Comuna Traian din Lunca Dunării, în vremea covidului

Maria Tufan

Redactor

La Traian, comună teleormăneană din lunca Dunării, nu știe nimeni câte zile de izolare au trecut. Timpul se calculează altfel aici - s-au făcut trei săptămâni de când n-a picat fir de ploaie. Au mai rămas vreo două până se termină cu semănatul pământului și cel mai rău e că târgul de duminică, de unde se iau răsaduri pentru grădini, se tot amână. Pe perioadă nedeterminată. 

În hârtii, comuna numără 1400 de locuitori. În realitate, însă, au rămas sub 1000. Iar semnele depopulării se văd cel mai bine la biserică: de la începutul anului și până acum, în Traian a fost un singur botez. De nunți se pomenește și mai rar.

Constantin Cojoacă, preotul paroh, își amintește că a așteptat șase ani de când a ajuns la biserica de aici și până a făcut o slujbă de cununie - între 2010 și 2016, în sat n-a fost nicio nuntă care să bucure oamenii.

La șoseaua principală, în centrul unde-s adunate și marile instituții sătești - primăria, școala, biserica și cabinetul medical - țipenie de om. Stația de autobuz e goală. Chiar și în zi mare de sărbătoare, ulițele sunt toate amorțite.

Am trăit pandemia o săptămână în satul românesc și am descoperit seninătatea și simplitatea cu care țăranii reușesc să împletească „starea asta de urgență, de-o anunță ăștia la televizor” cu viața. Și viața continuă nestingherită în grădini, pe câmpuri și-n ogrăzi. 

Foto: Maria Tufan

***

E deja sfârșit de aprilie, iar recomandarea de a sta cu toții în casele noastre se anunță a fi sloganul pentru și mai multă vreme de aici înainte. Și, dacă la oraș ne refugiem în seriale, filme sau discuții cu prietenii în social media, la sat ziua mai lungă nu face decât să prelungească și mai tare liniștea și singurătatea țăranilor.

Astea două se alină, în zilele liniștite, doar seara, la drum, de vorbă cu vecinii. Nu și în pandemie, când de frica bolii sau a amenzii - nu știu nici ei sigur - oamenii se văd din ce în ce mai rar.

„Ăăăă, păi unde să ieși? Ți-e frică de amenzi, maică. Câte 20 de milioane cred că i-a premiat pe mulți din Traianu de aici. Și polițai de aici din sat, nu străini”, anunță Mihaela, care la cei 40 de ani puțin trecuți reprezintă vocea tânără a grupului, într-una din micile șuete de seară. „Acum ieșirăm și noi, să ne mai vedem, să mai vorbim, naiba, că ni s-a urât în casă.” 

Sunt patru femei strânse la drum și niciuna nu poartă mască sau mănuși. Pentru ele, problema măștii ar fi că nu se mai aud deloc, mai ales că acum păstrează și distanța socială - pe banca pe care înainte stăteau și câte patru persoane înghesuite, acum vezi pe una la un capăt și pe alta la celălalt. Se râde și se discută despre celelalte mărunțișuri și nevoi ale vieții. 

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Discuțiile "la drum" în vremea pandemiei le țin pe femei la distanță și le obligă să vorbească mai tare. Foto: Maria Tufan

Tușa Sița (84 de ani) amintește ce-a mai făcut Vulpița la televizor, că „la ce să mă uit, ghea, că unde dai virusu’, m-a băgat în sperieți cu virusu’ ăsta, mai vreau să văd și altceva”, tanti Jeni (72 de ani) povestește despre pâinea pe care acum trebuie să o facă proaspătă în fiecare zi, că Gheorghiță al ei nu mai mănâncă dacă-i lăsată de pe-o zi pe alta, și toate își fac griji că iar nu e duminică târg și rămân fără răsaduri. 

