Cele două fețe ale domnitorilor populiști 

Radu Umbreș

Deschid YouTube să îmi pun muzică de lucru și începe o reclamă. Enervat, dau să „skip”, însă mă opresc să îl urmăresc pe un Ștefan cel Mare AI-întruchipat cum dă lecții retorice unui cetățean despre cum să voteze cu patria pentru un viitor de AUR. Schimbul de replici este o combinație spectaculoasă de ridicol situațional, absurd istoric, limbă de lemn și caricatură imagistică.

Totuși, ceva din toată adunătura de idei funcționează să transmită ceva mai autentic decât se observă în campaniile electorale ale altor partide. Dacă ridicolul, stângăcia, iluzia sau nedecvarea sunt, de fapt, parte din obiectivele intenționate ale campaniei, și nu defectele sale? 

Reușesc oare populiștii să manipuleze indivizii cu informații de o calitate îndoielnică? Profită oare de ignoranța alegătorilor cu privire la istorie și principiile politice moderne? Sau exploatează ei o susceptabilitate a unora dintre noi să urmăm orbește pe cei care fac paradă de patriotism prin apelul la valori culturale ”sacre”? Vorbesc ei pe limba alegătorilor într-un mod inaccesibil pentru alte mișcări politice? 

Mă îndoiesc de aceste explicații pentru că ele se concentrează prea mult asupra conținutului semantic al campaniei și ignoră efectele pe care autorii le produc mai mult sau mai puțin intenționat în rândul audienței. În științele socio-culturale încercăm deseori să explicăm ce „înseamnă” simbolurile, ce semnificații produc într-un univers cultural. Însă deseori greșim prin a hiper-interpreta semnificația anumitor semnale care sunt, de fapt, folosite ca instrumente strategice în comunicare și alte interacțiuni sociale.

Comunicatorii vor să convingă pe unii dintre alegători, dar sunt sprijiniți și de felul în care unii dintre cetățenii care nu pot fi vreodată convinși reacționează la adresa mesajului. Când adversarii populismului denunță ca ignorantă și grotească instrumentalizarea voievozilor, a dacilor și a creștinismului, atunci s-ar putea să ajute la atingerea obiectivului politic strategic al emițătorilor mesajului populist. 

De ce atrage populismul? 

Populismul se construiește pe un principiu simplu, clar și motivant. Poporul este trădat de elite, este exploatat și abandonat, ignorat și disprețuit. Mai rău, poporul are inamici și la exterior, iar elitele sunt fie prea slabe pentru a-l apăra, fie complotează cu „străinii” împotriva oamenilor de rând. E foarte ușor să demontezi empiric și analitic motivele pentru care populismul oferă soluții mai proaste (sau deloc) în comparație cu alte ideologii politice. Totuși, populismul are două mari avantaje. 

Primul este atractivitatea foarte ridicată pentru mintea noastră a narațiunilor populiste care activează mecanisme mentale ce au evoluat pentru gestionarea coalițiilor sociale în specia Homo Sapiens. Reprezentările folosite spun că suntem „noi” contra „ceilalți”, angajați în luptă asupra unor resurse limitate, în timp ce suntem amenințați de inechitate și înșelătorie din partea aliaților și liderilor.  

Al doilea este că politicienii populiști deseori identifică cu destulă acuratețe niște probleme sociale reale și/sau grave și/sau frecvente și/sau greu de rezolvat, pe care le exploatează pentru a strânge voturi. Uneori, dar nu neapărat, subiectele speculate seamănă destul de mult cu acele probleme coaliționare pe care mintea noastră a evoluat să le rezolve. Populismul se construiește, așadar, pe idei și imagini intuitive pentru noi toți, dar nu se adresează chiar tuturora. Nici nu ar putea să o facă pentru a avea succes. 

Populismul construiește poporul cum naționalismul construiește națiunea

Reportaj: „Bă, ce ușă groasă!” Rezerviștii boomeri ai Armatei Române, care s-au antrenat pe tunuri sovietice, fac cunoștință cu HIMARS. General: „Să zicem că încă 10 ani ne mai putem baza pe ei”

 E o dimineață plăcută de septembrie, iar soarele începe deja să încălzească oasele amorțite de viață și necăjeli ale bărbaților de 40-50 de ani, pe care Ministerul Apărării i-a chemat sub arme pentru o zi, în cadrul unui exercițiu de mobilizare organizat la poligonul Coada Izvorului, din Prahova.

