și avea de făcut distanțe pe jos. Eu aveam privilegiul aripioarelor, care cică urmau să mă ajute la o grabnică desprindere de cele pământeşti, proiectându-mă direct într-un cer azuriu colcăind de heruvimi şi îngeri.

Către finalul verii, mama intra într-o transă absolută. Pregătea temutele Planificări. Atunci se făcea liniște și săptămâni la rând nu putea fi deranjată. Lucra concentrată pe terasă. Odată țin minte că jucându-mă în curte am șutat o minge aiurea drept în caietul ei sfânt cu planificările. N-a zis nimic, dar când am mers să-mi recuperez mingea mi-a lipit o palmă atât de perfectă peste ceafă, încât mi-am înghițit guma de mestecat.

Cum pe vremea aceea credeam că dacă înghiți gumă ți se lipește de burtă și mori, mi-am luat adio de la lume și viață, am plecat în cameră și m-am întins pe pat cu mâinile-n cruce pe piept cum văzusem că a făcut vecinul Voasi la propria sa înmormântare. Apoi nimic, doar o linişte suspectă şi becul stins din tavan privindu-mă țintă. Nici urmă de îngeri sau heruvimi venind în zbor, fiinţe celeste cu care urma să fiu coleg şi de dragul cărora am înghiţit degeaba zeci de aripi de pui.

La un moment dat, când mama a împlinit 50 de ani, s-a dat o ordonanță cu dedicație pentru cineva anume, potrivit căreia profesorii cu această vârstă, care aveau vechime de 30 de ani în învățământ, se pot pensiona anticipat. Mama se încadra, așa că și-a luat adio de la profesorat, fără nici cel mai mic regret. După o vreme, a aruncat la gunoi caietele de planificări, la pachet cu două cutii pline de mărțișoare primite de la elevi.

Bibelourile stupide și coșulețele de porțelan împletite primite ani la rând de 8 martie zac și acum neatinse într-o vitrină cu geamuri de sticlă. (Voicu Bojan)

„O văzusem pe mama plângând de furie, când o pilă s-a titularizat în fața ei”

Mama a fost premiantă de mică. De fapt, învățătorul din sat i-a desenat încă din clasele primare parcursul profesional: trebuie să se facă profesoară de română. Și s-a făcut. Bunicul, care muncea ca zilier pe diverse șantiere și care nu terminase opt clase, trebuie să fi fost foarte mândru. În pozele de familie, radiază: fiica lui, a lui neica nimeni din Bonțida, ajunsese profesoară de literatură. 

Casa de la țară s-a umplut de cărți, încă de când mama învăța la facultate, ficțiune, istorie, dicționare și critică, îmi amintesc mirosul fiecăreia, când răsfoiam paginile îngălbenite mai târziu, în vacanțele interminabile de vară, când stăteam negreșit la bunici. 

Înainte să adorm, la o lampă chioară care proiecta pe pereți umbrele și freamătul frunzelor de vie, citeam pe silabe cotorul unei cărți pe care scria Perpessicius. Per - pe - ssi - cius, perpe - ssicius, nu-mi venea a crede că era numele cuiva, mă gândeam că e un loc, și mă lua somnul imaginându-mi pe unde pe glob s-o fi aflat. 

Profa de geogra si clasa ei

Când mama isprăvea cu mediile, examenele și comisiile în care era chemată să participe la tot felul de evaluări, titularizări, își trăgea sufletul tot în casa de la țară unde copilărise. Acolo se petrecea luna aia rămasă din vacanța de vară. Pot număra pe degetele de la o mână concediile în familie, alea cu bilete de la sindicat. 