„Am zis că sâmbătă mă duc la piață. Plec de la 10.30 de aici, să prind mașina și la 11 să fiu în oraș, să mă încadrez cu timpul ăsta. Păi ce să fac, mă duc, de, că îmi trebuie fasole. Mi-a mâncat viermușii ceapa și asta de o am face coajă deasupra. Trebuie să stau mereu să iau cu spumiera coaja”, zice tanti Jeni, frământându-și mâinile. 

„L-am rugat pe fiu-meu să-mi aducă el fasole, mi-a adus roșii”, adaugă râzând, „păi ce să fac, mă, cu 20 de fire de roșii? Că roșii apucasem să iau, uite-le colo în grădină. Ce era să fac? Le-am pus lângă casă și p-astea.”  

Merg rar la magazin și se descurcă mai mult cu ce au prin curte. N-au făcut provizii nici când i-au anunțat că nu vor mai ieși cel puțin o lună din casă, nu că n-ar fi avut neapărat nevoie, ci din cauză că: „noi n-avem, maică, bani de provizii”. 

Se declară, însă, norocoase, că mai au copii și nepoți care mai vin uneori de la oraș să le aducă ce le mai trebuie. Altfel, le-ar fi și mai greu, cu cele opt milioane pensie. 

„Ai, fa, da’ ce zici? M-au sunat cu sondaje, cu nu știu… să mă întrebe dacă îmi plac politicienii ăștia…Le-am zis că nu-mi mai place de nimeni! Să nu mă mai sune! Ce-au făcut? Ei au făcut averi și noi murim în casă de poftă de o prăjitură. Că ce să luăm din pensiile noastre? Opt milioane am”, zice cu necaz tanti Jeni, dar trece apoi rapid la un alt subiect, de parcă ar fi fost păcat să zăbovească prea mult cu gândul la pofte culinare.  

Râd iar când își amintesc că au anunțat la televizor cum o să strângă toți pensionarii în locuri de carantină. 

„N-auzi, fa, că ne duce la Poroschia, ne bagă pe toți acolo să ne omoare”, spune amuzată Tușa Sița. 

„‘Ai, de, că nu ne ia, că doar n-or fi nebuni. Sau s-o putea, cine știe, ca să scape de pensiile noastre”, răspunde mai serioasă Jeni care mai apoi stârnește iar hohote de râs când povestește cum și-a pus pastilele într-o pungă în ziua de Paște și a trecut pe declarație că merge să întrebe asistenta cum să ia medicamentele, când de fapt pleca cu împărțit la vecina mai din deal. 

Tot cu declarația în buzunar, gata să răspundă serios la toate întrebările poliției, umblă și Florica, una din femeile satului care muncește cu ziua în casele oamenilor. A crezut că „scapă de muncă de covidu ăsta”, dar ea „de oase rupte nu duce lipsă niciodată”. 

Florica îngrijește trei bătrâne și mai multe curți din sat, atunci când o cheamă oamenii. Foto: Maria Tufan

„Am rămas singura care aduce bani în casă, că pe al meu și pe fiu-meu i-au dat acasă. Erau paznici la oraș, unul la București, unu acilea în Turnu și i-a trimis pe amândoi acasă. Au motiv să trândăvească acum”. Și râde. 

„M-a prins odată polițistul, m-a văzut de la spate și a strigat după mine: 

- Mamaie? Alo, mamaie? 

- Mă întorc și zic: care mamaie, mă? Cu cine vorbești tu acolo [râde]

- Mă scuzați, doamnă, v-am văzut așa de la spate… unde mergeți?

- Mă duc acasă.

- Păi de unde veniți?

- Am fost la o babă, am grija de ea.

- Hârtie ai?

- Am. I-am arătat, hârtia, buletinul, nu plec fără, dacă îmi dă 20 de milioane amendă, ăștia e bani…

- Mască aveți? 

- Păi n-am, de unde să iau? Că nu se găsesc pe nicăieri.  