Gabriel Vlase, directorul SIE, a plagiat zeci de pagini din doctoratul susținut la Academia SRI

PressOne vă prezintă astăzi, în premieră, probele care demonstrează că doctoratul șefului SIE, Gabriel Vlase, include cel puțin 66 de pagini de conținut plagiat, în multiple secvențe de pagini copiate bloc, din teza fostului ministru al Apărării Sorin Frunzăverde.

Cine este poporul român și de ce Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare sunt persoane relevante pentru acesta? Răspunsul la prima întrebare vine din cea de-a doua. Domnitorii aceștia au existat în realitate, iar istoria lor a fost integrată în narațiunea politică a originilor, formării și perpetuării „poporului român”. Ei au o existență duală ca strămoși (termen evocând descendența biologică) și conducători (termen politic intuitiv). Realitatea istorică ne prezintă liderii politici ai unor entități statale din secolele XV-XVI ce au contribuit la filogeneza statului român contemporan, la fel ca Vlad Țepeș, un alt personaj dezgropat și pus la meterezele cetății România asediată în leat 2024. 

Sursă: Google Ads Transparency Center. Captură ecran din video promovare AUR pe Youtube

Moldova și Valahia, la fel ca regatul dac, Imperiul Roman sau alte forme de organizare politico-teritorială au fost integrate în narațiunea constitutivă a națiunii române. Identitatea de ”român” și de ”popor român” au fost construite, nu de la zero, dar cu o bogăție și o structură inexistentă până atunci, în secolele XIX-XX, odată cu formarea statului în jurul principiilor națiunii ca entitate politică autonomă și suverană. Valuri succesive de intelectuali și de politici statale au integrat faptele istorice idiosincratice într-o narațiune al cărei sens era dat de originea, existența și ”esența” națiunii române. 

Deși Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș au reprezentat lideri politici doar ai Moldovei și Valahiei, genealogiile imaginarului politic din România sunt la fel de permisive precum arborii genealogici ai lineajelor africane sau polineziene. Acolo, miturile evocă istoria strămoșilor ca legitimare a ordinii politice din prezent, dar oamenii nu urmează orbește ficțiunile istorice. Dacă se schimbă alianțele și liderii, se schimbă și miturile, și poveștile despre străbuni. Nu suntem mai naivi decât populațiile tradiționale, ci operăm cu aceleași instrumente cognitive.

Nu e ca și cum oamenii nu știu că nu ne tragem toți din Ștefan cel Mare sau Vlad Țepes, la fel cum mulți știm și că acești domnitori au fost în competiție politică unul cu celălalt, iar fiecare a purtat conflicte cu alți conducători sau grupări nu mai puțin „românești”  - orice ar fi însemnat asta în Evul Mediu pe aceste meleaguri. Însă, la fel ca triburile africane, dar și ca Statele Unite sau Marea Britanie, națiunea se construiește prin povești care sunt adevărate prin consens, nu prin confruntare cu realitatea empirică. 

Miturile fondatoare ale unei națiuni sunt deseori simplificări caricaturale pentru a fi persuasive și motivatoare pentru un număr ridicat de oameni. Atunci când statul național devine hegemonic, miturile pot rămâne într-o vitrină superbă, să fie scoase doar la sărbătoare sau la război.

Dacă e pace, atunci devin cu atât mai iconice și detașate de contemporan, ca niște obiecte de zestre date de la părinți la copii și care sunt valoroase doar pentru că au fost primite din strămoși. Înscăunarea monarhului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord este un asemenea ritual integrator al națiunii, dar lipsit de elementul coaliționar îndreptat spre alte state, națiuni sau popoare. Dar uneori apar conflicte politice în care simbolurile conducătorilor devin din nou folositoare ca instrumente sociale. 

La probleme vechi, soluții vechi 

Populismul câștigă adepți mai puțin prin propunerea de soluții de acțiuni colective și mai mult prin identificarea celor care le împiedică. Aici, această ideologie activează direct mecanisme mentale care au evoluat pentru gestionarea problemelor vieții colective a speciei noastre. Pe cine ne putem baza pentru a coopera și cu cine suntem în competiție? 

Ca și alte primate, oamenii au gândire coaliționară prin care își organizează grupurile de alianță și conflict în competiția pentru resurse limitate. Aceste coaliții pot fi mici cât o familie sau un trib sau mari cât un grup etnic, un partid politic sau un stat.

O coaliție puternică aduce beneficii însemnate membrilor săi dacă aceștia rezolvă câteva dileme majore. Pentru a supraviețui și prospera, coalițiile trebuie să rezolve probleme interne de evitare a trișorilor (cei care profită de pe urma resurselor comune, dar nu contribuie echitabil la acestea) și probleme externe de cooperare sau conflict cu alte coaliții. Problemele devin și mai complexe când coalițiile sunt de mari dimensiuni și trebuie să fie organizate ierarhic, iar unii membri devin lideri peste ceilalți. 

Populismul prinde teren acolo unde îmbină problemele existențiale ale coalițiilor în una singură: „Noi” pierdem în competiție cu „Ceilalți”, iar liderii nu sunt capabili sau interesați să își îndeplinească misiunea - chiar ne exploatează pentru interesele lor egoiste. Prinde în momente de criză economică în care incertitudinea sau pauperizarea îngustează orizonturile cooperării, iar oamenii se simt aruncați în jocuri cu sumă nulă.

Dacă locurile de muncă sunt puține, atunci imigranții ne vor lăsa fără salarii. Dacă prețurile cresc, dar salariul meu rămâne la fel, cine câștigă de pe urma pierderii mele? Angajatorul? Supermarketul? Oare ajutând ucrainienii să își vândă grâul nu cumva pierd agricultorii români? De ce este plină România de firme mari și vizibile care nu sunt deținute de români? 

Așa cum Pascal Boyer descrie superb în Minds Make Societies, mintea noastră nu a evoluat pentru a înțelege complexitatea socială, politică, economică a lumii contemporane. Trebuie să mulțumim instituțiilor sociale (de la ritualuri și scriere la legi și organizații) că ne ajută să navigăm cu succes ecosistemul social. Însă rămânem mereu susceptibili de a procesa prioritar informații și interpretări care evocă anumite pericole majore.

Semnele că o entitate adversă, cum ar fi un alt grup etnic, câștigă resurse în detrimentul nostru produce o coalizare împotriva agresorilor. La fel, semnalele că unii membri sau anumite grupulețe din coaliția mare nu contribuie suficient sau consumă prea mult din resursele comune duc la identificarea sabotorilor sau a profitorilor ce sunt sancționați sau excluși din coaliție. 

Wrangham, primatolog orientat apoi spre antropologie, propune o teorie evoluționistă ce sugerează că oamenii au chiar o înclinație specială spre „dominație inversă”. Avem capacitatea și înclinația de a ne controla liderii, de a le limita despotismul, de a-i face să conducă în interesul grupului și nu doar al lor personal.

Respectăm autoritatea conducătorilor și îi alegem sau susținem pe cei mai capabili să guverneze, considerăm legitim să ia o parte mai mare din plăcintă decât ceilalți, dar nu îi lăsăm să ne domine fără limite. Dar cum ne putem da seama într-o societate complexă dacă liderii transformă ierarhia socială în despotism? Un bun semn este când devin imuni sau chiar agresivi la doleanțe sau critici, când inferiorii nu mai găsesc mijloace să îi tragă la răspundere sau să le limiteze puterile. De exemplu, devin aroganți în diferențierea față de gloată. 

Anti-sofisticarea ca armă identitară

Ca simbol, Ștefan cel Mare se alătură războinicului dac și călugărului ca semnale folosite pentru a identifica și gestiona coalițiile politice. Personaje generice, lipsite de complexitate interioară sau socială, unilaterale, legate între ele doar de această familiaritate pe care oricare dintre noi o are cu personajul. Tot poporul român știe despre cine este vorba, știe un pic despre ce semnifică pentru fiecare dintre noi. Sau ar trebui să știe, ca membri ai națiunii. 

La sediul AUR, aproape că nu există perete pe care să nu fi fost pictat un personaj sau un eveniment istoric. Foto: Răzvan Filip

Voievodul viteaz, luptătorul tribal, ascetul înțelept. Par personaje de bandă desenată pentru că asta vor comunicatorii să fie. Oferă un vehicul de recrutare cu largă deschidere pentru oricine caută mesaje ce vorbesc despre puterea de a-ți păstra autonomia teritorial-politică și despre importanța sacrificiului de sine pentru grup. Sunt caricaturi pentru că problemele asociate cu imaginea lor sunt unele în alb și negru, fără nuanțe și fără răbdarea de a mai despica situația în patru. 