Când încă nu intrasem în gimnaziu, mama învăța în fiecare vară pentru examenul de titularizare. În fiecare vară. Practic, de cum lua vacanța, începea cantonamentul. Preda ca suplinitor la țară de ani de zile, și nu reușea să se transfere în oraș. Interacționam cu ea numai în pauzele de învățat și îmi toceam nasul de geam uitându-mă cum scrie mic și calculat tot felul de conspecte subliniate cu roșu. Și mă temeam că iar o să fie tristă într-o lună. Din discuțiile de la masă înțelesesem că era o competiție neloială, că erau preferate pilele lui X sau Y sau alți candidați care erau membri într-un partid sau altul. Nu știam ce e un partid și nici ce era o pilă. Dar o văzusem pe mama plângând de furie, după ce a luat o notă peste 9 și tot nu reușise să găsească un post de titular. 

Tata a fost un copil dificil, pe care bunică-mea a vrut să-l salveze făcând din el un om cu care să se fălească în sat. A insistat să facă Pedagogicul. Și tata a ajuns învățător într-un vârf de munte. Femeia la care stătea în gazdă i-a tricotat un pulover de lână. El încerca să îi învețe să scrie, să citească și să socotească cu mâinile înghețate pe copiii moților, care veneau la școală flămânzi. În pauze sugeau abulici din sticluțe de mursă, gem amestecat cu apă, și mâncau dumicați de pâine uscată.

Din salariul lui mizerabil le cumpăra rechizite și creioane colorate, ceva ce nici nu știau că există. Uneori - mai ales iarna - copiii nu veneau la școală cu zilele, fiindcă nu aveau cum să treacă muntele pe ninsoare mare. Dar alteori mergeau pur și simplu la fân. După doi ani, tata a pus creta în cui, a lăsat pe pat împăturit puloverul de lână și s-a înscris la Politehnică, de unde a ieșit patru ani mai târziu subinginer și n-a mai vrut să audă de învățământ niciodată. 

Cam atunci am apărut eu, într-un cămin de nefamiliști, de o cameră și o baie la comun. Spre sfârșitul anilor ‘80, mama făcea naveta la Oradea, ca să ia unt la pontul unor cunoștințe, cărora le ducea de la Cluj pastă de dinți Supercristal, care acolo nu se găsea. Mergea și se întorcea cu ia-mă, nene, cu autostopul, și-n una dintre aceste perindări disperate după produse de primă necesitate, un echipaj de milițieni a reținut-o pe motiv că practică prostituția. Când i-au cerut să scoată din geantă buletinul, mama a scos cu mâna tremurând caietele cu planificări și un volum de Eminescu, fiindcă plecase direct de la școală să caute mâncare. Când le-a văzut, un plutonier i-a dat voie să plece în pace. 

Foto: arhiva personală

Am copilărit în anii ‘90 și am început școala imediat după Revoluție. Pe atunci, lipsa banilor era ceva la ordinea zilei în mai toate familiile de români, indiferent de calificare, dar nu-mi iese din cap că pur și simplu lună de lună salariile a doi oameni nu ajungeau pentru părinți și doi copii. Mama dădea meditații. Nu a făcut avere. A făcut bani de plătit cheltuielile, de încălțăminte pentru noi (dar nu mai des de o pereche pe an și numai pentru noi, copiii. Pentru ea și pentru tata achizițiile de pantofi se făceau și mai rar) și de cărți de povești. 

De când s-a pensionat, se bucură în fiecare zi că a ieșit din sistem. Abia la capătul acestui drum, mama a început să recitească de plăcere, să se bucure de pasiunea ei, de cărțile care au atras-o când era adolescentă, dar care i-au făcut viața profesională și de familie atât de grea. Ați predat la liceul 15? - a întrebat-o de curând o vânzătoare de la un magazin de pantofi. Mi-ați fost profesoară! I-a trasat un scurt parcurs pentru elevii de acum 25 de ani pe care mama și-i mai aducea vag aminte și i-a făcut 15% reducere de revedere. (Bianca Felseghi)

„Tata era plecat de dimineața până seara, chiar şi vara, când unii îşi închipuie că profesorii stau cu burta la soare şi se scaldă în banii contribuabililor”

Ai mei au terminat Politehnica la Timişoara, iar după facultate s-au mutat în oraşul de baştină al mamei, Râmnicu Vâlcea. Se întâmpla undeva pe la începutul anilor ‘90. Deşi este o zonă înconjurată de ape şi hidrocentrale, deci joburi în domeniu s-ar fi găsit, tata spune că era o perioadă în care angajările se făceau pe pile. Şi aşa, de voie, de nevoie, au ajuns amândoi să predea, de vreo 30 de ani încoace, materii inginereşti la clase cu profil tehnic. Sora mamei se afla în aceeaşi situație, iar când am apărut eu pe lume, mama lor - economistă de meserie - preda ştiințe economice la un liceu de profil.