- Da’ dacă vă dau purtați? 

- Port, cum să nu port? 

- Ia, veniți încoace, luați de aici. 

Mi-a dat vreo patru măști și două perechi de mănuși. Prima zi când le-am pus…mi-a venit să vomit. Zici că am pampers la gură, nu pot. Am lăsat-o. Când îi vedeam pe stradă, pac! îmi trăgeam aia pe nas. Mănușile nu le port nici acum, nu le suport, nu pot să fac treabă cu ele. Doar la magazin o pun, că nu e voie să intri altfel și le zic și alora de intră după mine stai! Nu ai voie, păstrează distanța! N-ai auzit? 2 metri trebuie!”, și râde din nou. 

Flori lucrează la fabrica de textile din Turnu Măgurele și a confecționat mai multe măști pentru ea și pentru vecini. Foto: Maria Tufan

Sunt 96 de cazuri confirmate de coronavirus în tot județul Teleorman și șase decese (n.red - la data de 29 aprilie). Dar în zona Turnu Măgurele nu s-a auzit de niciunul. „Ne-a ferit Dumnezeu prin părțile astea, da’ ți-e frică, de, nu vezi? Că moare lumea pe capete”, adaugă Florica, smulgând în continuare buruienile dintr-o curte în care muncește cu ziua. 

"Le punem, mamă, dar ni s-a urât, cât să stai cu botelnițele alea la gură?", se întreabă cu necaz tanti Măruța, punându-și pe nas și gură masca improvizată de fata ei. Foto: Maria Tufan

***

Frica de "virusul ăsta despre care se vorbește întruna la televizor" e însă mai îndepărtată. Mai aproape de țăranii din Traian sunt pământurile înghițite de secetă și teama că îți moare recolta încă dinainte de a fi apucat să crească. Despre asta se vorbește acum cu foc în familiile agricultorilor din sat. 

Florin are utilaje și aproape 12 hectare de pământ doar ale lui. Mai muncește, în schimb, pământurile altora. E motivul pentru care pleacă dimineața, cu mașina sau cu tractorul, depinde de zi și de ce ajutoare primește, și se întoarce la apus. Programul e cu atât mai încărcat în perioada asta, cu cât timpul este limitat de carantină, sărbători și vreme. 

Pe agricultori, pandemia și izolarea impusă îi afectează doar pentru că stau mereu cu grija declarației și a timpului trecut pe ea.

„Aici au dat amenzi la unii că trecuseră un interval orar pe foaie și l-au depășit. Eu, când plec de acasă, trec acolo că merg să iau produse de bază - motorină, de-aia mă duc la oraș - și mă întorc la sat pentru munci agricole. O țin la mine mereu, le-o arăt dacă vor ceva, ce să fac”, povestește Florin.

Altfel, pe câmp, „nu ajunge virusul ăsta”.

„Nu mi-e frică de boală, dacă mă îmbolnăvesc, mă vindec. Omu’, de regulă, de ce-i e frică, nu scapă. Asta e intuiția mea. Dacă mă îmbolnăvesc mă autoimunizez singur, anticorpii luptă”, explică agricultorul, căutând în cotiera mașinii mănușile și masca pe care pare să le folosească acum mai mult pentru că a apărut cineva străin în prezența sa. 

„Problema noastră mare acum e seceta, că nu ne-a mai plouat. Nu ne-a mai plouat de o groază de timp”, spune amărât și nea Petrică, care se grăbește zilele astea să termine de discuit pământul.

Nea Petrică are 60 și ceva de ani și patru copii - trei fete și-un băiat, mari la casele lor. Are asociație și își petrece aproape toate zilele pe câmp, mai ales acum că a mai primit de la oameni pământuri pe care să le muncească. E mulțumit că are de lucru, dar anul ăsta l-a lovit și pe el, ca și pe alții, nu pandemia, ci seceta.

Tractorul lui nea Petrică, fabricat în 2005, întoarce brazdele de pământ lăsând în spate un nor gros de praf și de motorină. Foto: Maria Tufan

„Ce recolte am mai avea noi aici dacă s-ar face odată proiectul ăsta cu hidrocentrala. Irigații! De irigații avem nevoie”, spune cu disperare și Dan Pitiș, un alt agricultor, apicultor și fost inginer electrotehnist, mutat la sat prin anii 2000.

„Ia uitați pământul în grâu, uitați-vă puțin la el, e crăpat tot. Grâul trebuia să fie acum până la genunchi și el e uscat la rădăcină. Dacă nici nu ne plouă și n-avem nici irigații, nu știu ce-o să facem cu el.” 

Agricultorii își verifică cu amărăciune recoltele care ar fi trebuit să crească de două ori mai mult până acum. Foto: Maria Tufan

Seceta a cuprins toate pământurile neirigate din sudul țării, lăsând recolta de anul ăsta sub semnul întrebării. Foto: Maria Tufan

Dan Pitiș vorbește agitat și cu înflăcărare despre hidrocentrala pe care Nicolae Ceaușescu visa să o construiască la Turnu Măgurele, cel mai apropiat oraș de Traian, la 11 kilometri distanță, într-un parteneriat cu vecinii bulgari.

Se întâmpla prin anii ‘70, când pe malul românesc al Dunării, pe insula Belina, se construise deja un orășel cu aproape 3.000 de locuitori pentru muncitorii aduși din țară.

După Revoluție, proiectul a murit, iar din hidrocentrală au rămas niște diguri mari de piatră și ruinele orașului din care s-a furat până la ultimele cărămizi. Au mai rămas și niște canale, secate astăzi, care ajung pe câmp, până spre pământurile țăranilor. 

Florin, ajutat de câțiva săteni, încarcă rezervoarele semănătorii cu semințe și îngrășământ. Foto: Maria Tufan

Ingineru’, cum îl strigă Florin pe Dan Pitiș, are 66 de ani și recunoaște că îi e teamă și de boală. Își amintește de „o altă gripă nenorocită” care i-a băgat în spital tatăl, tot prin anii ‘70. „Cu câteva zile înainte s-a apucat să facă treabă, s-a epuizat și a început să se deshidrateze, organismul nu a putut să se mai apere - deci trebuie atenție la muncă! - vitamine nu sunt iarna, a obosit, s-a deshidratat, a intrat în spital și a murit”. 

Acum poartă mască și, deși nu are „cine știe ce condiții”, de când cu coronavirusul recunoaște că se spală mai des și e mai atent la alimentație. 

„Virusul ăsta l-am simțit și eu, dar puțin de tot. Puțină tusă seacă am avut. Dar am consumat vegetale, am un regim alimentar lacto-vegetarian. Carne mănânc foarte puțină. Am auzit că varza e foarte bună pentru asta!

Am cumpărat sirop de cătină din Penny, că e bun de tuse, amestecat cu propolis. Și somnul, trebuie să dormi cum trebuie. Nu am eu cine știe ce condiții, dar m-am spălat mai des. Și altceva! M-am spălat și în nas, că pe unde intră? Căile respiratorii și mâini. Și atunci trebuie să te speli des și în nas”, recomandă Dan Pitiș, anunțând că sursele sale de informare sunt multiple, de la televizor la internet. 

Dan Pitiș (stânga) și Florin (dreapta) asistă la semănatul pământului, respectând măsurile de protecție. Foto: Maria Tufan

Foto: Maria Tufan

***

Pentru sate, prima vineri de după Paști, vinerea din săptămâna luminată, e zi importantă. Se sfințesc apele, căci în calendarul ortodox se sărbătorește Izvorul Tămăduirii. E dimineața în care se pleacă de la biserică cu aghiazmă, sau aiasmă după denumirea populară, și cu credința că apa pe care a atins-o preotul va alunga relelele din jur iar pe oameni îi va vindeca de boli. 

2020 e primul an în care de la biserica din Traian nu pleacă niciun sătean cu aghiazmă. Nici chiar cei foarte credincioși. 

E 9 și jumătate, iar slujba de Tămăduire începe cu ușa închisă, chiar când peste lume s-a așternut boala. Vocile celor doi preoți și cântatul dascălului răsună în boxele scoase în curte. De auzit se aud în sat în funcție de cum bate vântul, căci el e singurul care duce sunetul cu două-trei sau chiar patru ulițe mai departe, dacă ai noroc. 

Dascălul bisericii se asigură de fiecare dată că sunetul continuă să se audă în boxele îndreptate spre un capăt și celălalt al satului. Foto: Maria Tufan

La fel a fost și de Paști, prima noapte de Înviere, de când s-a deschis biserica, în care curtea acesteia a fost goală.

„A fost ca în facultate, când ne îmbrăcam și predicam în fața colegilor”, povestește Marian Gherghe, unul din preoții vechi ai satului. „Chiar vorbeam cu preotul paroh că parcă am fi studenți și am fi la exercițiu. A fost puțin straniu la început, dar știam că oamenii vor asculta din curți în noaptea de Înviere, așa că am făcut slujba ca și cum biserica ar fi fost plină”.  

Pentru un preot de la sat, care îi cunoaște pe toți oamenii locului, rugăciunea în singurătate la o sărbătoare mare este ciudată.

„Ne-am simțit triști și goi. E un amalgam de sentimente, trăiești emoția, dar când vezi realitatea, că nu e nimeni în biserică, nu ai cum să nu te simți pustiit. Am ieșit în fața bisericii și chiar ne povesteau oamenii că stăteau în ușa porții și așteptau să ne audă.

O doamnă mi-a spus că a auzit atât de clar veniți de luați lumină, încât s-a liniștit, și-a luat nepoțelul de mână și și-au aprins candela de la brichetă. <<Gata, mamaie, putem să luăm lumină>>.”

Despre discuțiile autorităților de dinainte de Paști, preotul Marian spune că l-au „mâhnit”, pentru că, așa cum au reușit să ducă paște oamenilor "în mod civilizat și respectând toate măsurile de protecție", s-ar fi putut desfășura și alte rânduieli bisericești, cum ar fi fost astăzi împărțirea apei sfințite sau aprinsul lumânărilor la morminte, în ziua de sărbătoare. 

"Eu am luat azi puțină apă pentru câteva persoane care m-au rugat să le las în drum spre casă. Oamenii duc dorul acestor lucruri. Nu au nicio vină ei, că ce se întâmplă acum nu e o pedeapsă pentru ceva ce au făcut. Nu ai voie la cimitir și la biserică, dar ai voie în magazine, de multe ori fără protecție. De unde până unde să n-ai voie în cimitir? Să aprinzi o lumânare la bunici și la părinți? 

De Paște, i-am rugat pe toți să respecte regulile. Au mai avut unii niște tentative, dar le-am explicat frumos și i-am rugat să aibă răbdare, să se liniștească lucrurile. Mai mult, le-am spus chiar că ar trebui să vadă situația asta ca pe o învățătură, să înțeleagă ce înseamnă această privare și să încerce să vină mai des spre noi atunci când sunt liberi să o facă,” povestește acesta. 

De când s-a instalat izolarea și s-a interzis ieșitul din casă fără motive întemeiate, în Traian a murit o singură persoană, chiar în Vinerea Mare. O femeie de 87 de ani.

„Nu știu, mamă, alte morți nu cred să mai fi fost, nu s-a mai auzit nimic, că parcă nu mai mor oamenii nici de moarte bună zilele astea”, spune o săteancă care așteaptă „la ocazie”, în fața bisericii, să meargă la oraș.  

Cu declarațiile împachetate în ilice, două bătrâne se întâlnesc în sat, în afara intervalului 11:00-13:00. Aveau nevoie de apă de la cișmele și de brânză de la o vecină. Foto: Maria Tufan

Conform regulilor, slujba de înmormântare nu se poate face în spațiu închis, însă preoții din sat au găsit o cale de mijloc pentru liniștea tuturor.

„În religia noastră, singurii care nu se bagă în biserică  la înmormântare sunt sinucigașii. Dar oamenii ăia, care au murit în perioada asta, ce vină au? Să nu primească slujba de plecare în biserică? Am ținut sicriul acolo, în hol, familia afară, în ușă, să nu fie nici în stradă, nici înăuntru de tot, cum zice legea.”

Numărul de persoane, însă, s-a respectat cu strictețe - la funeralii au fost prezente în total, cu tot cu preot, doar opt. 

„Nunți și botezuri nu erau nici înainte de pandemie”, se amuză cu ușor amar și preotul paroh, Constantin Cojoacă.

"Eu am preluat parohia aici în 2010. Din 2010, prima cununie pe care am avut-o a fost abia în 2016. Vă rog să mă credeți că în 2016 am luat cartea, pentru că slujba o știam doar teoretic. A fost prima cununie pe care am făcut-o, după 6 ani de preoție, mi-era și frică să nu mă încurc, am avut emoții”, povestește parohul, în vârstă de 42 de ani care este, în același timp, și directorul școlii din sat.  

Școala comunei Traian a rămas mult prea mare pentru câți elevi mai numără acum satul. Foto: Maria Tufan

Îmbrăcat așa, în straiele bisericești, Constantin Cojoacă spune că se îngrijește de sufletele bătrânilor, că mai mult ei au mai rămas prin sat.

Când pășește, însă, pe poarta de peste drum de biserică, preotul Cojoacă poartă cămașă și sacou și devine rapid directorul Cojoacă, cel care are grijă de educația puținilor tinerilor din comună. Numai că dacă în biserică încă mai intră duminica și la sărbători, la catedră nu a mai ajuns din 11 martie, de când cursurile față în față au fost suspendate. 

"Nu s-a pierdut chiar complet legătura. Nu au mai venit copiii la școală, dar s-a păstrat legătura online, cât s-a putut”, explică acesta ușor încurcat. Recunoaște că liceele și școlile din Turnu Măgurele au mai ținut câteva ore pe platformele recomandate de Ministerul Educației, însă la școala din sat interacțiunea a fost „mai timidă”. 

„Vă spun drept că nici nouă nu ne-a fost ușor, că nu suntem toți la curent cu tehnologia, am făcut cursuri de specializare înainte, dar când se vorbea despre asta, le luam mereu, așa, ca pe ceva de noutate”. 

În Traian situația e cu atât mai simplă cu cât abia mai sunt elevi. Se învață în sistem simultan și, de la grădinița până la clasa a VIII-a, sunt cu toții 56 de copii.

Directorul se declară norocos că doar trei copii din sat sunt fără internet și fără calculator sau telefon. Se mai bucură într-un fel și că acum, după vacanță, „se va adăuga predatul online în fișa postului". 

„Dacă se pune în fișa postului învățare online, mă gândesc că în viitor vom ști și noi ce avem de făcut, nu vom mai bâjbâi. Că, acum, într-adevăr, s-a mers pe dat exerciții online, să se păstreze cumva legătura, dar pe predat efectiv nu s-a mers. La nivelul unităților de învățământ, responsabilitățile sunt împărțite prin fișa postului, nu așa cum s-a făcut până acum, trebuie să faceți, să dregeți, pe cale verbală, tot.” 

Până atunci, însă, școala pe Whatsapp e cam peste tot mai mult vacanță. Așa o descrie și Ioana, elevă în clasa a XII-a, în Turnu Măgurele, întoarsă acasă, la Traian, pe perioada carantinei. Nu știe exact ce-o să facă cu examenul de bacalaureat, mai ales că, fix când începuse niște meditații, li s-au suspendat cursurile. 

„Ne-au zis de o platformă, dar nicio treabă n-avem, nu facem nimic acolo. Ne-a dat niște teste de antrenamente. Nu știu ce-o să fie. Când am început și eu meditațiile, a dat pandemia în noi și n-am mai făcut.” 

Ioana pare, însă, resemnată. Copiii de la țară nu se agită prea tare când vine vorba de examene și școală. Iar părinții nici atât. 

„Păi ce școală să facă, mă, ei online? Nici n-au toți calculatoare și internet. Cum să le ceară lor școală pe internet? Vai de capu’ nostru,” se revoltă Mihaela, mama ei, nu pentru că ar face parte din categoria celor care n-au posibilități, ci pentru că acolo, la sat, BAC-ul nu e aproape niciodată ceva atât de important - se găsesc soluții cu care să-ți ocupi timpul dacă pici, iar examenele se mai pot repeta și în anii următori.

Iară dacă ar fi să ne luăm și după vorbele lui Radu Săvălaș, unul dintre cei mai vechi ingineri agricoli ai satului, în lumea asta sunt oricum "doar două meserii cu adevărat importante".

Cea de medic, "că e cel care te face bine" și cea de țăran, "căci țăranu' e cel care îți dă păpică". Pentru asta din urmă satele românești le stau tinerilor la dispoziție - prin pământurile multe nelucrate, c-au îmbătrânit oamenii și nu mai are cine să le muncească și prin casele părăsite din care bunicii au dispărut iar nepoții au plecat prin lumi străine. 

Foto: Maria Tufan

***

Despre frica de virus și de pandemie se vorbește mai puțin la sat decât la oraș. La Traian, fricile oamenilor capătă forme palpabile - le e frică de amendă, că n-au bani să plătească, le e frică de secetă, că rămân fără mâncare pe masă, le e frică de singurătate, că n-au cu cine să mai schimbe o vorbă și li se urăște. Nici măcar de moarte nu le mai e frică, știu cu toții că, de la un punct încolo, asta rămâne singura certitudine. 

Au înțeles, însă, că trebuie să se izoleze cât mai mult, să amâne plimbările la oraș, ieșirile la vorbă și mersul la biserică și cimitir. Dar mulți au rămas bătrâni și singuri și un drum pe zi tot trebuie să facă să-și mai care niște apă de la cișmelele satului, să își ia pâinea de dimineață sau să întrebe de-un medicament la farmacia deschisă, în centru, de luni până vineri. 

„Au cartele de la grâu și vin în fiecare zi să își ia pâinea. Vin de obligație, din milă de ei, că eu altă vânzare nu prea mai am în perioada asta, copiii la școală nu mai sunt, tineri mai rar, iar bătrânii vin doar alea două ore, între 11 și unu.

Așteptăm de pe 15 încolo că s-or mai potoli cu declarațiile astea, stă lumea cu frica-n sân, că au dat și câte 50 de milioane amendă, ți se rupe sufletu’ când auzi, din ce să plătească ei atâta?”, spune și Florica Bojică, femeia care vinde la baraca de lângă școală, înarmată și ea cu mănuși, mască și muzică populară de la radioul mic ascuns pe-un raft, după napolitane. 

E liniște în sat, iar în zilele de sărbătoare când chiar și tractoarele se opresc pe câmpuri, țăranii din Traian își mai aud prin ogrăzi doar caprele și oile care-și plâng odraslele pierdute săptămâna trecută și cântul bisericesc adus când și când de vânt.

E liniște în sate și, în sudul țării, sătenii care plâng, nu plâng de pandemie, ci că n-aud odată sunetul ploii. 

Foto: Maria Tufan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€