Crina Pintea: "Încercaţi să judecaţi mai puţin. Vă roagă fata aia de la ţară"

Valentin Șchiopu

Redactor

În urmă cu 12 ani, o adolescentă neobișnuit de înaltă dintr-un sat din Bacău îi scria, ajutată de profesorul de matematică, o scrisoare lui Gheorghe Tadici, unul dintre cei mai titrați antrenori din istoria handbalului românesc.

E un amănunt pe care acesta din urmă îl amintește de fiecare dată când are ocazia, ca și cum publicul ar încerca deliberat să-l ocolească. Cel mai titrat, dacă vreți.

Omul a deschis răvașul la Zalău, în fața sportivelor pe care le pregătea atunci: „Uite, bă, vedeți cât sunt de căutat?”.

Era vorba tot despre el. I-a transmis fetei să vină la Roman, unde avea meci de campionat două luni mai târziu. I-a oferit 5 minute, la finalul cărora i-a spus că vorbise pentru ea să se prezinte la antrenamentele junioarelor de la Oltchim.

A fost singurul lucru pe care Crina Pintea l-a obţinut uşor în cariera ei. Greu de îndurat au fost îndoiala, izolarea şi mai ales răutatea celor din jur − care-i spuneau mereu că nu va reuși și că ar fi mai bine să se întoarcă acasă, „la ea, la țară”.

La 19 ani, când a semnat primul contract de jucătoare profesionistă, a ales Zalăul dintre toate ofertele, pentru că era Tadici acolo. Avea prioritate cel care o ajutase să-și împlinească visul de a juca handbal.

Au urmat 5 ani de coșmar, cu umilințe greu de suportat.

*

În fiecare sport din România există un „cel mai titrat”. Cocoțat pe soclul lui, acest om este, de cele mai multe ori, unul de la care primești doar flegme și înjurături.

Fiindcă vede în sportivi niște soldați cărora el le asigură solda și pe care el i-a salvat de la niște vieți mărunte.

După ce a reușit să „dezerteze” de la Zalău, la finalul contractului, Crina a jucat în Germania și apoi în Franța. A început să se bucure, în sfârșit, de handbal.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Recent, în decembrie 2018, a fost inclusă în echipa stelelor Campionatului European din Franța. La finalul competiției, a fost transferată de campioana continentală Györ de la fostul ei club, Paris 92.

A debutat în derby-ul cu Ferencváros, marcând 8 goluri din tot atâtea aruncări. A fost desemnată cea mai bună jucătoare a etapei în Liga Campionilor, după ce a înscris 9 goluri în meciul cu CSM București.

Are 28 de ani și spune că e fericită.

De la Zalău însă, titratul antrenor nu uită. Și continuă să administreze coșmarul. A început 2019 „lăsând la o parte modestia”, într-un interviu din presa locală.

„Lăsând la o parte modestia, dacă ea nu avea șansa să mă întâlnească, probabil acum era o fată care avea școala profesională agricolă de la Podul Turcului terminată, și atât.

Sunt tipul care a învățat acum 35 de ani să nu aștepți recunoștință de la sportivi, elevi și soldați.

Așa că nu aștept nicio recunoștință. Însă întotdeauna viața și Dumnezeu le aranjează pe toate. De un singur lucru îmi pare rău, că nu poate să întoarcă capul și să vadă de unde a plecat”, spune Tadici în interviul pentru sportulsalajean.ro.

Crina Pintea a întors capul, acceptând să retrăiască o parte dintre traumele cauzate de fostul ei antrenor. Urmează o confesiune făcută cu inima strânsă.

Crina Pintea, sărbătorind un gol la noua sa echipă, Györ. Foto: Arhiva personală

*

„Eu nu prea uit lucruri, cu atât mai puțin locul de unde am plecat. Am 12 ani de handbal. M-am apucat târziu, undeva la 16 ani și câteva luni. N-a fost deloc simplu.

Pe mine m-au pedepsit unii oameni pentru că am îndrăznit să visez că mai pot deveni o jucătoare profesionistă, luând-o de la zero la vârsta aceea. Nu au apreciat determinarea mea, nu m-au încurajat, deși am început să prind repede și să recuperez.

Îi povesteam recent Sonjei Frey, o colegă de la fostul meu club Paris 92, prin câte a trebuit să trec.

A făcut niște ochi mari: «De ce a fost nevoie să lupți atâta? Eu fac handbal pentru că asta îmi aduce bucurie, dar aveam și alte opțiuni. N-aș fi putut face atâtea sacrificii și nici nu aș fi putut îndura toată murdăria și insultele din lume».

Asta mi-a spus. Da, ea avea și alte opțiuni în viață, eu eram doar o adolescentă venită de la țară pe care oamenii s-au grăbit s-o judece mult prea ușor.

Nu au încercat să mă descopere ca om, să mă ajute să evoluez. «Nu, dom’le, ești o fată de la țară, și ne putem descărca nervii pe tine».

Au fost puțini cei care au vrut să vadă dincolo de ceea ce lăsam eu să se vadă. Pe acești oameni îi port în suflet, ei sunt partea luminoasă a unei cariere în care fiecare bătălie a fost câștigată foarte, foarte greu.

De unde am plecat, așadar.

Satul Slobozia, comuna Stănișești, Bacău. Începusem să-mi ajut părinții la treburile gospodăriei încă de la 4-5 ani. Munceam absolut orice, tot ce era legat de muncile câmpului și creșterea animalelor: cosit, secerat, sapă, muls.

Eram o familie modestă. Tata și mama aveau bătături în palme − cum aș fi putut sta cu mâinile-n sân?

Erau foarte interesați ca eu să-i ajut, să muncesc. Seara, înainte de culcare, încercam să învăț câte ceva.

În ziua în care a trebuit să dau prima probă a examenului de Capacitate, eram la stână cu ai mei. A venit o ploaie atât de puternică, încât s-a umflat râul peste care trebuia să trec ca să ajung la școală.

A luat cu el și singurul pod pe care aș fi putut să fac asta, așa că am ratat proba de limba și literatura română. Am luat în zilele următoare la matematică și la geografie, și nu m-am lăsat până nu am recuperat și examentul din prima zi, ca să pot face liceul.

Eram un copil înalt, neobișnuit de înalt. Handbalul mi-a intrat în suflet, în sânge. Copil fiind, visam cu ochii deschiși: oare cum ar fi dacă, ce-ar fi dacă într-o zi…

Plângeam din cauză că ai mei nu voiau să mă lase la handbal, sufeream cumplit.

Eram într-a cincea când un profesor de matematică a venit la noi în școală. Era mai în vârstă, îi fusese profesor și lui tata. Plecase din zonă pentru o perioadă, după care s-a întors.

Făcuse volei de performanță, cunoștea foarte mulți antrenori buni. Insista mereu că trebuie să fac volei sau baschet, dar eu o țineam pe a mea, cu handbalul.

Cinci ani am tot încercat să-mi conving părinții. Mă loveam de un zid. «Uite, iar mi-a zis dom’ profesor să vorbesc cu voi, să mă lăsați să fac sport».

Seara stabileam ceva cu ei, că da, putem încerca, să-i spun profesorului de matematică să mă ajute. Dimineața, înainte să plec la școală, nu mai era valabil. «Lasă, nu-i mai spune nimic, n-o să pleci niciunde».

Am terminat opt clase la școala din sat, apoi m-am mutat la alta, clasele a noua și a zecea se făceau în reședința comunei.

Așa începusem să fac naveta. Aveam și transport școlar, dar de cele mai multe ori nu apucam să-l prind. Microbuzul venea cam repede, uneori și la 5 dimineața. Și nu e că nu-l prindeam pentru că dormeam la ora aceea.

Eram trează deja, și-mi ajutam părinții la treburile gospodăriei. Aveam foarte multe animale de care trebuia să avem grijă. De-abia după ce lăsam lucrurile în ordine, puteam merge să fac baie și să mă pregătesc pentru școală. Chiar dacă asta însemna să merg pe jos.

Erau 8 kilometri până la școală. Prindeam foarte rar microbuzul, în zi de sărbătoare de cele mai multe ori. Și la întoarcere, la fel. Veneam pe jos pentru că plecam mai repede de la școală.

Părinții se uitau pe orar: «Care sunt ultimele două ore? Ah, franceză, educație fizică, hai acasă, nu mai sta!».

Într-o zi, în februarie 2006, mă întorceam de la școală pe jos, printre troiene. M-am întâlnit cu profesorul de matematică: «Ce faci, măi Crina, nu vor să te lase ai tăi nicicum?».

«Nu, ei nu mă lasă, dar eu o să plec de acasă».

Am spus-o cu atâta hotărâre, încât am început s-o iau la fugă spre casă, nu cumva să-mi pierd curajul.

Crina Pintea la Europene, în duel cu patru jucătoare maghiare. Foto: Anze Malovrh / kolektiff

„Fata asta s-o face handbalistă când o zbura porcul”

Îmi era teamă să-mi înfrunt tatăl. Un om foarte bun, de altfel, care ține la casă și la familie, dar foarte sever. Acum, după patru copii, e mai lejer și el, dar atunci nu-i prea puteai vorbi așa cum am făcut-o eu.

I-am spus că vreau să plec, să fac ceva cu viața mea. N-am văzut nicio reacție din partea lui, își lăsase puțin privirea, ca și cum în sfârșit era dispus să negocieze.

Am continuat să vorbesc. A răspunsc scurt: «Bine, dacă e vreo posibilitate, hai să încercăm».

Am făcut împreună cu profesorul de matematică o scrisoare. Am trimis-o pe adresa lui Gheorghe Tadici. Mai târziu, aveau să-mi povestească fetele că a deschis-o în fața lor și le-a spus țanțoș: «Uite, bă, vedeți cât sunt de căutat!».

Scrisesem tot acolo − ce înălțime am, cine sunt, de unde sunt. Am primit un răspuns prin aprilie. Venea cu Zalăul la Roman, unde avea meci, și mi-a zis să merg acolo să mă vadă.

Am vorbit foarte puțin, 5 minute să fi fost. L-am așteptat o jumătate de oră să încheie o conversație la telefon. Era într-o vineri, mi-a spus să mă prezint de luni la Vâlcea, la juniorii lui Oltchim, unde-l voi cunoaște pe profesorul Berbecaru.

Am făcut 24 de ore pe drum, plecasem dimineața și am ajuns a doua zi dimineață, cu peripeții pentru că am pierdut o legătură. Am vorbit cu oamenii de acolo și m-au dus în cămin să mă instalez.

Eram foarte obosită, nici n-am apucat să mă dezmeticesc și a venit anunțul surpriză: «Hai, gata, ai văzut căminul, acum avem antrenament».

Așa că hai, Crino, fă tu antrenament, că doar toată viața ta te-ai pregătit pentru momentul ăsta. Doar că nu într-o sală de handbal, ci în imaginația ta, într-un sat din Moldova.

Adevărul e că nu știam aproape nimic despre sportul la care visasem de copilă. Aveam să aflu foarte multe în curând.

A fost un antrenament foarte solicitant atunci, se mirau și noile mele colege. Și-or fi zis antrenorii că «bă, în loc s-o antrenăm pe asta, mai bine o speriem și o trimitem pachețel acasă».

Tata se uita pierdut din tribună: «Crina, hai acasă, tată, hai, tată, acasă!». Nu, tată, te duci matale, eu rămân aici.

Tata a plecat acasă, eu am rămas acolo. Mă dureau toți mușchii, dar eram obișnuită de la țară. Noi, în familia noastră, nu stăteam să ne lamentăm, să ne plângem durerile.

Făcusem o ruptură musculară în primele zile, dar nu m-am oprit. Am continuat să mă antrenez. Au venit să mă oprească: «Nu mai face nici o mișcare, se rupe și mai tare». N-am nimic, pot.

Nu aveam noțiuni elementare de handbal. Una e să dai pase la perete și alta să faci acest sport. Nici măcar nu știam să alerg corect. Am întâlnit-o apoi pe doamna Mori (Mori Török-Duca − n.r.) și în următoarele zile am început să lucrez cu ea.