Mama lui Răzvan Filip cu elevii, în 1997. Foto: arhiva personală

Așadar, am crescut înconjurat de profesori și de cărți. Lucru care a venit la pachet cu nişte avantaje pentru care azi îmi fac cruce cu limba şi zic „Doamne ajută", dar şi cu o cantitate deloc neglijabilă de dezavantaje. 

Avantajele-s evidente, cred. Am fost crescut de părinți, mătuși, unchi şi bunici cu studii superioare, care mă puteau ajuta la aproape orice temă şi care mi-au arătat prin puterea exemplului că cititul e un mod plăcut (şi util) de a-ți petrece timpul liber. Faptul că au avut nevoie de un calculator pentru a-şi redacta lucrările de grad sau altele pentru şcoală m-a introdus relativ devreme (pentru vremea aia) în lumea computerelor, obiecte fără de care astăzi n-aș putea câștiga o pâine.

Statutul de profesori, adică de angajați ai statului care-i învață pe alții ABC-ul vieții, le-a creat în mintea mea o aură de oameni serioşi, pe care te poți baza. Mereu mi s-au părut nişte persoane care îşi au their shit together, chiar şi când mă scoteau din minți. După 31 de ani în care am tot auzit și văzut povești alternative de viață, îmi dau seama cât de important a fost lucrul ăsta pentru dezvoltarea mea - să am niște părinți care chiar se poartă precum niște părinți și care nu-mi cer să fiu eu părinte și pentru ei.

Tatăl lui Răzvan Filip cu elevii. Foto: arhiva personală

Dar când au început ei să lucreze, salariile, cu tot cu ore suplimentare, erau o glumă: echivalentul a câteva sute de lei din ziua de azi. Tata a avut de când mă ştiu şi un al doilea job. Pentru o perioadă l-a avut chiar şi pe al treilea. 

Mai întâi a lucrat ca agent de vânzări pentru firma unui patron care făcea figuri de fiecare dată când îndrăznea să plece cu noi în concediu. Apoi s-a împrumutat de la prieteni şi și-a deschis propria firmă. Mă aşteptam ca statutul de patron să aducă în familia noastră belşugul în care trăiau alții, pe care-i vedeam la TV. A adus doar nişte bani în plus (dar şi datorii), cât să supraviețuim şi să mai facem una-alta la casă. Pentru asta, tata era plecat de dimineața până seara, chiar şi vara, când unii îşi închipuie că profesorii stau cu burta la soare şi se scaldă în banii contribuabililor. 

Concediile erau sfinte, dar modeste. Am ieşit din țară abia la 16 ani şi atunci doar pentru că mama a avut noroc de rude stabilite în străinătate. Poftele mele materiale erau invitate constant să stătea în cui. Și nu doar din lipsa banilor. Cumva, simt că profesoratul și lipsurile i-au făcut să fie mai autoritari decât ne-am fi dorit eu şi soră-mea. Câteodată eram tratați ca la clasă, de parcă am fi avut nevoie doar de carte, ordine și disciplină pentru a reuși în viață. În general cred că ne-au învățat de bine. Alteori cred că ne-ar fi fost mai de folos dacă, din când în când, ne-ar fi lăsat să alegem greşit şi să tragem propriile învățăminte.

