În căutarea vinului pierdut. Partea întâi

Voicu Bojan

Redactor

Cu ani în urmă, am petrecut o săptămână de toamnă aurie în Dobrogea bătrână, explorând păduri și dealuri sterpe, studiind pasul apăsat al broaștelor țestoase de pământ, gătind pește în diversele lui stări de agregare și degustând din rodul vițelor zonei.

Pe atunci, în acel tărâm mitic, nucile se rostogoleau singure înaintea omului pe cărare, pescarii din Isaccea asigurau lejer fluxul de pește dinspre Dunăre spre ceaun, iar localnicii din Acic Tepe vindeau, la un preț simbolic, un delicios vin alb în bidoane de 5 litri.

Pe vremea aceea, ciobanii aveau parcă mai multe oi, pădurile − mai mult lemn, iar pictura interioară a Mănăstirii Cocoș, infinit mai puțină foiță de aur.

Am revenit ca într-un soi de road movie dat în reluare, pentru a constata schimbările. Dar, mai ales, am revenit pentru a căuta sufletul rătăcitor al vinului dobrogean, acum pe cale de a se reinventa, după sute de ani de existență.

Avertizare

Acest material reflectă părerea de amator (de vin şi, deopotrivă, într-ale vinului) a unui jurnalist plecat alături de cei trei prieteni ai săi, călători tradiționali, pe cărările de praf ale toamnei dobrogene – zona viticolă cu cel mai mult nisip, cel mai mult soare, dar și cu cel mai mult vânt dintre toate cele vreo 160 de podgorii, mai mari sau mai mici, care se pare că există azi în România.

Cum am făcut? Cu o săptămână înainte, ne-am documentat, am studiat harta, am identificat siturile a nouă podgorii și le-am trimis câte un mesaj pe adresele de contact.

Din acest mesaj reieșea că suntem patru tovarăși care am dori să le vizităm puțin crama, să le gustăm vinul, să le ascultăm povestea și apoi să cumpărăm câte o sticlă de om. Conținutul urma să fie analizat mai apoi atent, în profunzime, până la totala umplere a recipientelor cu aer.

Din nouă podgorii au răspuns doar două. Încurajator. Or fi în vie, la cules, ne-am zis. Și am plecat.

Plini de optimism, am bântuit prin Dobrogea bătrână vreme de 6 zile, cu rucsacii și corturile în spate: cel mai mult pe jos, cel mai rapid – cu curse ocazionale.

Am dat peste un ținut deopotrivă fermecător şi greu de apucat, în care ba te simțeai complet străin în propria țară, ba totul era atât de îmbietor, încât nu-ți mai venea să pleci.

De ce am făcut asta? Ca să aflăm răspunsuri la niște dileme personale, după cum urmează:

Există oare o renaștere reală a vinului românesc, o explozie de crame mici și foarte promițătoare, așa cum se spune? Cine sunt actorii? Dacă da, cât de bun e vinul lor? Cu ce tehnologie se face și cum se poziționează într-o piață tot mai aglomerată? Are un preț realist sau nu? Se regăsește vinul produs de acești oameni în meniurile restaurantelor din zona în care s-a născut? Este valabilă ideea mult cântată de turism viticol și cum arată ea văzută de aproape, din teren?

După cum zic americanii, nu de puține ori lucrurile se schimbă radical atunci când cauciucul întâlnește asfaltul. Sau, după cum am purces noi la coborârea din microbuzul de Brăila, am putea spune: atunci când talpa bocancilor se pupă cu colbul gros al Dobrogei.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Ceafă de biban de Dunăre

Călătoria a început cu ceva foarte optimist pentru toți elevii claselor terminale: un semn de ciment în formă de ancoră, pe care scria mare: Trecere Bac.

Dincolo de Dunăre, la Smârdan, optimismul de liceu a făcut loc unui val de pesimism local, ceva mai în ton cu vremea cenușie și vântoasă: ghereta de plastic alb a portarului avea un ridicol acoperiș de stuf ca să fie în armonie cu Dunărea, harta de tablă cu Dobrogea era atât de ruginită, încât devenise doar o mare pată maro, pensiunea ce promitea delicii pe pancarta de la intrare avea pe ușă un lacăt cât o piatră de moară, iar micul restaurant pescăresc de pe mal nu avea nici ciorbă de pește, nici pește, în general.