E o femeie-super, care mi-a rămas în suflet. Printre puținii care mi-au arătat și mi-au oferit afecțiune și sprijin când aveam atâta nevoie. Ea m-a luat și a început să mă învețe să alerg.

Am luat-o exact de la zero, ba chiar de la minus. Mi-a arătat și regulile jocului, iar eu mi-am trasat un teren pe o coală A4, pe care mi-am notat noțiunile de bază. Aveam nevoie să învăț repede totul, era timp foarte scurt.

N-aveam bani, n-aveam aproape nimic. Ai mei calculaseră ca și cum aș fi continuat să locuiesc la țară, unde nu ai nevoie de prea multe lucruri. Dar asta nu era foarte important, mă bucuram că în sfârșit puteam să muncesc pentru a deveni o jucătoare profesionistă de handbal.

Mă duceam la masă după antrenamente, seara, și erau toate handbalistele acolo, de la toate grupele de juniori. Eu veneam ultima, direct de la antrenament, iar ele aproape că terminaseră de mâncat.

Mă duceam în colțul meu și era una care șușotea, nu pot s-o uit: «Fata asta s-o face handbalistă când o zbura porcul, mai bine s-ar duce acasă să facă copii».

Iar eu eram acolo, la câțiva metri, și auzeam tot. O pedagogă de la care am învățat foarte multe îmi repeta mereu să nu bag în seamă toate răutățile, că am drumul meu, pe care trebuie să merg apăsat.

Jucătoarele României, poză de grup după victoria cu Spania de la Euro 2018 . Foto: Anze Malovrh / kolektiff

„Să nu faci pe sensibila acum!”

Era destul de greu pentru mine. Până la 16 ani, lumea mea avea contururi destul de clar trasate. Nu prea ieșisem din satul natal, iar acolo aveam muncă, muncă și iar muncă.

Educația noastră a fost foarte strictă. Trebuia să fim cuminți, să dăm bună ziua la oameni și să nu răspundem urât. Să fim mereu respectuoși. Și dacă ne-ar fi bătut cineva n-aveam voie să ripostăm.

Fetele se mai distrau, mai râdeau pe la antrenamente. Eu eram foarte serioasă. Ele se tăvăleau de râs când făceau greșeli, eu mă tăvăleam de plâns.

Îmi era ciudă când îmi pasau și eu scăpam mingea. Eram foarte nervoasă pe mine. Dacă greșeam, mă pedepseam singură, pe cuvânt, atât eram de înverșunată.

Când am ajuns la Centrul de Excelență, tot la Vâlcea, mai erau încă vreo patru pivoți acolo. Mă uitam la ele cum joacă și mi se părea că-s de pe altă planetă.

Am progresat apoi foarte mult cu domnul Roșca. Pe la 19 ani venise momentul în care trebuia să onorez una dintre ofertele venite de la echipele de club. Se terminase junioratul și mă pregăteam să trec la senioare.

Aveam o variantă pe bani, de la un club, dar în capul meu era limpede. Merg la Tadici, pentru că el m-a ajutat.

Și am stat acolo, la Zalău, din 2009 până-n 2015, perioadă pe care, o spun cu regret, încă fac eforturi s-o uit. O spun de fiecare dată, Tadici m-a ajutat să ajung în handbal, lui i-am trimis acea scrisoare la 16 ani.

Dar asta nu i-a dat dreptul să mă transforme într-o sclavă. Vreau să-l uit, pentru că mi-a făcut mult, mult rău.

Până în 2012 îmi dăduse puține șanse. Mă băga câte 30 de secunde ca să aibă pe cine înjura la finalul meciurilor. Mă punea în inter, deși nu era postul meu, și aveam timp pentru o aruncare.

Uneori se întâmpla să marchez, alteori s-o ratez. De aici, tot ce se întâmplase în meciul ăla devenea responsabilitatea mea, vina mea, pentru că eu intrasem 30 de secunde. Și mă înjura în moduri pe care n-aș vrea să le reproduc aici.

La antrenamente, mă punea să fac mingi la perete. Mă așeza la un metru distanță de perete, iar el arunca mingea din spatele meu, foarte tare.

Nu vedeai de unde venea, viteza era prea mare și n-aveai cum să reacționezi. Apoi mă înjura că nu sunt în stare de nimic.

Am făcut aceste exerciții, mai târziu, și în Germania, și în Franța. Dar mingile veneau cu o viteză normală, nu să-ți rupă capul.

Și-mi pun eu targetul: 30 de mingi fără să scap niciuna. Dacă greșesc, o iau de la capăt. Dar nu prin șuturi și înjurături.

La Zalău, mă trezeam dimineața și mă rugam înainte să plec la antrenament: «Doamne, să nu se ia de mine azi, să nu se ia de mine azi!».

Aveam săptămâni în care numai cu gura pe mine stătea. Nici nu apuca să facă un pas în sală, lăsa hârtiile și direct pe mine. Că mă uit nu știu cum, găsea motive puerile.

Uite, ce chestie, acum îmi dau seama că mă uit în ochii antrenorilor cu care lucrez, că nu mai las capul în jos. Se întâmplă de când am plecat din țară.

Cu el, eram numai cu capul în pământ. Era și o atmosferă nocivă în echipă. Erau fete care, din invidie, vorbeau tot felul de lucruri, n-am înțeles niciodată asta.

De la mine, Tadici nu putea afla nimic. Mai erau oameni care spuneau că, de frică, îi dau și eu raportul. Da, îmi era frică de el, dar nu i-am spus niciodată nimic.

«Nu știi, în pizda mă-tii? Tu nu acolo trăiești, nu faci duș acolo?».

În câteva rânduri nu s-a limitat doar la agresiuni verbale. M-a și lovit, m-a și scuipat. Odată m-a strâns de mână până m-a învinețit, și-a lăsat mâna peste mâna mea și a apăsat.

La un meci m-a călcat pe picior. Ca și cum ai încerca să strivești o muscă, a ridicat piciorul, s-a înfipt cu călcâiul… Mi-a căzut unghia după ceva timp.

Nu pot să uit că, la un amical, aveam în față o portăriță care se lăsa jos aproape la fiecare aruncare. Am zis să încerc o aruncare sus, dar am ratat cadrul porții.

M-a chemat la el urlând: «Ești tehnică, faci pe tehnica aici? Nu ți-am spus să dai jos?».

«Da, dom’ profesor, dar portarul era jos!», i-am răspuns.

În momentul acela m-a scuipat în ochi. Nu vă puteți imagina ce am simțit. Era abject, umilitor, o flegmă pe care o primești în față de la câțiva centimetri.

M-a scos afară din teren și m-a trimis în sala de forță. Și acolo am izbucnit în plâns. A venit după mine și mi-a mai dat un brânci: «Să nu faci pe sensibila acum!».

Time-out în timpul meciului cu Ungaria de la Europenele din decembrie. Foto: Anze Malovrh / kolektiff

„Am experimentat să plâng cât pentru o viață întreagă”

Până în 2012, nu prea mi-a dat șanse. Chiar dacă alergam în cantonamente de-mi dădeam sufletul și jucam excelent în amicale.

Îmi spunea mereu că sunt grasă și pofticioasă, deși atunci a fost perioada în care am avut cele mai puține kilograme. Așa grasă și pofticioasă, eram prima la alergare. Mi-a fost frică de acel contract, îmi era teamă că mă suspendă din handbal.

Am experimentat să plâng cât pentru o viață întreagă în perioada aceea.

Dacă avea nevoie de mine la un meci, mă folosea, dar, imediat după, mă făcea cu ou și cu oțet, indiferent de prestația mea. Toată săptămâna mă ținea numai în jigniri și în pedepse și în amenzi.

Până la următorul meci, reușea să mă demoralizeze complet. Avea nevoie de un rezultat, se oprea din înjurat și mă lăsa o vreme în pace. După meci, o lua de la capăt, numai în jigniri.

Nu puteai spune lucrurile pe care mi le spunea el nici celui mai rău om de pe planeta asta.

Am stat și am îndurat. Fără bani, pentru că aveam un salariu foarte mic și amenzi foarte mari. Fetelor le dădea 10 lei amendă pentru fiecare ratare, mie − 50 de lei.

Vorbesc despre antrenamente: ne dădea amenzi pentru ratările de la antrenament. Asta nu mă deranja atât de tare, dar când mă jignea, înjura și făcea în toate felurile… Și nu meritam, chiar nu meritam. Îmi vedeam de treaba mea.

Am avut o singură relație, cu omul cu care m-am măritat. Nu poți să vii să mă faci curvă.

Nu pierdeam nopți, nu mă vedea nimeni prin oraș.

Şase ani am stat acolo și n-am spus nimic. Când am plecat, a încercat să mă pedepsească, să mă suspende pe nedrept.

Devenisem liberă de contract, pur și simplu.

Uite, cum se întâmplă la Györ. O fată anunță că vrea să plece. Tu crezi că va veni conducerea s-o amenințe?

Dacă un om vrea să plece dintr-un loc, îl lași să plece. Nu-l ameninți că-l vei distruge, așa cum a făcut Tadici cu mine.

Mi-a spus că, dacă nu rămân la Zalău, el mă va distruge și-mi va termina cariera în handbal. Mi-am luat inima în dinți și i-am spus: «Eu oricum nu fac handbal aici».

Mă chinuiam doar și stăteam într-o depresie de prea mult timp din cauza lui.

Gheorghe Tadici. Sursa foto: Gazeta Sporturilor

Noi, la Zalău, nu aveam voie să zâmbim.

Ați văzut vreo fată care să zâmbească după ce dă un gol? Niciuna, niciuna, să se bucure, să se exteriorizeze.

La mine, când dădeam gol, nu reușeam niciodată să mă descătușez.

Parcă eram un mecanism incapabil de emoții, dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu.

Dacă schițam un zâmbet, auzeam de pe margine: «Ce zâmbești, bă?!».

N-aveam voie.

În schimb, când am plecat în Germania, nu a fost nevoie să-mi spună cineva − bucură-te, zâmbește.

La primul meci țipam ca nebuna, parcă eram alt om. Deși consum foarte multă energie în timpul unui joc, simțeam nevoia să mă eliberez, să mă scutur cumva de tot ce fusese greșit în viața și cariera mea.

Am început să mă bucur, să trăiesc momentul, pentru că mi-am dorit enorm să fac handbal și știam că fericirea mea depinde de asta. Uite că eram în sfârșit fericită, chiar dacă mai târziu în cariera mea.

Poate că e și vina noastră, în general, că suportăm prea multe. Dacă ar fi ieșit mai multe jucătoare să vorbească, poate că am fi suferit mai puțin.

Și vă rog să încercați să judecați mai puțin. Să încercați să vă puneți măcar pentru 5 secunde în pielea celui pe care îl analizați și-i vânați defectele.

Imaginați-vă puțin cam prin ce a trecut omul ăla.

Și atunci o să vă dați seama cât de prost sună cuvintele astea: «Uite-o și pe aia, ce mare e, păi cum să se facă handbalistă? Ce mai vrea și grasa aia? Dar cea mică, de o bate vântul, ce caută în sportul ăsta?».

Vă roagă fata aia de la țară. Și, apropo, ajung de fiecare dată acasă, la Slobozia, în județul Bacău. Nu ca să nu uit de unde am plecat, ci ca să îmi încarc bateriile.

Ultimele vacanțe mi le-am petrecut acolo, ajutându-mi părinții la treabă. Și pe sora de 13 ani care a început și ea să facă handbal.

Ne trezim la 5 dimineața și o luăm hai-hui pe dealurile din zonă. În alergare. Ne întoarcem pe la 8. În vară m-a impresionat, a ținut ritmul.

Ei ce să-i spun dacă îmi va povesti: Ştii, Crina, a venit dom’ profesor și mi-a spus că nu sunt bună de nimic, și apoi m-a mai și înjurat.

Ce să-i spun? Să fie recunoscătoare că e acolo pentru că așa se face performanță? Chiar, așa se face performanță?”

Reacția Crinei Pintea la accidentarea Cristinei Neagu din meciul cu Ungaria de la Euro 2018. Foto: Jozo Cabraja / kolektiff

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€