Salariile acceptabile au venit abia târziu, după multe suișuri și coborâșuri, când eu şi soră-mea eram deja plecați în lume. Mulți ani am fost furios pe ei. Simțeam că mi-au oferit prea puțin și au cerut prea mult de la mine. Atât de furios încât pe la 17-18 ani le explicam, cum doar un adolescent rebel poate să explice, de ce Băsescu e bun și bugetarii - care tocmai se treziseră cu un minus 25% la salariu - sunt niște puturoși. Apoi am mai trăit niște viață, am mai simțit pe pielea mea una sau alta și am făcut un nou calcul: se pare că mi-au oferit totuși destul. Azi sunt amândoi în grevă. Nu pentru că le-ar chiorăi mațele aici și acum, ci pentru mațele care au chiorăit cândva. (Răzvan Filip)

„Bunica nu s-a plâns niciodată de meseria asta, dar mi-a spus să nu cumva să intru în învățământ”

Bunica mea a părăsit definitiv catedra cu vreo șase ani înainte să mă nasc eu. Însă nu a încetat niciodată, până la finalul vieții, să fie doamna învățătoare Elena Gându. În septembrie 2007, când am intrat în clasa I, pe holurile Școlii Nr. 3 „Constantin Parfene” din Vaslui încă se mai vorbea cu admirație despre ea. 

În clasa a III-a, învățătoarea mea mi-a mărturisit cât de profund o marcase, în primii ei ani la catedră, imaginea bunicii mele în curtea școlii, în ținută de sport, făcând încălzirea cu copiii. Era, spunea ea, singura din școală care ținea orele de sport cu aceeași religiozitate ca pe cele de matematică.

Să fiu crescută de o fostă învățătoare-model a fost o binecuvântare și un blestem. Nu m-am simțit niciodată ca alți copii, iar asta durea tare uneori, pentru că nu știam pe atunci de ce. În momentele bune, sentimentul prindea forma mândriei. Mă simțeam specială, aparte, capabilă de lucruri de care alții nu sunt, dar din nou, nu știam de ce. Ce mă face specială? Cu ce sunt mai bună decât alții? Știam doar că trebuie să fiu. Coregrafia asta emoțională, pe care am disecat-o și descompus-o în terapie, o dansez inconștient în continuare. 

În clasa I, când se învățau literele, eu știam deja să citesc. Plânsesem, cu o vară în urmă, de două ori la „A murit Luchi” de Otilia Cazimir. O dată când mi-a citit-o ea, a doua oară când am citit-o eu singură. Nu țin minte vreun moment din clasele I-IV în care să fi simțit frică sau să plâng la școală din cauza unei dictări sau a unui test. Zbuciumul acesta se întâmpla acasă, cu ea, în ore luuungi de făcut teme. În semne de exclamație și de întrebare trase cu carioca, uneori unele lângă altele în șir indian, și în noduri în gât atunci când nu știam ceva. În furia pe care o conțineam când apărea în tocul ușii de la camera părinților mei, unde era calculatorul. Întâi temele, întotdeauna, abia apoi relaxarea. 

Mălina Gîndu, în prin-plan. Bunica, învățătoare, urmărește cu atenție din spate. Foto: arhiva personală

La școală „străluceam”. Așa-i spuneam când o găseam în bucătărie, așteptându-mă cu masa pusă, și aduceam carnetul în care se consemnase încă un „FB”. Notele de nouă sau minus zece erau mici (mari) înfrângeri. Erau primite cu micro-grimase și cu „Oare nu puteai mai bine? Ce învățăm de aici? Data viitoare cum putem face mai bine?”. Mie mi se traducea în minte cu „Nu ai fost de ajuns”. Am și răbufnit o dată și i-am spus, printre lacrimi, că eu vreau să iau și note mai mici. Că e monoton numai cu zece. Mugurele ăsta de rebeliune n-avea să înflorească până la liceu. Ne-am certat tare atunci, dar a doua zi am plecat la școală cu îndârjirea să strălucesc din nou. Și asta am făcut. 

Când aveam de scris compuneri, eu mereu eram pusă să le citesc cu voce tare. Uneori, învățătoarea mă trimitea în timpul orei să i le citesc și bibliotecarei. Și mă duceam, sub privirile înțepătoare de la colegii mei. Începuseră să mă urască, să fie reci și uneori chiar răi cu mine, fiindcă după teste, acasă, ai lor îi întrebau mereu ce notă a luat Mălina. Ba chiar, la o ședință cu părinții, s-a adus în discuție ideea că Mălina o are pe bunica ei, care-a fost învățătoare și o ajută la teme, și e nedrept că are acest avantaj. 

Dar noi, eu și ea, „partenerele” cum ne ziceam, continuam să lucrăm la acest proiect al excelenței care era performanța mea școlară, și care s-a încheiat după evaluarea națională din clasa a 8-a cu interviuri la ziar și mare sărbătoare, căci devenisem „eleva de zece a Vasluiului”.

Relația noastră nu a fost numai despre școală, dar cu bunica mea totul era o lecție. Dacă prăjea pește, se deschideau ferestrele laaarg în toată casa și se făcea anatomia peștelui. Știam să-i numesc toate aripioarele. Dacă mergeam la piață, lecția de scris liste de cumpărături în funcție de ce vrem să gătim și de negociat prețul la roșiile cele mai zemoase. Când îmi venea alocația, era lecția de făcut buget. De pus bani deoparte, fără un motiv anume, doar să fie. 

Când mi-a venit prima menstruație, știam deja să țin piept glumelor stupide de la băieții din clasă, fiindcă bunica îmi explicase deja tot procesul ciclului menstrual și faptul că nu e nimic rușinos sau murdar în ce se întâmplă cu corpul meu. Prima dată când am intrat într-o cabină de vot a fost cu ea. Prezidențialele din 2009. Înțelegând că e o lecție practică de educație civică, supraveghetoarele m-au lăsat să intru cu ea și apoi, să pun plicul în urnă. 

Eram mereu cu ea, după ea. Nu exista vreo „treabă de adulți” de la care să fiu exclusă, avea răbdarea infinită specifică profesiei și îmi explica orice. Îmi răspundea la toate întrebările, ceea ce mi-a consolidat reflexul de a le pune și de a aștepta răspunsuri pertinente. Mai ales la cele care încep cu „de ce”.

În rarele momente când stătea pe loc, venea lecția mea preferată: cea de istorie. Îmi povestea de război și de comunism, într-un amestec de materie școlară și relatare personală. Pe mine atunci mă interesa cel mai mult a doua parte, cum se simțea ea: la 6 ani, când primea ciocolată de la soldații germani care stăteau în casa lor; când s-a întors la școală, câțiva ani mai târziu, și nu mai era portretul regelui pe perete; la liceul de fete, unde învățase să facă gimnastică la aparate; când l-a cunoscut pe bunicul, în satul în care a fost repartizată prima dată ca învățătoare; în momentele când căutau monede pe fundul buzunarelor ca să ia pâine; mai târziu, când bunicul, devenit director la silvic, venea din străinătate cu dulciuri și cu prima pereche de blugi Levi’s pentru unchiul meu. 

Așa am și aflat că ea nu-și dorise să fie învățătoare, ci actriță. A și vrut să fugă de acasă pentru visul ăsta, dar nu mai țin minte cine sau ce a oprit-o. Și-a asumat, însă, cu totul, rolul de învățătoare. N-am auzit-o vreodată să se plângă de meseria asta. Dar, în toate lucrurile pe care mi-a spus să le fac și mai ales cum să le fac, nu s-a numărat niciodată ideea de a-i călca pe urme și a intra în învățământ. (Mălina Gîndu)

„Mama, «doamna învățătoare», stătea la cozile de la alimentară aproape toată noaptea. Mie îmi punea ceasul să sune devreme, ca să vin și eu acolo, să luăm două pachete de unt, nu unul”

Bunica mea a fost învățătoare. Dar cum a murit cu puțin timp înainte să mă nasc, știu de ea doar din povești. Așa că am decis ca, pentru acest material, să o las pe mama să-i spună povestea, în propriile ei cuvinte. (Ioana Epure)

„Am aproape 60 de ani - cu un an mai mult decât avea mama mea atunci când a murit. Deci am prins școala după care tânjesc mulți acum, deși atunci toată lumea comenta, în șoaptă, e adevărat, că nu e chiar ceea ce trebuie.

