Foxtrot: tragedie-n pași de dans

Foxtrot (2017), dramă. Regia și scenariul: Samuel Maoz; imaginea: Giora Bejach; muzica: Ophir Leibovitch, Amit Poznansky; cu: Lior Ashkenazi, Sarah Adler, Yonaton Shiray.

*

Mai lesne va trece o cămilă prin urechile acului decât vom opri noi, oamenii, dramele pe care le provoacă războiul și violența.

Istoria colectivă și personală este un simplu dans − cum spune printre rânduri Michael Feldmann, personajul principal din Foxtrot −, un dans care te condamnă să revii mereu în punctul din care-ai plecat.

Cu acest al doilea lungmetraj al său, regizorul israelian Samuel Maoz își consolidează poziția câștigată cu Lebanon (2009), filmul său de război extrem de personal − apreciat de critică și premiat de juriul de la Veneția și de Academia Europeană de Film.

Dacă, în Lebanon, turul de forță consta în claustrarea personajelor într-un tanc aflat în misiune în războiul din 1982, în Foxtrot conflictul militar e îndepărtat, dar mii de oameni participă la el prin fii, fiice, soți, soții etc.

Filmul e construit aproape matematic, sub forma unui triptic ale cărui episoade au dimensiuni relativ egale și ritmuri comparabile.

În primul episod, ușa cuplului Daphna și Michael Feldmann se deschide pentru vestea nimicitoare că fiul lor, Jonathan, a fost ucis în timp ce-și satisfăcea stagiul militar într-un punct de frontieră.

Precizia mașinală cu care acționează militarii israelieni care poartă veștile rele îi oferă spectatorului senzația înfiorătoare a unui mecanism al morții, care și-a cizelat rotițele impecabil.

Indicațiile sunt clare: când să bei apă, când se trezește soția care a trebuit sedată după aflarea veștii, când vine cioclul de la armată care stabilește detaliile înmormântării, ce pastile să iei dacă simți că nu poți ține durerea sub control.

Totul e programat pentru tatăl care trebuie să-și îngroape fiul, mai puțin momentul în care să-și poată consuma suferința. Ea nu poate fi însă extirpată, ci se acumulează ca într-o oală sub presiune.

Scena de final a episodului eliberează personajele, dar lovește spectatorii cu un cinism îngrozitor.

Lior Ashkenazi (cu barbă), în rolul tatălui.

Cel de-al doilea episod schimbă registrul, aducând o atmosferă de poezie cool în jurul lui Jonathan și al celor trei camarazi ai săi.

Militari în termen trimiși la un punct de frontieră care arată ca un soi de capăt al lumii, cei patru tineri își petrec zilele într-un container care se scufundă și lângă o barieră ruginită, pe care o ridică și o lasă din când în când.

Decorul e fantasmatic, iar locul amintește de SF-urile post-apocaliptice.

Băieții dansează pe marginea drumului, ascultă muzică într-un superb pasaj de neo-noir și rememorează trocul unei Biblii evreiești, lăsată de un străbunic mort la Auschwitz, pe o revistă cu poze sexy tipică anilor '70.

Și finalul acestei a doua părți urmează rețeta celei dintâi: un moment care începe ca o joacă are un rezultat tragic, iar monotonia se transformă în durere mută.

Foxtrotul se încheie revenind de unde a plecat: Michael se întoarce acasă în ziua când fiul său ar fi împlinit 20 de ani.

Publicul nu știe cum a murit Jonathan: e lăsat să consume doar efectele dispariției sale, privind o familie care trebuie să-și regăsească soluția de supraviețuire.

Iar supraviețuirea e condiționată de acceptarea adevărului și de condamnarea dansului macabru care te obligă să revii mereu în același punct de pornire.

Dată fiind atmosfera pe care o creează filmul lui Maoz − o disperare cu subtext anti-militar −, nu e surprinzătoare reacția virulentă a ministrului israelian al Culturii, Miri Regev, care, după ce Foxtrot a câștigat Leul de Argint la Veneția, îl declara drept unul "auto-flagelant și anti-israelian".

Totuși, Samuel Maoz e suficient de abil încât să nu-și țintuiască filmul doar în spațiul și timpul acțiunii − așa cum face Serghei Lozsnitsa în Donbass −, ci să dea poveștii o deschidere universală.

