Confesiunea unui salvator de oameni

Ioana Epure

Director editorial

Acolo unde nu pot ajunge nici pompierii, nici ambulanțele SMURD, ne mai rămâne o speranță: să vină, cu elicopterul lor, Eddie Toth și echipa lui. Eddie are 35 de ani, e de fel din Satu Mare, iar meseria lui are un nume care nu stârnește nicio emoție: operator căutare-salvare-evacuare, prescurtat OCSE. Altfel spus, „operatorul” Eddie e cel trimis, la orice oră și pe orice vreme, să salveze turiștii prinși de avalanșe în munți, oamenii alungați de inundații și refugiați pe propriile acoperișuri, naufragiații din mijlocul mării.

În premieră pentru PressOne, Eddie povestește cum e când atât viața ta, cât și a celor aflați în situații limită, ajunge să atârne – la propriu – de un fir de oțel. 

Privind în sus a speranță: elicopterul, firul de oțel, Eddie Toth în costum portocaliu. [Foto: Eddie Toth, arhiva personală]

„Dacă ți se face milă, devii vulnerabil – și singura șansă de salvare a oamenilor ești tu”

„Trebuie să îți păstrezi sângele rece și asta e o chestie grea, pe care nu am voie să n-o reușesc. Nu pot să ajung acolo, lângă o victimă, și când o văd în ce stare e, sau cât de grav e rănită, să mă apuc și să plâng lângă ea. Cu asta sigur n-o să ajut. Eu trebuie să fiu suficient de puternic și de conștient că sunt singura ei salvare. Iar asta îmi dă putere.

Când evacuezi o victimă, ea poate să fie cooperantă sau nu. Dacă are dureri mari sau țipă, tu nu poți să cedezi și să zici, «da, dacă te doare, e OK, te las în pace».

Tu trebuie s-o iei de acolo. Chiar știind că o doare piciorul sau îi e frică să urce în nacelă sau nu acceptă să îi pui hamul pentru că nu se simte bine.

A reuși să-ți păstrezi sângele rece e o știință. Și nu este ușor, când vezi oameni care sunt disperați, care sunt în stare de șoc sau accidentați. Pe de-o parte ți se face milă de ei, pe de altă parte trebuie să conștientizezi că dacă ți se face milă, devii vulnerabil – și singura lor șansă de salvare ești tu.

Dacă ție ți se face prea tare milă și nu-ți mai poți exercita meseria 100%, de fapt îi pui pe ei în pericol.

Eu pornesc pozitiv. «O să ajung acolo, pot să fac, știu să fac». Din acest motiv facem antrenamentele, pe apă, pe uscat, la munte, pentru că niciodată nu știi peste ce vei da, în ce situație te va duce o misiune reală”.

Misiune în munți [Foto: Eddie Toth, arhiva personală]

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

„Poți să pici testul și dacă ai sinuzită”

„Când eram mic, îmi doream să mă fac medic. Ideea că cineva ar putea păți ceva în fața mea și că nu am cum să intervin nu-mi plăcea. N-am avut ocazia, din motive personale.

Dar în 2007 m-am înrolat la pompieri, în Satu Mare. Acolo am făcut și cursuri de paramedic și am lucrat atât pe autospeciala de stins incendii, cât și pe ambulanța SMURD. Descarcerare, prim ajutor, tot.

După cinci ani m-am mutat în București. Aici am auzit că se face un grup de salvatori în cadrul Inspectoratului General de Aviație și mi-am depus candidatura.

A fost greu. Se dau probe fizice, test psihologic, se face vizită medicală la Institutul Național de Medicină Aeronautică și Spațială (INMAS). Acolo faci raze la cap, la plămâni, EKG, tot.

O probă dacă pici, ești inapt, inclusiv la barocameră. Barocamera – sunt două în toată țara – îți creează condițiile pe care le-ai avea la 5.000 m, depresurizează, și dacă nu reziști, ai picat. Acolo poți să și leșini.

Iar testul INMAS se repetă în fiecare an, cu toate elementele: test psihologic, barocameră, tot. Poți să-l pici și dacă ai sinuzită. Și la serviciu suntem testați psihologic și avem psihologul nostru propriu la Inspectoratul General de Aviație.

Noi trebuie să ne păstrăm un fizic bine pus la punct, să fim apți. Nu putem depăși 90 de kilograme, ca să nu depășim capacitatea maximă a cablului. Pe lângă asta, atunci când lucrăm în apă trebuie să putem înota mult”.

Eddie Toth, arhiva personală

Ce este un OCSE?

Operatorul căutare-salvare-evacuare (OCSE) este unul dintre membri echipajului de pe un elicopter care participă la misiunile de căutare-salvare-evacuare. Jobul operatorului este de a evacua supraviețuitorii din anumite zone care au fost surprinse de calamitate sau din zone care sunt într-un pericol iminent.

Zonele în care acționează acești operatori sunt foarte greu accesibile. Elicopterul poate acționa pe apă sau pe munte, în aceste zone accesul altor echipaje de salvare, precum pompierii, ambulanțele, fiind foarte greoi, chiar imposibil în anumite cazuri.

„De multe ori timpul face diferența. O victimă poate supraviețui sau nu în funcție de timpul în care l-ai salvat. Uneori salvamontul nu poate ajunge la timp, și atunci intervenim noi, atunci când e necesar un timp de răspuns foarte scurt. Misiunile noastre se fac foarte repede, cu ajutorul elicopterului”, spune Eddie Toth.

Eddie Toth, arhiva personală

„Nu pot să spun că nu îmi este frică, dar nu pot să spun nici că îmi e frică, pentru că dacă mi-ar fi frică, n-aș mai face-o”

„Pericolul există în permanență, de exemplu dacă un elicopter mă lasă într-o zonă montană, unde trebuie să pregătesc victima pentru evacuare, s-a schimbat vremea brusc și elicopterul nu mai poate să vină după noi, atunci eu rămân acolo, cu victima, și trebuie să văd ce fac.

Și atunci s-ar putea să trebuiască să transport victima pe jos, până la o altă locație unde condițiile meteo sunt mai bune, sau într-o altă zonă unde poate acționa elicopterul. Pentru astfel de situații am făcut și cursuri de supraviețuire. Cam ca Bear Grylls. Există în pachetul de cărți și această situație, ca din salvator să devii victimă.

În plus, facem servicii. Ca garda la medici. Atunci când suntem de serviciu, putem fi alarmați în orice moment, și atunci nu părăsim garnizoana, nu mergem la petreceri, trebuie să fim disponibili în orice clipă.

Și, ca în orice meserie de salvator, există sacrificiul suprem, în care putem plăti cu viața și nu pot să spun că nu îmi este frică, dar nu pot să spun nici că îmi e frică, pentru că dacă mi-ar fi frică, n-aș mai face-o. E mai mult un sentiment de conștientizare a pericolului, și nu este un obstacol, pentru că în urma antrenamentelor și pregătirii pe care o avem reușim să trecem și peste temeri. Noi suntem conștienți de riscurile pe care ni le asumăm.

Iar eu simt că nu sunt singur niciodată. Suntem un echipaj. Tot timpul îmi spuneam să dacă fiecare ne dăm silința și facem tot ce putem, nu are cum să nu iasă bine”.  

Eddie Toth, arhiva personală

„Odată ce cădeai, erai ca în mașina de tocat”

„Există, din păcate, și situații în care mă simt neputincios. De exemplu, situația în care suntem solicitați și știm că am putea merge și am putea ajuta, dar din cauza condițiilor meteo nu putem să decolăm. Toată meseria asta este o activitate meteo-dependentă. Auzi de multe ori:

«A, dar de ce n-a venit elicopterul?». Păi dacă e ceață, e vânt, noi nu mai putem să acționăm.

Și simți o frustrare. În același loc, poate mâine sau ieri ai fost acolo și acum, când e nevoie, nu poți să mergi.

La Vaideeni, din cauza inundațiilor, un sat a fost măturat de viitură. Am văzut cu ochii mei cum case cu două etaje picau ca niște castele de nisip. Oamenii s-au refugiat pe niște insule, niște locuri mai înalte. Un dâmb din sat. Dar viitura era în creștere. Supraviețuitorii nu erau în siguranță, insula se micșora. În apa aia erau garduri, erau case, erau bușteni, stâlpi. Odată ce cădeai, erai ca în mașina de tocat. Chiar a picat cineva – și a și murit.

Pentru evacuarea lor, pentru că erau 17 victime, am folosit o nacelă de salvare. În nacelă salvezi un număr mai mare de oameni, până la 10 persoane, într-un timp mult mai scurt. Am încercat să țin cont de vârstă, întâi copiii, apoi femeile. Bărbații au rămas la sol până la următoarea coborâre.

Dar ce a fost mai greu, deși face parte din jobul nostru, a fost că oamenii erau deja speriați din cauza situației, și când am ajuns la ei unii nu voiau să intre în coșul de salvare. Le era frică. Erau în stare de șoc. A trebuit să duc muncă de convingere cu ei: «Haideți că va fi OK, totul este bine, stați liniștiți, plecăm repede». Era inclusiv o bătrână oarbă printre ei. Fără noi, n-ar fi avut nicio șansă acolo”.