Iar întrebarea noastră naivă despre vinul local la carafă a fost întâmpinată cu un pufnit ‘n râs, gata să dea într-un hohot vast.

Ne-am revoltat, am pufnit și noi în bărbi, apoi am trecut la proteste de stradă tipic românești: ne-am pus la o masă, am băut bere, iar apoi, fără pic de remușcare, am mâncat cefe de porc și mici privind pe geam curgerea imperturbabilă a Dunării pe sub cerul plumbuit, având conștiința acută că nimănui nu-i pasă de mica noastră dramă.

Și că drumul în căutarea vinului pierdut va fi sinuos-prăfos-misterios. Așa a și fost.

Poate că altfel ar fi stat treaba dacă am fi fost un grup generos de vreo 20 de nemți bogați și înfometați, aduși direct cu autocarul de pe vasul de croazieră pentru un tur viticol cu degustare de 5 soiuri. Doar că noi eram doar patru şi arătam ca niște pârliți: bronzați, zdrențăroși și transpirați pe sub rucsacuri.

Când însă cauți experiențe autentice în teren, se cuvine să-ți asumi niște riscuri și să înghiți totul cu demnitate, exact cum am făcut noi cu micii tăvăliți în muștar şi cu gândul fixat pe biban de Dunăre.

Fantasmele omului de la munte când se gândeşte la apele cele mari, cu bărci gata de plecare, bălți și stuf, unde crapii cât berbecii abia așteaptă să sară drept în ligheanul cu mujdei, rămân uneori doar fantasme.

Ca o apă cristalină, de piscină

Atenție, urmează descriere de natură, se poate sări! O vreme, am bântuit pe la poalele Munților Măcinului, unde, pe distanțe de câte cinci kilometri, puteai să nu dai de nici curbă.

Drumurile de pământ ce despărțeau dungile de pijama ale câmpurilor de pământ arat, de floarea soarelui sau de porumb foșnitor arătau, văzute din drona inexistentă, ca panglici de mătase albă scăpate pe un covor pestriț. Spațiul moale mirosea a iarbă încinsă la soare, a sălcioare palide care aduceau cu măslinii, a dovleac, a fagure de miere și a ciulini.

Stejarii încă verzi și munții contrastau puternic cu galbenul pal al câmpurilor necultivate, din care răsărea uneori ca din pământ căruța câte unui localnic întunecat, în a cărui privire puteai citi un amestec de suspiciune și curiozitate nemăsurată. Câini timizi, cu blana încâlcită de scaieți, păzeau turme de capre zălude şi ne lătrau de la distanță, neconvingător.

Și umblând noi așa spre Podgoria Măcin, ca să nu tăcem, am făcut o analiză sumară a vinului națiunii, obiectul muncii noastre din următoarele zile. Și ca să ne fie mai limpede treburile-n cap, am încercat să punem lucrurile în context.

Dacă ceva există în exces pe lume, în ciuda modei și a creșterii semnificative a consumului, acest lucru e vinul. Și aici vorbim despre vin adevărat, nobil, nu despre cel de streașină, făcut la el în beci de nea Gigi, care, când se îmbată, iese cu găleata la poartă să servească vecinii cu cana.

În ciuda excesului de vin, în fiecare an răsar noi crame, se plantează noi suprafețe, te miri unde, până și în deșertul Gobi sau prin locuri inexplicabile din Brazilia.

Marii jucători sunt trei, toți europeni: Franța, Italia și Spania. Culmea, sunt singurele țări care, mai nou, au început să-și micșoreze suprafețele cultivate cu vie, or fi știind ele de ce. Din 2007 încoace, de exemplu, producția de vin a Franței a scăzut cu mai bine de 12 procente.

Totuși, despre cât vin vorbim? Să luăm o piscină olimpică standard, lungă de 50 de metri fix, cu 10 culoare și adâncă de 2 metri. Volumul de apă din ea însumează cam 2,5 milioane de litri.

Ei bine, producția anuală însumată a celor trei țări − care reprezintă cam jumătate din tot ce se produce în restul lumii, adică America, Lumea Nouă, Australia, Germania, China, inclusiv noi, românii, situați azi pe un onorabil lor 12 în lume și pe 6 în Europa − ar însemna, țineți-vă bine: 5.127 de piscine!

