Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia
Viața
29/07/2021
Păsările din Sovata ori au ceasul biologic dereglat, ori le stă capul doar la împerechere. Pe la 4 s-au apucat de cântat din toți bojocii, toate deodată.
Erau secondate de vreo doi cocoși răgușiți, convinşi că şi ei sunt păsări cântătoare, şi nu ingrediente de bază în supa cu fidea numită în Ardeal „leveșă”, servită fierbinte duminica, cu mult pătrunjel, imediat după întoarcerea de la sfânta biserică.
Să te trezești nu de la vreo alarmă defectă, ci de la volumul dat prea tare al unor triluri păsărești, ăsta mi se pare antrenamentul perfect pentru Raiul privit ca „loc de verdeață, de unde a fugit toată întristarea”.
Dimineața e veselă și răcoroasă. Spiritul ne este atât de înălțat de cacofonia ciripelilor, încât bem patru cafele pe un colț de masă, pe trotuar, și dăm să plecăm în pasul ștrengarului, uitând să le plătim. Noroc cu don Tomasso, singurul casier lucid al planetei, care se întoarce să ne salveze onoarea.
Pornim în forță și, până să ne dezmeticim bine, suflăm vreo două dealuri, pe inima goală. De odihniți ce suntem, cele 14 kile din spinare par doar vreo 8. Planul e să tragem tare până la Praid, unde să luăm direct prânzul.
Trecem pe lângă o fermă de cai destinați turismului ecvestru, dar și pe la una de pitbulli, destinați, sper, pazei, și nu luptelor clandestine de câini. Simțurile ni se deschid în satul Ilieși, unde ne schimbăm tricourile ude cum se schimbau pe vremuri caii de poște.
Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.
E o umiditate în aer cum doar în Havana, în august, am mai servit. O bere Harghita recișoară ne pregătește sufletele pentru intrarea pe tărâmul celui numit și Drujba lui Dumnezeu, odihnească-se-n pace, că multe hectare de pădure s-au ras sub orânduirea lui.
În sătucul ăsta amorțit mi se lipesc de creier patru chestii, care nu se pupă defel una cu alta: niște superbe porți sculptate din lemn, două covoare cu modele florale roșu, alb și mov absolut oribile, puse la uscat pe un gard, un elefant din ciment cu trompa semi-erectă pe terasa unei case în construcție și o valiză din mușama bordo la margine de drum, pe care s-a adunat o baltă rectangulară de ploaie.
De foame, simt că aș putea scrie o mică teză de doctorat inutilă despre semiotica vizuală a acestor elemente contradictorii ale Ținutului secuiesc.
Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”
„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne.
Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran
325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.
Coborâm un deal și trecem printr-o mare de gunoaie, care duce într-un cartier năpăstuit, de oameni oacheși, urmărindu-ne cu privirea din curți vraiște, unde sâsâie șerpește gâște alb-murdar.
Fete frumoase pe biciclete vin de la magazin cu de-ale gurii.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Mândrul Praid, cunoscut pentru salina în care intră și din care iese ditamai autobuzul, dar și pentru că este un punct central pe Drumul Sării, ne primește la sânul său ca pe niște fii risipitori demult așteptați. Drept urmare, pune la bătaie direct vițelul cel gras.
Secuimea merge perfect pentru turismul culinar. În meniul unei terase de lângă salină există până și pulpă de urs cu prune, vorbesc serios. Însă decența ne obligă să ne rezumăm la o ciorbiță și la un modest papricaș cu mămăliguță. Fapt ce îmi amintește de celebrele lecții de limba română pentru secui ale lui Nandika:
Bine facem că ne înfrânăm, fiindcă ne așteaptă o etapă dură, creată parcă special pentru păcătoșii dedați îmbuibării.
Fără să bănuim ce urmează, ne lipim de Via Mariae / Drumul Mariei, care culminează cu celebrul pelerinaj de la Șumuleu Ciuc. (Detalii și hărți găsiți aici.)
Traseul nu e lejer, ci un adevărat test de anduranță, mâncător de calorii și grăsime de pe ficat. Debutează brusc, cu o urcare cât o Golgotă de vreo 5 kilometri printr-o pădure tânără, după care drumul urmează culmile sus-jos, având în stânga valea de unde se vede, ca un blid spart înflorat, un ciob de Corund.
Nemaiavând aer de risipit în piepturile noastre de aramă, tăcem înfrânți de umblătură, cu capetele în pământ.
Pustietate totală, nici picior de mioriță pe plai, nici un muget de vacă, nimic − doar flori, păduri, cărare și o stare de ținut liber, pierdut, suveran. Aceasta e Via Transilvanica la care tot visăm.
Peisajul e de o frumusețe sfioasă și blândă, doar că frumusețea asta nu se mai termină. O fi ea, frumusețea, în stare să salveze lumea, dar uneori te poate și sufoca.
Ni se termină încetișor apa. Suferim în tăcere, ca niște pelerini bătuți de soartă înaintea unei cetăți pustiite, cu toate fântânile otrăvite.
La un moment dat, la o confluență de dealuri, Alin se pierde prin niște tufe, caută sub un fag și iese de acolo zâmbind, cu o juma’ de cană de apă.
Izvorul e ascuns și apa se adună încet într-o groapă nu mai mare decât urma unei copite de cal. Are gust de fier și mâl. Bem în tăcere, pe rând. Cu smerenie.
Drumul tocmai ne-a învățat ce înseamnă setea adevărată. Are ceva sacru gestul acesta de a colecta atent firicelul de apă, de a-l bea cu măsură, simțind că fiecare înghițitură e un dar nemeritat.
Trăim ritualic o împărtășanie a tăcerii și a apei. Apa vieții.
Norii de furtună se adună deasupra satului Atia, ascuns de o perdea deasă de larice. Coborâm de pe deal prin cimitir, până lângă biserica proaspăt renovată după un incendiu.
Acolo e o capelă. Glasuri de femei intonează ritmic, în ungurește, o rugăciune pentru mort. Bărbați țepeni, în cămăși și costume, vin și ei pe cărare, la priveghi. Rămân deoparte, afară.
O scânteie de fulger ne face să iuțim pasul către cârciuma din mijlocul satului.
E a treia oară când pățim asta. Imediat ce ne adăpostim și ne descălțăm, gest devenit standard, începe răpăiala unei ploi de vară cu spume. Ne uităm la apă, la râulețele care se formează pe drum.
Într-o oră se termină și ploaia, și priveghiul. Și totul, dar totul, ia deodată o întorsătură memorabilă.
De pe deal coboară două femei în negru. Deschid magazinul. Din el, Tomasso iese cu niște beri Csíki, o bucătoaie de parizer roz, niște pită și ardei iuți, verzi.
Mircea taie slană caldă, de la Cioara, eu scot borcanul ăla istoric, de muștar, cu mândria că nu l-am cărat degeaba.
Așa începe un party din brișcă, de sărmani flămânzi. Treptat, ni se alătură toți bărbații de la priveghi. Ne privesc cu o compasiune reținută cum înfulecăm ca disperații, fără rețineri.
În urmă am lăsat mai bine de 28 de kilometri și o serioasă diferență de nivel. Aplicația lui Alin zice că am urcat, fiecare, 199 de etaje. Un record.
Și, deodată, locul acela gol, numai bun de stat de ploaie, se metamorfozează într-o mare de vorbe, ciocnit de sticle, împăcare și voie bună.
„Trăiască morții! Ei ne învață cel mai bine lecția despre viață!”, așa zice Mircea.
Apoi începe să povestească, așa cum numai el știe, întâmplări din studenție, când lucra ca gropar sezonier în Cimitirul Central din Cluj.
Sătenii povestesc, la rândul lor, cu tandrețe, despre prietenul lor mort, care a fost tâmplar.
Unul își aduce aminte de o întâmplare simpatică cu el. Altul se apucă din senin, într-o românească șchioapă, să descrie cum a trecut el examenul psihologic la școala de șoferi.
Și tot așa, până se lasă seara și uităm că ar trebui să mai și adăstăm undeva.
Ca din pământ apare un tip subțirel, sportiv, grizonant, cu un zâmbet sfios. Careva dintre meseni l-a sunat. Îl cheamă Árpi și ne invită la el acasă. Sora lui, Ildi, ne primește la masa din curte, tot zâmbind.
Curtea e vastă, iar casa − minunată, decorată cu o adevărată pasiune pentru design tradițional. Iar mansarda e amenajată cu fix patru paturi pentru oaspeți.
Avem acel noroc pe care l-am tot așteptat și l-am mai găsit doar la nea Vasile, în prima zi. Să găsim niște hospitaleros locali, gata să-și ofere, contra cost, spațiul pentru călători.
Așa cum e și pe Camino. Așa cum ar trebui să fie și pe la noi.
Și uite-așa, din mers, te îndrăgostești fără preaviz de un loc, de niște oameni, de o casă străină care, vremelnic, devine un pic și a ta.
Apoi adormi visând că, într-o bună zi, o să cobori iar de pe deal, de la cireșul acela sălbatic, prin cimitir, în Atia. Iar toți cei de la cârciumă vor fi acolo, îmbrăcați ca de priveghi, gata să fraternizeze la o bere, într-o desăvârșită împăcare româno-secuiască.
Și nimeni din satul acela nu va mai muri, niciodată.
Fotografii: Voicu Bojan
Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.
Celelalte părţi ale seriei:
Avem nevoie de ajutorul tău!
Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this