Așa cum bine observă Radu Oltean, simbolurile alese sunt ale unor lideri politici militari (Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân), iar alegerea nu este întâmplătoare. Prin evocarea lor, campaniile și alegătorii se coordonează în jurul unor preocupări coalționare în care poporul are nevoie de lideri puternici și binevoitori pentru a lupta cu succes împotriva adversarilor. Dacă oamenii sunt înfricoșați că nu sunt apărați și conduși cu dreptate și competență, ce sens ar avea să le prezinți figuri istorice din zona filosofiei sau a arhitecturii?

Și totuși de ce sunt atât de ridicole? Aici propun o speculație bazată nu pe încărcătura semantică săracă a simbolurilor, ci pe utilizarea lor pragmatică cu efecte strategice. S-ar putea ca autorii să caute exact acea imagine care să fie destul de credibilă pentru cei deschiși la mesaj, dar care să producă, concomitent, o reacție de la cei opuși mesajului. Dog-whistle, cum este numită în engleză folosirea unui mesaj codat care ajunge selectiv la receptori. Dar aici fluierul s-ar putea să aibă două frecvențe. Una este pentru electoratul înclinat spre populism.

Cealaltă frecvență este recepționată de elite sau de la cei care par a fi elite: oamenii cu educație și venituri superioare, cei aflați mai aproape de butoanele puterii (chiar dacă influența lor nu este neapărat semnificativă). Gândirea coaliționară ne caracterizează pe toți, iar atacul la imaginea unui adversar politic ne-ar putea aduce beneficii, mai ales când putem ironiza sau ridiculiza incompetența celor din altă tabără. Și ce pradă mai ușoară poate să fie decât farsa istorică jucată de acest partid populist, antieuropean, tradiționalist, retrograd și ignorant? 

În același text, Vlad Pașca scrie că: „Putem însă mult mai ușor să catalogăm drept prost-gust sau exagerare caraghioasă această apropriere de către extrema dreaptă a figurilor istorice”.

De asemenea, „dacă AUR face ceva diferit de celelalte partide în această campanie, e prin derizoriul și ridicolul pe care îl creează, chiar în sânul electoratului care, în lipsa altor stimuli și a unor rezultate concrete, s-ar putea reîntoarce la cinism și apatie.” Însă nu cumva tocmai acesta este „stimulul” căutat, provocarea de comentarii răutăcioase și denigratoare la adresa imaginilor circulate de populiști? 

La sediul AUR, aproape că nu există perete pe care să nu fi fost pictat un personaj sau un eveniment istoric. Foto: Răzvan Filip

Reacția de respingere și demolare la adresa simbolisticii „ridicole și derizorii” poate fi interpretată ca o dovadă că populiștii au dreptate. Elitele disprețuiesc poporul și simbolurile care îl țin laolaltă, măcar ca speranță vagă sau iluzie existențială. Își dau coate și râd de ignoranța plebei și de naționalismul său primitiv, de narațiunile sale rudimentare și de icoanele sale scâlciate.

Chiar dacă ironia nu e adresată neapărat votanților, ci liderilor și membrilor partidului populist, ea atacă niște așteptări atractive pentru mulți oameni. Nu îi interesează pe oameni cum era Ștefan cel Mare de fapt ca personaj istoric real, ci doresc o formă de conducere în care națiunea este puternică și autonomă. Caută virtuți coaliționare la liderii politici ce trebuie să aducă beneficii pentru grup în competiție cu inamici externi (sau interni, în cazul lui Vlad Țepeș). 

Mesajul domnitorului că elitele trădează și ignoră poporul s-ar putea să fie mai credibil dacă e urmat de reacții ce sugerează dominație epistemică și socială din partea elitelor, fie că este vorba de mass media, influenceri sau mișto-uri pe social media. Nici temerile, nici speranțele celor care găsesc relevantă o reprezentare a unei forme de leadership care să răspundă problemelor lor (reale sau percepute ca fiind reale) nu sunt luate în considerare. Nevoile lor sunt debarasate odată cu demantelarea narațiunii care i-a recrutat simbolic într-o coaliție a celor slabi, dar mulți împotriva celor ce îi privesc de sus, de la vârful societății. 

Câți câini, atâtea fluiere simbolice 

Adina Marincea atinge în treacăt problema unei aparente inconcordanțe, dacă nu chiar ipocrizie, între felul în care a fost recepționată manipularea simbolisticii coaliționar-ostracizante de câtre politicienii români. Cred că sunt mulți care blamează evocarea de către AUR a lui Vlad Țepeș sau panica morală pe care încearcă să o speculeze cu privire la minoritățile sexuale.