Foxtrot nu e doar despre efectele "eternului" conflict israelo-palestinian, și asta pentru că durerea și doliul, dintotdeauna, transgresează orice specific local.

Dincolo de povestea în sine, Foxtrot îi oferă o partitură consistentă lui Lior Ashkenazi, în rolul tatălui îndurerat. El ține în forță, cu o expresivitate fascinantă, toată prima parte a filmului.

Senzația de izolare, de animal prins în cușcă, e amplificată de o scenografie atentă − rece și geometrizată în prima parte, caldă și melancolică în a doua, redusă la un realism crud în cea de-a treia.

Mișcările lente ale camerei o accentuează de fiecare dată, amplificând coloana lirică a filmului.

Astfel, fiecare tablou al filmului își capătă propria tonalitate, de sine stătătoare, iar punerea lor împreună oferă o perspectivă nuanțată acestei tragedii contemporane.

Yonaton Shiray (primul din dreapta), în rolul lui Jonathan.

Offscreen

Charleston, primul lungmetraj al lui Andrei Crețulescu, este celălalt debut de remarcat al acestei săptămâni.

Filmul mai spulberă câteva prejudecăți vizavi de cinemaul românesc de azi, cum că poveștile ar fi banale, fără acțiune și despre comunism.

Cu o doză de artificial pe care și-o asumă, Crețulescu urmărește un cuplu nepereche − doi bărbaţi uniţi de moartea femeii pe care au iubit-o amândoi.

Dinamica dintre Alexandru (Șerban Pavlu), soțul puternic interiorizat, și Sebastian (Radu Iacoban), amantul excesiv de sentimental, dă naștere unor scene spumoase și unor demonstrații filmice care-ți mențin curiozitatea activă.

Pe lângă momentele de fascinație pe care le oferă jocul lui Pavlu și scena absurdă în care se adaugă Victor Rebengiuc și Ana Ciontea, filmul vine și cu o coloană sonoră memorabilă, pe care deja o puteți găsi pe YouTube, pentru că producătorii o folosesc deja ca momeală de promovare. Poate vă faceți poftă!

*

O parte dintre filmele care au avut succes la recent încheiata ediție a TIFF vor fi difuzate în acest weekend la București, într-o retrospectivă găzduită de Cinema Elvire Popesco.

Alături de filmele lui Ingmar Bergman (Fragii sălbatici, Sonata de toamnă, Vara cu Monika sau Sarabanda), de Insula câinilor (Wes Anderson) sau de alte pelicule care au avut succes (Candelaria – r. Jhonny Hendrix, Copacul vrajbei noastre – r. Haffstein Gunnar Sigurdsson, Vacanță – r. Isabella Eklof), ar trebui marcată și proiecția unui film românesc pentru copii – Străjerii, a cărui simplitate a fost foarte gustată de publicul tânăr de la TIFF.

Povestea a 19 puști care se lovesc de un eveniment neașteptat în timpul unei tabere la munte poate relansa categoria filmului pentru copii, atât de frecventată la nivel internațional, dar dispărută din peisajul românesc.

*

Una dintre cele mai tari vești din ultimele zile vine pe filiera Netflix, care a decis să lanseze și în cinematografe ultimul proiect al lui Orson Welles, The Other Side of the Wind − film pe care legendarul cineast nu a mai avut puterea să îl ducă până la capăt.

Pelicula urmărește povestea lui Jake Hannaford, un regizor de la Hollywood aflat în impas, al cărui film neterminat, intitulat tot The Other Side of the Wind, stârnește curiozitatea chiar agresivă a participanților la o petrecere.

E straniu și ironic cum acest ultim film al lui Orson Welles a avut un destin care e parțial similar cu cel al filmului din film.

Deși gândit la începutul anilor '60 și filmat între 1970 și 1976, The Other Side... nu a ajuns niciodată pe marele ecran din cauza unor complicate probleme juridice, care au început să se rezolve abia la începutul anilor 2000.

Filmul ar fi trebuit să fie proiectat la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes, dar, în ciuda rugăminților lui Beatrice Welles, fiica regizorului, Netflix nu a trecut peste disputa cu festivalul și a retras pelicula.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează