Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

Voicu Bojan

Viața

20/11/2020

Ne trezim când negurile se ridică din vale. În sfârșit ne dumirim unde suntem cu adevărat. Locul ales de nea Vasile e într-adevăr paradisiac.

Departe de lume, lângă un pârâu, la baza unei șei. Împrejmuit, ca un amfiteatru, de păduri. Bonus: concert gratis de păsări de pe la 4 dimineața.

Nu plecăm înainte ca nea Vasile să ne explice ce-i cu ozeneul 'cela de mirare' din ograda lui: un fel de instalație rotitoare, pe clicheți, care reunește trei cuve cu găurele, piese de bază de la niște mașini de spălat stricate.

Nea Vasile explică: „Una e pentru ceaun, alta pentru grătar, alta pentru disc. Le rotești după pofta inimii. Poți găti deodată gulyas, grătare și cartofi prăjiți în untură de porc, că așa ies cei mai buni”.

Creativitate transilvană unlimited.

Plecăm în timp, la 8 dimineața. În față avem o lungă felie de drum. Încercăm, pe tot acest parcurs, să ne punem în pielea viitorilor pelerini: cum arată drumul, ce vor vedea pe Via Transilvanica, de unde se vor aproviziona și unde ar putea dormi.

Ne dăm seama că, strategic, n-am judecat tocmai bine să cărăm corturile după noi, așa că ni se strecoară în minte gândul perfid de a le abandona la un moment dat și de a forța astfel masul pe la oameni sau pensiuni.

Marcăm pe GPS tot ce poate fi de interes și încercăm să vorbim cu cei întâlniți pe cale. Doar că în zona asta nu prea dai de oameni. Iar șoferii care trec pe lângă noi cu remorcile încărcate de lemne au mutre crunte şi nu par să se dea în vânt după șuete.

În general, imaginea unor călători care par că umblă aiurea naște mirări fățișe, dar nu mulți au curaj să întrebe cine suntem, de unde venim și încotro mergem.

Cam asta era, cred, și condiția medievală a pelerinului: te purtai frumos cu el ca și cu un suspect de serviciu, că nu știai ce cară în boccea. Nu știai dacă e vreun tâlhar, un fugar sau un domnitor travestit, anume amestecându-se cu poporenii, ca să le afle gândurile.

Rucsacii trezesc mirare: „No, da’ unde mereți așa? Sunteți de-ăia de zboară cu parapențile? Că aveți în spate atât amar de greu…”

Bețele par ciudățenii pentru neputincioși și nu obiecte utile, care îți iau un pic din presiunea de pe genunchi.

Un bărbat hâtru zice din căruță: „Da’ cu bețele astea ce-i, de tot dați așa din ele? V-ați uitat cumva schiurile?”

Râdem împreună cu el de noi înșine. Mircea remarcă la omul din căruță o idee foarte interesantă:

„Vezi, omul ăsta, la o privire fugară, înmagazinează fără să știe vreo 300 de ani de istorie: căruța și calul sunt mijloc de deplasare medieval, motocositoarea din spate e simbol al revoluției industriale și mobilul cu touchscreen din mână, un semn al revoluției digitale recente”.

Urcăm Dealul Negru, celebrul domeniu de vânătoare al lui Ceaușescu. Panourile cu „Ocrotiți vânatul” sunt culmea ironiei.

În dreapta, satul Cușma stă ca în căușul unei palme, ca, de altfel, toate satele ce se văd în depărtare. Peisajul e vast, blând și brodat cu munți albăstrui, chiar în fundal.

Nu departe, un om vorbește cu caii lui. Povestim. Aflăm că toți caii comunității sunt lăsați liberi acolo, la pășunat.

Imaginea îmi amintește de Kârgâzstan, o lume a cailor liberi și a călăreților nebuni.

În vârful dealului, se deschide toată panorama. Vorba poetului Ioan Alexandru: „Transilvania e un imn”.

Lângă drum, două plăcinte de asfalt perfect rotunde: heliportul unde ateriza Ceaușescu când venea la „pușcat urs”. Cică și Hrușciov ar fi fost pe-aici pe vremea lui Dej și s-a îndrăgostit de vinul de Lechința.

Punctul de maxim interes al zonei e cabana lui Ceaușescu, acum restaurată, care poate fi închiriată pentru diverse evenimente, dar cu programare din timp.

