Chemarea ghețurilor veșnice. Tibi Ușeriu dă iar târcoale Cercului Polar.

Salut, Tibi dragă… Tu n-ai somn de scrii la ora asta? E 18 ianuarie 2020, ora 9:37 dimineața la noi, adică 0:47 noaptea în Whitehorse, Canada. Termometrul arată acum -39 de grade Celsius, nu Fahrenheit. Acum e „cald”, ai putea chiar să-ți dai jos izmenele alea termoizolante.

În urmă cu doar vreo 10 zile termometrele arătau -470C. Iar the real feel, adică temperatura resimțită, ca să nu o numim nesimțită de-a dreptul, bătea spre ceva de neimaginat pentru un om normal, vesel beneficiar al încălzirii globale. Adică -600C, de parcă am putea noi descrie ce înseamnă asta, evitând să spunem popular că îți îngheață mucii, mintea și sufletul, toate deodată.

Ce cauți din nou la Yukon, la polul frigului? Nu e destul de răcoare la voi acolo, la Tășuleasa, pe Bârgaie?

Am o treabă de rezolvat. De încheiat o afacere, cum ar veni. Ceva care îmi stă în gât, ca un oscior de pește. Dacă e să punem asta în cuvinte, ar suna cam așa: „Am o problemă cu lucrul început și nedus la capăt”. Nu pot suporta chestia asta, așa că m-am întors să încerc să termin o cursă.

Anul trecut, aici la Yukon am înghețat în somn, fără măcar să-mi dau seama. Cumva, mi-au salvat degetele de la picioare, alea degerate. Drept urmare, am fost scos automat din cursa pe care îmi propusesem să o duc la capăt. Și am fost trimis la spital. M-am simțit cam ridicol în pijamaua aia cu picățele, recunosc. Am venit acasă cu coada între picioare. Supărat pe mine, pe lume. Mi-a trecut, dar n-am uitat.

Acum, cică să nu le fac de minune competiția, m-au pus să fac un curs de supraviețuire de 5 zile. Altfel nu aveam dreptul să iau startul. Am înghițit și asta. Nu ușor.

Să ne lămurim: Yukon Arctic Ultra este probabil unul dintre cele mai dure maratoane arctice de pe planetă. O potecă ce pare fără sfârșit printre ghețuri, munți și păduri, la temperaturi absurd de mici. O cursă foarte grea, cu suport minimal, unde concurenții trebuie să care totul cu ei într-o sanie, să își aibă singuri de grijă în pustiu. Ce o face atât de periculoasă?

Totul. Aici e patria frigului și cu frigul nu e de glumit. Ca să înțelegem, merită să ne amintim de cursa din 2018, când frigul a fost brutal rău. Unul dintre atleți era un italian de 60 de ani din sud, pe nume Roberto Zanda, poreclit pe bună dreptate Massiccione (Durul) fiindcă a terminat o grămadă de ultramaratoane, de toate felurile. Tipul e o stâncă de om.

La un moment dat, după câteva zile de cursă, își pierde orice reper. Mai rău, își pierde mințile, începe să halucineze, își abandonează sania și ehipamentul, după care o ia razna prin pustietate. Intră în hipotermie și e salvat in extremis după ce a fost găsit umblând desculț prin zăpadă. Sfâșește teribil de rău, cu ambele picioare amputate de sub genunchi, plus o mână și niște degete. Acum se face un film despre povestea lui.

Groaznic… Cum se poate întâmpla o asemenea nenorocire?

E simplu aparent. Odată ce ești obosit și extenuat se poate întâmpla cam orice. Cursa asta devine periculoasă după cam a treia zi, atunci se insinuează greșelile, când luciditatea s-a dus și oboseala devine un fel de sfârșeală. Oricât te concentrezi, nu mai poți controla totul, intri cumva pe pilot automat. În același timp, îți focalizezi atenția greșit, pe chestii minore care îți par importante, dar nu sunt. Atunci riști să ignori ceva fundamental, cum ar fi direcția traseului. Acest lucru poate fi fatal.

Mintea, așa cum ziceam, îți cam îngheață și începe să fie preocupată de supraviețuire, de cum să negocieze frigul extrem, cum să aibă grijă de corp, în timp ce lasă deoparte detalii care sunt cruciale.

Pregătirea fizică impecabilă nu e de ajuns. Nu e vorba despre a fi rapid, ci despre a fi calculat, rece. E un complex întreg de lucruri, pe care trebuie să le ai în vedere pe tot parcursul traseului de câteva sute de kilometri, unele porțiuni fiind foarte dificile: viscol, nămeți, albul ăla ucigător, care te face să-ți pierzi reperele…

Ai și tu o îndelungă experiență a ratării, noroc că nu așa dură ca Zanda. Ce înseamnă pentru tine un eșec?

Un eșec seamănă cu un profesor de-ăla rău, care adoră să-ți dea lecții usturătoare, dar pe care le ții minte toată viața. Un eșec nu e un capăt de drum. E doar o parte dintr-un proces de învățare.

Dacă eșecul te încurcă în drumul tău spre glorie, poate că e timpul să înveți ceva nou, să te smerești mai mult, să înțelegi cum să te ridici. Mereu îmi repet asta când o dau de gard. Doar că uit la fel de repede. Minții, se pare, nu-i prea convine. Mintea preferă confortul, succesul, chestiile plăcute.

De unde obsesia asta a unor oameni pentru curse solitare de sute de kilometri în condiții de frig extrem? În ce stă provocarea? Ce simți că te cheamă an de an într-un asemenea ținut ostil, unde parcă natura și-a pus în cap să te ucidă? Apropo, câți nebuni sunteți anul acesta la start?

Cred că obsesia se dezvoltă din istoria personală, din aluatul din care ești făcut. Și mai cred că fiecare dintre participanții de aici are trecutul lui mai mult sau mai puțin „interesant”. Pe al meu mulți îl cunoașteți. Mă tem că anii de izolare ai tinereții mele mă împing acum, an de an, să caut spații vaste, nesfârșite. Și cu un drum, să-mi caut limitele.

Fiecare are de rezolvat niște chestii din trecut. Bineînțeles, există și unii care n-au draci de pus pe iarnă, la înghețat, vin doar de dragul aventurii și performanței. Au aflat de cursă de undeva, de la cineva și s-au entuziasmat. Aceștia de obicei o mușcă primii, fiindcă asta nu e o competiție normală, pentru oameni obișnuiți. Când află, e prea târziu.

An de an, aici se strâng destul de mulți „nebuni”, la diverse probe, pe diverse distanțe. La cursa cea mai lungă anul acesta suntem 22. Uneori termină mai puțini chiar și decât degetele de la o mână. Unii vin pentru spiritul de aventură, de gașcă, dar uită că asta e o cursă solitară, una în care te descoperi pe tine însuți în întregime, uneori așa cum n-ai vrea. Ajungi să faci cunoștință cu tine însuți într-un mod diferit, afli exact de ce ești în stare și ce nu, toate secretele dispar.

Yukon Ultra e locul perfect unde îți poți demonstra de ce ești în stare. Bineînțeles că există pe lume 1.000 de moduri diferite de a descoperi acest lucru, dar uite, o seamă de oameni aleg calea asta, alergând curse de felul acesta.

Anul trecut ai înghețat în somn și ai fost scos din cursă cu două degete de la picior degerate. Din fericire, au scăpat neamputate. Cum se poate întâmpla așa ceva, mai ales după experiența ta cu 6633 Arctic Ultra, cursă pe care ai câștigat-o de trei ori la rând?

Frigul e nemilos, impersonal, imposibil de impresionat. Frigul nu știe că tu ești ceva campion pe nu știu unde, că ai experiență, nu ține cont de nimic. Frigul își face treaba și o face pe tăcute, mai ales noaptea. Și imediat cum ai greșit, frigul „te arde”, nu te avertizează, așa cum ar fi politicos din partea lui. E un pericol subtil de care trebuie să fii extrem de conștient.

Anul acesta plec altfel, cu siguranță: averizat și prudent. Voi trece la un moment dat exact prin acel loc de unde am fost luat cu elicopterul de către organizatori. Sunt sigur că nu voi mai face aceeași greșeală, ba chiar am de gând să nici nu poposesc în acel punct de control, ci să trec pe lângă el, fără să opresc. Astfel, o să depășesc nu doar locul geografic, ci și ceva important în mine: momentul, senzațiile, amintirea, practic tot ce am trăit acolo în urmă cu un an. E important pentru mine acest mod de a depăși o situație critică. E ca un prag peste care treci, conștient fiind că e un pas important.

Ai de gând să mergi la ceva băi când te întorci? Ca să scoți frigul din oase? Felix, Căciulata, Herculane, ceva?

Acuma, sincer să fiu, nu știu dacă o să mă arunc tocmai la Căciulata, dar de odihnă, căldură și prieteni sigur o să am nevoie.

Gânduri de final, înainte de start?

Într-adevăr, sunt gata de start, dar cu gândul la finiș. E friguț, înghețat chiar. Va fi greu, știu, simt. Plec însă cu speranța să duc la bun sfârșit ceva neterminat. N-o să mă plictisesc cu siguranță, am în minte o listă lungă de oameni dragi, susținători, suporteri.

Am în minte Via Transilvanica, poate cel mai frumos proiect în derulare în care suntem implicați noi toți, cei de la Tășuleasa. O să-mi hrănesc sufletul nu doar cu gheață și adrenalină, ci și cu gânduri calde, luminoase.

Vă las, că începe distracția!