Dacă ai pune bazinele cap la cap, ți-ar ieși de vreo 90 de ori mai mult decât a înotat Avram Iancu, Crăișorul apelor, pe toată lungimea Dunării. Înspăimântător de mult vin.

Îmbucurător, de altfel, fiindcă așa zice și la Scriptură, că vinul bucură inima omului. Normal, dacă e băut cu eleganță și măsură, fiindcă a aluneca în beție înseamnă a nu respecta statutul nobiliar al vinului.

Vinuri de Măcin, frate!

Cu astfel de gânduri înălțătoare, trecem pragul primei noastre halte – Crama Măcin, furnizor al Casei Regale a României, după cum scrie pe panoul de la intrare. Pe site, vinul lor se recomandă „ca aliment, medicament și liant social”.

Numai bine, fiindcă ne era şi foame, eram şi un pic răciți, plus ușor asociali, probabil de la drumul lung. Când umbli mult pe jos, de la o vreme, mai și taci.

Gazda noastră, tânăra doamnă Ligia Gâdiuță, ne face un tur exemplar, plin de răbdare, care începe în pivnița lui Terente, cunoscutul lotru al Bălții Brăilei devenit, iată, instrument de marketing.

E o pivniță rustică, cu obiecte de colecție și blănuri de mistreț pe pereți. Urmează alte încăperi vaste, cu butoaie de stejar românesc unde vinuri roșii, precum Fetească neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon sau Chardonnay alb, se maturează în baricuri și mai apoi se pritocesc o vreme în sticle.

Datorită faptului că soțul Ligiei e oenolog, ni se explică în detaliu ce hram poartă fiecare soi de vin și cu ce se fel de mâncare se poate asocia. La vin, pe lângă poveste, gastronomia joacă un rol esențial. Dacă nu credeți, recitiți clasica operă a lui Radu Anton Roman − Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti.

Vinul e poveste. Nu îl bei așa, ca prostul: te mai și gândești, pui papilele gustative la muncă, încerci să faci asocieri, înveți să ai răbdare, să formezi un soi de stil de a bea cu înghițituri mici, deștepte. Mai învârți din paharul ținut frumos de picior, te mai uiți în lumină la culoare, miroși, dai ochii peste cap și uneori folosești limbajul specific, care poate fi regăsit pe etichete sau în descrierile sommelierilor: buchet, onctuozitate, corpolență, aciditate, taninuri, fructuozitate, astringență, barrique sau misteriosul terroir, cuvânt care definește specificitatea locului unde e făcut un vin, reprezentând o combinație de geografie (spațiu), geologie (sol), climă și tradiție în materie de vinificare.

Via Măcin se întinde pe 300 de hectare. Nouă ni s-a părut imensă, însă am aflat că, față de marii jucători, gen Murfatlar, Jidvei sau Cotnari, care cultivă pe suprafețe cuprinse între 2000 și 3000 de hectare, Măcinul e o podgorie medie.

Are 80 de angajați permanenți, însă o grămadă de bani se duc pe cei 200 de zilieri care sunt activați ori de câte ori via are nevoie de tratamente specifice. Și are.

Nu intrăm în detalii horticole, fiindcă totul ar deveni complicat. Cu toate că munca la vie se plătește binișor, cu 70 de lei/zi, doritori se găsesc greu, fiindcă mulți preferă să frece menta jucând rolul de asistați social.

Povestea podgoriei Măcin e clasică. După ’89 a încăput pe mâna unora care nu s-au ocupat cum trebuie de ea, apoi au abandonat-o, în pragul falimentului. A fost recuperată, s-au făcut investiții masive și speranțele au renăscut.

Dar de îmbogăţit din vin, în România de azi, plină ca o căpușă de piedici, taxe, accize și controale, te îmbogăţeşti doar dacă ai fost foarte bogat înainte.

E o poveste romantică, însă, din păcate, nu foarte profitabilă. Investițiile sunt mari, iar recuperarea lor se face foarte lent. Concurența, mai ales după 2010, când au explodat cramele mici și medii, a devenit acerbă.

Pe de altă parte, a devenit o mare modă ca oameni cu mulţi bani să-şi adauge câte o podgorie la brelocul de chei de la vile şi mașini, fiindcă acest lucru înseamnă un statut social aparte.