Dar oare câți dintre ei s-au exprimat atunci când un fost președinte al României apela la ”țepe”, iar contracandidatul său era atacat pe planul sexualității personale? Populismul are alt gust și valență atunci când ”poporul” sunt cei cu care nu ne identificăm coaliționar decât atunci când ne simțim noi înșine parte a poporului exploatat sau manipulat de conducători corupți pe care vrei să îi dăm jos. 

Caut din nou clipul cu Ștefan cel Mare, dar găsesc un alt clip, cu mult mai multe vizualizări. Tot Ștefan, tot electoral, doar că promovează participarea la vot și nu un partid politic anume. Sau…? Companie foarte mare de publicitate, copy bun, poante simpatice, opa… sunt în target. E din 2013, oare chiar sperau să vină toată lumea la vot, așa, oricine? Să voteze cu Ponta, cu PSD? Ajungea clipul la ei, cum ar fi interpretat mesajul? 

Sau poate nici măcar nu s-a gândit cineva la asta pentru că, intuitiv, a fost un instrument selectiv care transmitea un mesaj pentru o anumită parte a electoratului (tineri, urban, capital economic, social și cultural ridicat) pentru a-i trezi din letargie și a-i recruta într-o coalție împotriva pericolului existențial ce planează asupra națiunii. ”Dacă nici înaintașii nu s-ar fi prezentat în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai * BIP * pe el de vot?!” Patriotism semi-auto-ironic, adică naționalismul jucăuș al celor cu o viață bună care vor conducători care să le-o facă și mai bună. 

Pentru alți cetățeni, națiunea pare angajată într-un joc cu sumă nulă cu adversarii externi, iar conducătorii le fac deja viața mai rea prin exploatare, trădare și incompetență. Nu caută un Ștefan cel Mare team manager însoțit de șugubățul Aprod Purice de la HR într-o scenografie cu ridicată valoare de producție publicitară. Mai repede caută un lider politic ce se gândește, la fel ca ei, la familie și credință, care le promite mândrie și putere prin luptă, cinste, dreptate, și vigilență. Virtuți militare la vreme de război și urgie. 

Închei prin revederea clipului AUR cu un actor ce îl joacă pe Mihai Viteazu îndeajuns de gros încât să nu te lase indiferent. În spatele lui stau mult mai puțin interesanții candidați ai partidului populist, atât de anonimi și șterși, încât pare că îi ține laolaltă doar uniunea în spatele mesajului teatral. Dar își asumă o dramaturgie politico-istorică rudimentară și demonstrează curaj, pentru unii. Ridicol, pentru alții.

S-ar putea ca tocmai luarea în derizoriu de către adversari a domnitorilor de mucava proptiți de candidați furioși să confirme că elitele nu înțeleg sau nu le pasă de gândurile celor tăcuți în numele cărora ajung să vorbească politicienii populiști. Altfel, poate ar propune elitele alte personaje, alte simboluri, alte narațiuni care să fie relevante pentru problemele alegătorilor susceptibili la populism în loc să râdă de ce stă la îndemâna fiecăruia dintre noi ca români. 

Până la urmă, dacă ne atacă Rusia, oare sigur se vor descurca cârmuitorii noștri mai bine decât Ștefan cel Mare? Dacă îți reprezinți prezentul ca o luptă între ”noi” și ”ceilalți”, cred că este clar cine are un CV cu referințe mai credibile. Din fericire, lumea în care trăim arată altfel decât țara Moldovei în secolul XV, mai bine atât în termeni absoluți cât și relativi la alte coaliții naționale din jur. Din păcate, nu sunt nici convins că selecția elitelor din România contemporană a dus la conducători cu competențe de leadership și gestionare a coalițiilor și conflictelor la nivelul domnitorului moldav. Să sperăm că nici nu vom avea nevoie de ele. 

Acest material face parte din proiectul Platforma 2024, implementat de Asociația Tech and Tonic in parteneriat cu PressOne și finanțat prin proiectul PROTEUS al Fundației Transatlantice, cofinanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate sunt însă numai ale autorilor și nu reflectă în mod necesar cele ale Uniunii Europene sau ale Consiliului European pentru Inovare și ale Agenției Executive Europene pentru Educație și Cultură (EACEA), nici ale TF/GMF. Nici Uniunea Europeană și nici autoritatea finanțatoare nu pot fi considerate responsabile pentru acestea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€