Păstrează câteva elemente originale: felinarele de fontă de pe alei, candelabrele din coarne de cerb, trofeele de urs întinse pe perete și două teracote enorme, care aveau camere speciale de încărcare, prin spate.

Sunt, se pare, opera unui meșter francez. Încerc să-mi imaginez câte chiolhanuri, povești și scene interzise ar descrie, dacă ar putea vorbi, teracotele.

Fosta cameră a soților Ceaușescu e total renovată. Are baie proprie și ieșire pe o terasă cu priveliște. Tot domeniul e fabulos și ar merita un capitol aparte, dar nu e timp.

Din mers, mâncăm cireșe din pom și ne simțim ca patru dictatori în pantaloni scurți. O sperietoare de ciori cu o minge de fotbal în loc de scăfârlie ne amintește că tocmai a început Campionatul Mondial.

Nu ne revenim din mirare prea bine și ne face praf o torențială. Ca să ne protejăm un pic, umblăm prin pădure, paralel cu drumul, până dăm nas în nas cu cinci câini mari, de stână, care stau și ei de ploaie.

Ne speriem unii de alții. Ei latră la noi, noi urlăm la ei.

Uzi până la piele, adăstăm la o privatizare în Petriș, unde aflăm cu groază că toate pensiunile la care visam să stăm sunt închiriate pentru nunți și tabere școlare.

Acolo, la o bere, întrebăm de cazare pe la localnici. Nimeni, nimic, nici măcar dom’ părinte nu se oferă. Oamenii par vag speriați de noi; probabil că nu arătăm chiar a olandezi.

În schimb, asistăm la un dialog adorabil între un tată și un fiu de vreo 12 ani. Tocmai se petrece scena pre-adolescentină a confruntării fățișe a valorilor părintelui.

Copilul are un „poneu ori-ji-nal” pe care vrea să-l schimbe pe un ateveu. Tatăl încearcă să-l lămurească că nu e bine ce face, că n-o să aibă bani de benzină, că n-o să-l știe repara.

Dar pruncul încruntat o ține morțiș pe-a lui, în timp ce-și roade nervos unghiile. Până și argumentele marelui psiholog Mircea se lovesc de un zid.

Urmează o decizie grea pentru noi: adio, duș, confort și jurnal de drum. Nu poți scrie povești ud, rupt de oboseală, cu laptopul pe genunchi.

Ni se arată loc de campare lângă rezervația din celebra Pădure din Şes, cu stejarii ei magistrali, ca niște cavaleri, o mai veche cunoștință de-a noastră.

Când suntem aproape să ajungem acolo − mai mult morți decât vii, cu ruscacii îngreunați de ploaie după 10 ore de drum și peste 27 kilometri −, apare într-un bmw negru, ca un înger călare, prietenul nostru Eugen Creoșteanu din Monor.

E fix pata de lumină de care aveam nevoie înainte să se dezlănțuie potopul.

Eugen scoate din mașină un coșuleț de Scufiță Roșie plin cu bunătăți. Bunica suntem noi. Papricaș de pui, cald încă, vin, smochine, miere cu nuci și cu lămâie, plus alte minunății, pe care nu le merităm.

Dar na’, experimentăm harul așa cum se împarte el în general, adică gratis, din partea casei. Tăcem și mestecăm peste poate de fericiți.

Deasupra capetelor noastre, norii se adună la greu, dar noi bem vin Chianti și nu vorbim despre viață, ci o trăim savurând fiecare secundă. Apoi cade brusc potopul, înainte să fi apucat să întindem corturile. O facem într-o stare de panică euforică, uzi ca niște găini.

Și după asta vine noaptea neagră și jilavă, peste care tot plouă, ca-n Macondo. Afară se derulează așa: un concert de broaște isterice, un câine de stână care latră dement, timp de vreo oră, la doi metri de ușa cortului, apoi un grup de ciori care se sfădesc pentru ceva important.

Coșmarul se încheie cu o gașcă de păsărele mici, care încearcă de zor să redea ceva din demnitatea naturii.

Ești cu nervii la pământ, la propriu. Se crapă de ziuă. Crapi și tu un ochișor și iei seamă că parcă te-ar fi bătut cineva peste noapte, fiindcă te dor diverse chestii. Dar măcar hainele s-au uscat pe tine.

Și rămâi o vreme așa, fiindcă inima ți-e moale ca ceara și tot curajul de a da față cu o nouă zi ți-a pierit demult, odată cu muțenia broaștelor.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

6. Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

9. Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei