"Chernobyl" și copilăria mea nucleară

Ioana Epure

Director editorial

Primul lucru care mi-a trecut prin cap după ce am terminat cele cinci episoade din „Chernobyl” a fost că nimeni din echipa de producție probabil n-a dat vreodată o șpagă. Cumva, scena aia în care o femeie vrea să intre în spital la soțul ei, aflat în carantină, și îi trântește recepționerei banii prin gemuleț – de parcă și-ar lua un bilet la CFR în gară – mi s-a părut hilară și improbabilă. Îmi imaginez că în spațiul sovietic – ori în Estul Europei – nici măcar o tragedie ca explozia unui reactor nuclear n-ar fi scutit pe nimeni de dansul clasic cu „nu, vă rog” / „dar insist” – încheiat cu strecurarea bancnotelor în buzunarul unui halat; sau între câteva hârtii aflate pe-o masă.

Al doilea lucru care mi-a venit în cap a fost că, fără să-mi dau seama, mini-seria a apăsat un buton sensibil în mine, de a cărui existență nici nu știam înainte să intru într-o dimineață pe Facebook și să nimeresc în mijlocul unui feed interminabil de postări despre „Chernobyl”.

Am crescut în Cernavodă. Un reactor nuclear a făcut mereu parte din viața mea.

Uneori în mod direct – tatăl meu lucrează în centrala nucleară de aproape două decenii. Părinții multora dintre cunoscuții și prietenii mei lucrează în centrală. De fapt, o bună parte din populația orașului în care am crescut lucrează în centrală, și mulți alții în domenii conexe.   

Centrala de la Cernavodă, așa cum e ea azi: așezată temeinic între agricultura din planul apropiat și eolienele din planul îndepărtat. Foto: Ioana Epure

Ingineri, economiști, secretare, operatori, tehnicieni, alte categorii de personal, unii cu facultăți, alții fără: există o bogăție întreagă de joburi în jurul cărora se învârte economia unui orășel de 20.000 de locuitori, una la care aspiră mulți cetățeni ai orașului – și ai orașelor din jur – pentru că sunt, de departe, printre cele mai stabile și decente locuri de muncă din industria energetică în România.

Copilăria în orașul nuclear m-a făcut, cumva, mai atentă la miniseria lui Craig Mazin decât aș fi fost – poate – în alte circumstanțe. Și am judecat-o prin prisma ei.

***

Nu știu dacă „Chernobyl” își merită cu adevărat nota uriașă de pe IMDb, aplauzele și piedestalul cu inscripția „unul dintre cele mai bune seriale ale tuturor timpurilor”.

Începând de la accentul britanic ciudat al personajelor, de la sentimentul straniu pe care ți-l dă combinația dintre numele rusești și actorii cunoscuți din producții de limbă engleză, mini-seria a avut pentru mine, de la început până la sfârșit, subtilitatea unei lopeți primite în cap.

Sigur, există o atracție clară pe care, inevitabil, o exercită orice disaster movie cu buget mare. Tuturor ne place să ne jucăm de-a apocalipsa din fotolii. Iar primele două episoade sunt devastatoare prin realismul cu care redau evenimentele de la Cernobîl.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Însă un dezavantaj al documentării serioase a lui Craig Mazin, dar și al fixației lui pentru detaliu – atât de obsesivă, încât la un moment dat serialul pare o parodie a lui însuși (personajele au cele mai extravagante coafuri la modă în anii ‘80, tapetul e aproape un personaj în sine, iar mustățile personajului Dyatlov ar trebui să primească un rol principal în propriul lor serial) – este că, de la un punct încolo, simți cum Mazin te lovește fără milă peste cap cu toate, ca și cum ar ține să-ți reamintească în fiecare scenă că „SUNTEM ÎN URSS ÎN ANII ‘80. Hei, hei, spectatorule – în caz că ai uitat, uite încă o secretară cu ochelari foarte pătrați”.

Iar dincolo de toate astea, dacă tragi linie, rămâne puțină emoție reală. Însă eu n-am putut să nu mă gândesc, pentru câteva secunde, că aș putea fi – odată – unul din oamenii care contemplă reactorul în flăcări de pe un pod din orașul vecin.

***

În cultura orașului Cernavodă există un întreg folclor urban de glumițe și povești care se învârt în jurul centralei. Că dacă faci baie în cutare și cutare canal rămâi fără părul de pe picioare. Că din canal se mai pescuiesc din când în când pești cu două capete. Că dacă bei din apa de răcire de la reactor, nu-ți mai trebuie becuri în casă – strălucești în întuneric. Iar giganticii somni mutanți din canalul de lângă centrală sunt, și ei, legendari.

Dincolo de folclorul urban, în oraș se fac periodic exerciții de evacuare, protecție şi intervenție în caz de accident nuclear. Eram în clasa a opta când am participat la unul pentru prima oară: ne-au urcat în niște autobuze rablagite și ne-au dus la un internat din Eforie Sud, unde am stat peste noapte.

A fost ca în tabără.

În autobuz, colegii mei remarcau cum, din cauză că podul Sfânta Maria, peste canalul Dunăre-Marea Neagră, nu fusese finalizat încă, singura ieșire din oraș trecea fix pe lângă centrală. Nici măcar unor copii de 14 ani nu le-a scăpat ironia. Pe atunci, nici la gară nu puteai să ajungi fără să treci pe lângă centrală.

Asta era prin anul 2001. Între timp, podul a fost terminat și inaugurat în 2002 – și leagă direct centrul orașului de autostrada A2 și de gară. Internatul de la Eforie Sud a fost abandonat, și de câte ori mă opresc să mănânc la pescăria de lângă, saltelele în dungi sprijinite de geamurile mastodontului cenușiu, decrepit, îmi amintesc de noaptea în care ne-am imaginat că suntem evacuați în caz de accident nuclear și – fără să ne spună cineva ceva – ne-am întrebat probabil cu toții, toate zecile de elevi plimbați cu autobuzele din Cernavodă în Eforie: cum ar fi dacă?

***

Acest „dacă” a rulat mereu în mintea mea în fundal, ca un progrămel invizibil care îți încetinește laptopul, și pe care îl tot închizi cu ctrl-alt-del, numai ca să-l vezi pornind iar, automat, atunci când dai restart.

Eram copilul unui angajat al centralei și în orice discuție pe subiect simțeam mereu nevoia de a mă transforma într-un soi de evanghelist al energiei nucleare, pentru că acasă mi se explicase de nenumărate ori că un accident nuclear la Cernavodă este „extrem de puțin probabil” – cuvântul „imposibil” nu mai este demult pronunțat în industria nucleară – și o luam de-a dreptul personal atunci când discuția lua o turnură alarmistă.

În liceu, atunci când m-am mutat în Constanța, a devenit de-a dreptul imperativ să știu să explic de ce singura centrala nucleară din România este diferită de centralele rusești, pentru că eu eram singurul „radioactiv din Cernavodă” care învăța în clasa mea de la „Traian”; iar asta făcea parte cumva, automat, din rolul care în care fusesem distribuită în gașca mea de prieteni.

Și nici nu era neapărat greu. În școala generală, în Cernavodă, era absolut firesc să ai de făcut cel puțin un referat la fizică sau la chimie despre energia nucleară.

Eu n-o să-l uit niciodată pe al meu, dintr-a șaptea, în care am descris în detaliu, cu desene, funcționarea a diferite tipuri de reactoare nucleare – printre care pe cele rusești (de tip RBMK, cu grafit), și pe cel de la Cernavodă (de tip CANDU, care folosește apa grea ca moderator și agent de răcire). O să vă scutesc de detaliile tehnice, Forumul Atomic Român a explicat deja de ce ele sunt diferite, de ce asocierea dintre cele două tipuri de centrale e greșită și de ce orice fel de temeri din punctul ăsta de vedere sunt nefondate.

Pentru că, dincolo de diferențele care țin de tehnologie și de evoluția abordărilor la nivelul industriei energetice nucleare – de la prioritatea producției la prioritatea siguranței oamenilor și a mediului înconjurător, exprimată prin sloganul „safety first” (un principiu de bază al activității din această industrie, în baza căruia toate deciziile privind operarea reactoarelor se iau de către specialiști, cu respectarea strictă a procedurilor și în afara oricărei ingerințe sau presiuni) – ceea ce s-a schimbat fundamental este societatea.

Copilăria mea în „orașul nuclear” n-a implicat doar dezbateri despre cât de sigură e energia nucleară, folclor urban cu glumițe despre radioactivitate și exerciții stângace de evacuare. A însemnat, în primul rând informație. Iar dacă revenim la mini-seria HBO, nimeni în 2019 n-ar mai intra, de bunăvoie, în salonul unui muribund contaminat – pentru că oamenii știu ce înseamnă radiațiile. Internetul are problemele lui, dar unul dintre marile avantaje ale unei societăți deschise este că oamenii îl pot folosi pentru a se documenta.

Iar în acest context, scena din film în care oamenii se minunează de pe pod cât de frumos arată reactorul arzând în depărtare, în timp ce dansează prin cenușă radioactivă, n-ar mai fi posibilă. Statul n-ar mai trimite niciodată niște simpli pompieri să stingă un astfel de incendiu. Multe din lucrurile care s-au întâmplat în acele zile tragice din aprilie 1986 (și mult timp după) nu s-ar mai întâmpla – pentru simplul fapt că oamenii au învățat că informația corectă îi poate proteja și, în situații de genul ăsta, le poate salva viața, chiar dacă statul nu pricepe asta sau nu știe să se folosească de ea.

Iar informația este, cred eu, una dintre marile achiziții ale unei copilării într-un oraș nuclear.

***

„Chernobyl” nu este, totuși, un serial isteț – și, deși este bazat pe fapte reale, se folosește de o mulțime de exagerări pentru a-și transmite mesajul: acela că minciunile, chiar și cele prin omisiune, sunt cele care ucid oamenii într-o astfel de situație. Și că adevărul, oricât te-ai chinui să-l ascunzi sub preș, te mușcă în cele din urmă de fund.

Dar mesajul filmului este corect. Și întreaga construcție – chiar lipsită de eleganță și stângace pe alocuri, după părerea mea – funcționează bine; ca un reminder al tuturor lucrurilor care pot să meargă prost într-o societate în care accesul la informație este controlat de câțiva oameni; niște oameni care, la rândul lor, sunt la fel de prost informați.

Și pentru că tot suntem aici, sunt tare curioasă de cum ar arăta două mini-serii despre accidentul de-acum 40 de ani de la Three Mile Island, cel mai grav din istoria SUA; și despre topirea, în 2011, a reactorului de la Fukushima.

Cele două catastrofe nu sunt nici pe departe asemănătoare cu ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl. Dar sunt convinsă că poveștile ar merita spuse.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€