Mama mea a fost învățătoare - la fel și ceilalți trei frați ai ei (un frate și două surori). Cea mai mică dintre ei, al cincilea copil, a rămas pe lângă casa bunicii - se pare că nu prea îi plăcea școala, nu la fel de mult că celorlalți. Bunica i-a trimis la Școala Normală (Liceul Pedagogic de atunci) ca să le asigure un trăi mai bun - într-un sat din «buricul» Bărăganului  primarul, notarul și învățătorul erau cei mai importanți. 

Unchiul meu, mama și celelalte două mătuși, s-au «crescut» unul pe altul și s-au sprijinit până au terminat școala. Nu era ușor, trebuia să răzbești ca să devii învățător. Unchiul dădea meditații, iar fetele tricotau și coseau ca să mai scoată un ban. Dar pentru că era singură, avea zece hectare de teren și patru copii la Școala Normală, bunica a fost considerată «chiabur» - prea avută pentru vremurile alea.

Mama a avut grijă ca nici eu, nici fratele meu, să nu învățăm la aceeași școală la care preda ea și pentru asta pleca cu autobuzul, dimineață devreme, tocmai în celălat capăt al orașului, la o școală din alt cartier și se întorcea după amiază, târziu. Mă mai lua cu ea la școală, din când în când, și vedeam cum se chinuia să îi învețe carte pe copii care nu prea aveau înclinații spre studiu. Măcar tabla adunării: mama spunea că «atâta lucru să știe, să adune și să scadă». Îi lua, pe rând, în ultima banca și lucra cu ei: întâi pe degete și apoi cu numărătoarea.

Apăruse, în sistemul de învățământ, un criteriu bizar de «performanță» - să fie cât mai puțini elevi corigenți, iar repetenți, niciunul, dacă se putea. Așa s-a trezit în clasă cu un puști care era mai mare decât ceilalți cu aproape 3 ani. Ar fi fost ușor să îi treacă «din pix», dar nu voia să facă asta și se chinuia să îi învețe. 

Eu m-am învârtit printre copii de învățători până am intrat la liceu. Ne uneau mamele și preocupările lor obsesive de a ne face primii la învățătură, de a fi exemple pentru ceilalți - ceea ce nu ne ieșea întotdeauna. Când s-a spart gașca, am putut, în sfârșit, să fiu eu și să nu mai fiu comparată, tot timpul, cu ceilalți copii de învățători și profesori. Nu am fost o elevă eminentă - așa cum și-ar fi dorit părinții mei - dar aveam multă personalitate și urăm din tot sufletul replicile: «Cutare de ce a putut să ia zece și tu nu?» sau «Vezi să nu mă faci de râs».

Mama, «doamna învățătoare», stătea la cozile de la alimentară aproape toată noaptea. Mie îmi punea ceasul să sune devreme, ca să vin și eu acolo, să luăm două pachete de unt, nu unul, sau rația de ulei și zahăr. Când m-am făcut ceva mai mare, a reușit să se transfere la o școală mai aproape de casă și de acolo a ieșit și la pensie. Eram în clasa a opta când a început să discutăm despre ce voi face mai departe. Mie mi-ar fi plăcut să fac Liceul Pedagogic - mama s-a opus din răsputeri. Mi-a explicat că ea s-a străduit toată viață să educe și să învețe copiii altora și că nu este de acord ca eu să fac același lucru. Și mi-am ales o altă meserie.

După ani, stând de vorbă cu copii mei despre ce vor să facă ei în viață, primul lucru pe care l-am spus a fost «Să nu care cumva să vă vină ideea de a lucra la unde lucrez eu. Faceți orice altceva în afară de asta». Și mi-am amintit de mama.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€