„În nacelă salvezi un număr mai mare de oameni, până la 10 persoane, într-un timp mult mai scurt”. [Foto: Eddie Toth, arhiva personală]

Trei metode de salvare

Un echipaj de salvare pe elicopter poate acționa în mai multe feluri:

[Foto: Eddie Toth, arhiva personală]

„Satisfacția nu vine niciodată în timpul misiunii, atunci nu simți nimic”

„Multă lume mă întreabă de ce fac meseria asta. Pentru mine, cel mai bun moment este satisfacția de după o misiune. Pentru că satisfacția nu vine niciodată în timpul misiunii, atunci nu simți nimic. Dar după, când s-a terminat totul cu bine și realizez: «stai mă, am reușit să salvez azi câțiva oameni», atunci am un sentiment de satisfacție care este de fapt remunerația mea sufletească. Și chestia asta nu o întâlnești în orice meserie.

De fapt, e un cocktail de adrenalină și satisfacția asta. Adrenalina mă ține în priză în timpul misiunii, iar satisfacția vine după. Ambele chestii îți dau un fel de dependență. Că mi-am tot dat doze mai mari, mai mari, până am ajuns aici. Și la pompieri era adrenalină, și acolo fugeam spre un loc de unde alții se îndepărtau, niciodată nu știai când o să bubuie ceva.

De fapt, meseriile seamănă foarte mult. În ambele situații ajuți oameni în stare gravă sau de neputință, dar aici, unde putem merge cu elicopterul nu se poate ajunge cu orice. Iar riscurile pe care mi le asum prin genul ăsta de salvare sunt mult mai mari. Și adrenalina este tot timpul mult mai sus.

Oricum, o astfel de meserie îți schimbă sistemul de valori. Văzând atâtea situații dificile și periculoase, începi să te bucuri mai tare de acele momente când ești OK. Ăsta este un plus, apreciezi altfel multe lucruri. Viața, sănătatea, bucuriile, liniștea, faptul că ești cu prietenii și cu familia, și că toți sunt bine.

Și asta e valabil la majoritatea salvatorilor, pompieri, paramedici”.

Sfaturi pentru voi: „Aș vrea să înțelegeți că, deși ne dăm silința, nu suntem magicieni”

„Dacă mergi pe munte și nu vrei să ajungi să fii salvat de noi, pregătește-te. Adică: dacă la meteo spune vremea e nasoală, e pericol de avalanșă, atunci trebuie să ții cont de informația asta. Că n-o dau degeaba la meteo. Cine nu respectă asta, poate să plătească scump. Apoi, echipamentul – chiar dacă e vară, pe munte vremea se schimbă la fiecare oră. Nu poți merge în sandale. Ai nevoie de echipament stratificat. Chiar dacă îți scrântești doar glezna, tot trebuie să aștepți acolo câteva ore până vine cineva după tine. Să ai telefonul încărcat și baterie externă, lanternă, că altfel n-ai nici cu ce să semnalizezi. Și să nu pleci singur. Că dacă pățești ceva, ești pierdut.

Și apropo de viitură: nu mai tăiați copacii!

Dacă totuși ați ajuns în situația de a vedea un elicopter de salvare care trebuie să aterizeze, rețineți că elicopterul este periculos, mai ales în zona de acțiune a rotorului. Nu e cazul să fugim toți înspre el, până nu primim indicații de la echipaj.

Și încă o chestie importantă: în nacela de salvare sau în troliu eu nu am voie să iau bagaje. Bagajele rămân acolo. Rucsac, bicicletă… nu putem să ducem și bunurile. Prioritatea noastră e să salvăm viețile omenești.

Iar la sfârșitul zilei, aș vrea să înțelegeți că, deși ne dăm silința să facem tot ce putem, oamenii ar trebui să țină cont că nu suntem magicieni.

Dacă o persoană a căzut și și-a rupt coloana, noi o vom ajuta să coboare, dar asta nu înseamnă că putem face mai mult.

Mulți cred că dacă am ajuns acolo, gata, e bine. Venim, resuscităm, descarcerăm, dar suntem oameni și noi, nu venim și gata, totul e pus la loc.

Vezi o ușurare pe fața multora că am ajuns, și da, vom salva cât putem, dar unele lucruri sunt ireversibile și nu țin de noi.

Și alea vor rămâne așa”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€