Faptul că se mai pot accesa fonduri europene pentru vin oferă un plus de curaj investitorilor. La Măcin, e vorba despre doi domni din Bielorusia. Deși 2017 se anunță ca un an frumos pentru vin, despre profituri se vorbește cu reținere.

Am vizitat apoi o frumusețe de sală de degustare numită Crama Dobrogeană, unde mesele erau pregătite să întâmpine un autocar de turiști germani.

Decorată rustic, cu mult rafinament, crama are pe pereți caricaturi și poeme despre vin, cum ar fi acesta, cules de pe un dos de butoi: Sfrijită ca o Sfântă Vineri, mi-a spus o babă: „la români Băbeasca place mult la tineri, pe când Feteasca la bătrâni”.

În final, am cumpărat patru vinuri: un cupaj din trei soiuri albe numit Trei Brațe, un Merlot, o Fetească Neagră (soi românesc) și un cupaj roșu baricat remarcabil, Renatus (lat.), simbolul renașterii Cramei Măcin.

Ce mi s-a părut interesant după ce am studiat etichetele a fost absența unei linii de design specific. Parcă fiecare etichetă era făcută de o altă mână.

Ligia mi-a confirmat că nu au un grafician anume, că denumirile și etichetele se decid cumva în urma unui brainstorming și cu ajutorul unui pictor local.

Un act de mare îndrăzneală, mi-am zis, mai ales azi când, nu de puține ori, imaginea vinde mult mai bine decât conținutul.

De la Greci la Nifon, peste munți mici

Ne-am despărțit de Crama Măcin suspinând a dor şi ciugulind din mers struguri tămâioși. Eram la poalele celor mai vechi munți din Europa şi ne întrebam cu ce, oare, am putea asocia mai bine vinurile din papornițe: cu slana fără de care nici un ardelean nu pleacă în lume, cu brânza de burduf de la Lunca Ilvei, cu zacusca afumată făcută de mame credincioase? Ori cu parmigiano de pă Italia, salam de Sibiu, ceapă roşie şi ce-o mai fi având fiecare pe acolo, prin rucsac?

După vreo 14 kilometri prin praf, prea rupți ca să punem un cort, am tras la căsuțele dichisite ale lui nea Petrică din Greci și ne-am pus pe fapte.

O sticlă de vin intra la fix în 4 pahare. Ca niște boieri decadenți, am onorat cu sorbituri lente fiecare soi în parte, adăugând răbdare, nonșalanță și siguranța de sine a călătorului care tocmai a făcut un duș cald. Nu bănuiam atunci că următorul duș rece avea să se petreacă abia peste 5 zile, în Dunăre, la Cernavodă, nu departe de niște barje încărcate cu minereu.

A doua zi ne-am uitat pe o hartă și ne-am amuzat de Munții Măcinului, de înălțimile lor amețitoare și de amestecul denumirilor: vârful Burun-Uzun, de exemplu, are 243 de metri, există un vârf al Vinului, iar culmea cea mai înaltă, ținta noastră, era Țuțuiatu, de 467 de metri.

Ca răzbunare, Țuțuiatu ne-a cam ridicat pulsul, cum urcam cocoșați pe cărări aride de pământ. De pe vârful lui am intrat într-o rezervație naturală de fag, carpen și stejar, o pădure atât de frumoasă, încât, vreme de ore bune, ne-a părut nesfârșită.

Am ajuns la Nifon deciși să atacăm producătorii locali de vin, aşa cum făcuserăm pe vremuri, cu surprize dintre cele mai plăcute.

La Nifon, însă, peste lume se lăsase un fel de împăcare. În afară de o combină care bâzâia pe câmp, domnea o liniște de parcă oamenii tocmai se baricadaseră după gardurile de tablă în așteptarea unei catastrofe nucleare.

Cum era de așteptat, singurul loc viu era cârciuma.

Pe terasă, o mână de vajnici drojdieri cu priviri apoase întâmpină apocalipsa cu mâinile făcute cuib în jurul paharelor. Le apără ca pe copiii lor. Ici-colo răsare gâtul unei sticle de bere împușcând cerul apăsător.

Înăuntru, chiar lângă bar, o maimuță de pluș cu privire melancolică stă agățată pe jumătate de un corn de cerb. Pe rafturi, doar vin la pet, de proveniență îndoielnică și probabil cu un post-gust de plastic − triumf al chimiei asupra Rieslingului.

Întrebăm localnicii dacă putem cumpăra de undeva vin de casă. „Nu, dom’ne, n-are nimeni, că s-a băut tot, tot. Ăsta nou încă nu-i gata. Dacă-l bei, e periculos, îți ia mințile. Mergeți la Mănăstirea Cocoș, că acolo trebuie să aibă”.

Chef lângă mănăstire

Cum până acolo sunt vreo 20 de kilometri și se lasă înserarea, campăm pe un deal și, privind focul, povestim până târziu despre vin ca despre o nălucă.

Suntem în ditamai podgoria Sarica Niculițel, patria Aligoté-ului. Împrejur sunt mari suprafețe cultivate cu viţă și, cu toate astea, vinul, iată, ne scapă printre degete.

Ne mișcăm într-un tărâm straniu numit România, cu un mix de 22 de etnii diferite, în căutarea vinului pierdut.

A doua zi, înainte de ceasul amiezii, o umbră de dezamăgire imposibil de mascat se lasă peste figura blândă a preotului din curtea Mănăstirii Cocoș când află că suntem români, nu străini, și că umblăm pe jos, nu cu mașina.

Se spune că mănăstirea cea dichisită poate oferi pelerinilor peste 100 de locuri de cazare. Beciurile au ușile vast deschise, apetisant.

La magazinul ticsit de obiecte bisericești, vinul casei e un Merlot modest, dar cinstit, la pet, producție proprie 2015, cu un preț onorabil de 7,5 lei/litru. Cum suntem patru, luăm patru, de dragul sfintei tradiții.

Micul dejun câmpenesc, care promitea până nu demult înghițituri uscate, devine regesc în compania vinului mănăstiresc. Stăm într-o pădure de fag, pe bănci de lemn improvizate, cu fața spre viile mănăstirii. Ne pritocim la soare și îngrășăm cu resturi un cățel minuscul care, la rândul lui, mijește ochii a plăcere.

Ar putea veni Armaghedonul chiar acum. N-am schimba nimic.

Drumul de la intrarea în Niculițel până la singura terasă cu mâncăruri italienești gen foccacia, pizza și carbonara e presărat cu ambalaje de cornuri cu ciocolată, evident cel mai apreciat produs de către tineretul educat din zonă.

La deal, Dacii papuc pline cu struguri în saci de nailon respiră mai greu ca ăla negru din Star Wars. E vremea culesului și aerul e parfumat de nuci verzi și de vin tămâios.

Verificăm din nou dacă vinul local se găsește în meniu. Greșeală. Cum? Am bătut tot drumul din Ardeal până-n Dobrogea ca să bem vin de pe Târnave?

„Dom’ne, voi habar n-aveți cât e de complicat, un caiet studențesc de hârțogării îmi trebuie ca să aduc aici vin de Sarica la carafă. Nu mai vorbesc de accize și tot restul. Sper, totuși, ca toamna viitoare să găsiți aici vin local”.

Cică investitorul de la Sarica e un spaniol ciufut. Degeaba le-am scris, degeaba am sunat la cramă, pe mai multe numere de telefon: ușa lor a rămas ferecată, iar vinul lor, un mister.

În astfel de momente, parcă te apasă, așa, ceva pe inimă. Te simți ca un copil care a visat toată copilăria la Legoland și când, în sfârșit, ajunge acolo, află că tocmai a intrat în renovare.

Roberto de La Sapata – one man show

Nu ne-am descurajat. Am tăiat-o peste dealuri ba pe jos, ba cu un microbuz până spre Somova, unde am aflat că niște italieni simpatici fac vin bio. Crama lor, pe care am atacat-o prin învăluire pe drumurile de praf din vie, se cheamă La Sapata.

Ne iese în cale un tip jovial, îndesat și energic, cu un zâmbet larg. E îmbrăcat de lucru. Senzația e că tocmai l-am întrerupt din cules. Strângerea grea de mână confirmă.

Roberto Pieroni a fost, toată viața, omul pământului. În România s-a ocupat o vreme de grâne, apoi s-a convertit la vie. Acum e viticultor și oenolog. A devenit patronul ăla bun la toate, care își începe ziua în vie dis-de-dimineață și care pleacă ultimul.

Celalţi doi italieni care îi sunt parteneri, ei înșiși proprietari de vie în țara lor (Di Fillippo), vin doar sporadic în Dobrogea, dar prietenia lor de-o viață se ține tare.

Roberto vorbește românește cursiv, cu un savuros accent italian: „via e îmburuienata”, „îngrășăminte numai organișe”, „semănăm leguminose reincorporate în sol”, „soiul de Babesca negra” etc.

„Am început în 2010 şi vinificăm de pe 20 de hectare. Suntem mici, dar orientați spre calitate maximă. Pentru asta avem răbdare, ne adaptăm la condiții și, fiindcă avem o vie veche, din 1980, nu o forțăm, ne purtăm cu grijă cu ea, așa că nu scoatem mai mult de 7-8 tone de struguri la hectar.

Vrem să oferim locuri de muncă, să dezvoltăm turismul viticol, care e în creștere. Probabil vom construi și o pensiune aici, în vie.

Mai demult era mai simplu – erau câțiva jucători mari, orientați mai mult spre cantitate decât spre calitate. Acum au apărut producătorii mici, care folosesc tehnologii moderne și pun calitatea pe primul loc, deci competiția s-a ascuțit.

Noi exportăm în Germania, Olanda și Danemarca, unde se caută vinuri simple, directe, nu vinuri baricate. Avem desfacere bună și în Delta Dunării, de la Tulcea la Sfântu Gheorghe, Sulina și în multe alte locuri.

Suntem optimiști şi suntem mulțumiți, fiindcă reușim să ne vindem toată producţia an de an. În rest, e o nebunie: trebuie să mă ocup de vie, de turiști, de acte, noroc că mă ajută o fată la munca de birou. Mă ocup uneori și de pază, fiindcă, într-un singur weekend, ne-au furat o tonă de merlot”.

Apoi, Roberto ne înșiră pe o masă vinurile. Propunerea lui e să gustăm un Aligoté, de care e mândru.

La ceas de seară, lângă un foc vesel, noi vom încerca un rosé − un Chardonnay îmbuteliat sub denumirea Triunghiul Mănăstirilor (Saon, Cocoș, Celic Dere), Băbeasca și Merlot-ul, care e de-a dreptul memorabil.

Cum nu cunoaștem zona, urmăm cu sfințenie indicațiile lui Roberto: „Lânga balta ezistă due fontani, acolo e loc bun de pus cort”.

Pescuirea minunată

Urmează ceea ce în memoria noastră afectivă va rămâne drept Miracolul de la Somova, iscat de următorul dialog cu nea Marin, care locuieşte pe faleza de deasupra lacului.

Noi: Seara bună, ceva pește proaspăt aveți?

El: Nooo, nu prea.

Noi: Da’ ceva lemne de foc aveți? Că am da și noi o pălincă la schimb.

El: Ahaa, venim acu’ cu o drujbă.

Nea Marin apare cu asistentul său, care poartă o cămașă cadrilată, cu o gaură mare, strategică, în dreptul ficatului. Dintr-un sac, deșartă niște pești încă vii. Zâmbesc larg amândoi. Le plătim peștii.

Dau pe gât câte-un pahar de horincă de 52 de grade fix, nu înainte de a ne ura ceremonios: Inimă bună! Asistentul plescăie, strâmbă din nas. Zice un singur cuvânt: Slabă. Nea Marin explică: El bea spirt, de-asta toate celelalte băuturi i se par moi.

Mai bea fiecare un păhărel, apoi se apucă vitejește de tăiat rondele dintr-un ciot de salcie uscată.

Intră în scenă tanti Teodora, văduva din vecini: Ce faci, Marine, nebunule? E salcia mea, am crescut-o cu mâna mea. Eu cu ce mă încălzesc la iarnă?

Tot conflictul se stinge când îi plătim lui tanti Teodora să ne gătească peștii cum știe ea mai bine. Simplu, așa, cu sare grunjoasă.

Și seara magică poate începe odată cu orăcăitul în crescendo al broaștelor, întretăiat de țipătul păsărilor de baltă.

Va urma.

*

Puteţi citi aici partea a doua a acestui articol.

Fotografiile îi aparţin autorului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€