Cel mai zgârcit om din lume

Bianca Felseghi

Senior Editor

Cristian Cojiță e un om vesel și îi place să facă lucrurile temeinic. Când râde, chicotește. Iar când e fericit, vorbește tare.

Știe tot felul de lucruri utile, de la cum se schimbă tonerul unei imprimante sau cum se montează GPS unei biciclete până la complicate șmecherii cu softuri și coduri, pe care numai IT-iștii ca el le pricep și le gustă.

Colegii îl alintă uneori Cojito (pronunțat în spaniolă), fiindcă zice franc ce are de zis și nu se străduiește să pară altcineva.

La 36 de ani, Cristi are în spate o poveste ce pare desprinsă din Vechiul Testament (sau din romanele lui Charles Dickens). Acum 20 de ani, când nu era decât un adolescent speriat dintr-un orășel sărac, a întâlnit un om care i-a schimbat viața.

Și poate că nu doar pe a lui. Poate că acel om a pornit, fără să știe, un lanț al recunoștinței care va salva multe destine aparent lipsite de șansă.

*

Cristian Cojiță a urmat un liceu de informatică din Bârlad, județul Vaslui. Provenea dintr-o familie mare, cu șase frați, cărora părinții se spetiseră să le asigure mâncare și îmbrăcăminte.

„Cât am fost copil, n-am avut decât haine cumpărate din second-hand-uri. Cred că prima dată când mi-am cumpărat ceva nou a fost la Cluj, când eram deja la facultate”, își amintește Cristi.

Chiar dacă o duceau greu, părinții săi strânseseră ban cu ban și, înainte ca el să intre la liceu, reușiseră să cumpere un apartament cu trei camere în oraș.

Ca-n poveste, tatăl le-a spus celor trei fii: De-acum, dragii mei, trebuie să vă descurcați, să vă întrețineți, să plătiți cheltuielile, că eu atât pot să vă ofer.

Bunica lui Cristi, o mătușă și una dintre fiicele lui, în curtea casei din Bârlad.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

În timp ce erau elevi, toți frații s-au angajat cu jumătate de normă la câte-o firmă.

Cristi era în clasa a 9-a. A început să muncească la o tipografie, unde făcea formulare tipizate, apoi a trecut la o redacție de radio, căci erau la modă jingle-urile și aveau nevoie de un om care știa editare computerizată.

Ca să mai facă rost de niște bani pentru întreținere, frații Cojiță au luat în chirie un dulgher care muncea pe șantier.

Și așa a trecut liceul.

„Am luat bacul, dar n-am dat la facultate. Nici nu mi-am pus problema, doar știam că nu mă pot întreține. Din clasa mea, doar 5-6 colegi și-au continuat studiile, restul au rămas doar cu liceul”.

Unul dintre frații lui Cristi intrase la Teologie, facultate care asigura căminul și masa, dar Cristi nu simțea nicio chemare înspre preoție.

Adolescent într-un orășel din cel mai sărac județ al țării, avea două posibilități. Era sfârșitul anilor ’90 și românii plecau cu miile la muncă în străinătate.

„Majoritatea celor din jurul meu plecau din țară, ăsta era trendul. Inclusiv trei frați de-ai mei au plecat și fac și acum munci necalificate în construcții, în mecanică sau curățenie prin hoteluri”, spune Cristi.

A doua variantă era cea pe care și-o închipuise de când începuse să se mai gândească la viață: să rămână în Bârlad și să se angajeze vânzător la un magazin.

Cu această „rezoluție” în minte, Cristian Cojiță și-a găsit de lucru la o firmă care vindea de toate, de la săpun la mașini de spălat.

Era pe vremea când casele de marcat nu erau obligatorii, așa că proprietarul afacerii avea nevoie de un sistem prin care să țină socoteala stocurilor, a încasărilor și achizițiilor pentru sute de produse.

„A luat legătura cu o firmă din Iași, care i-a făcut programul inițial, apoi mi-am mai băgat și eu nasul și l-am mai dezvoltat. Așa am ajuns, din vânzător, la o muncă de birou: introduceam facturi în sistem, puneam prețuri, chestii din astea.”

Patronul firmei, Nea Gică, era un moldovean strângător. Înainte de revoluție, fusese gestionar la o cooperativă.

Probabil de acolo i se trăgea perseverența cu care-și supraveghea avutul și încăpățânarea cu care-și chivernisea fiecare leuț.

Era foarte zgârcit.

Atât de zgârcit, încât nu mergea niciodată în concediu, să nu cheltuiască. Atât de zgârcit, încât soția sa scotea bani din casă fără știrea lui, ca să-i poată trimite fiicei lor, care era studentă la Cluj.

Nea Gică nu-i dădea din proprie inițiativă: obsesia lui era să adune.

*

Într-o zi, pe nepusă masă, domnul Scrooge din Bârlad l-a chemat pe Cristi în birou și l-a întrebat:

– Măi amniază, mai știi matematică?

Așa-i zicea Nea Gică tânărului său angajat, amniază, un regionalism pe care Cristi nu îl poate explica nici astăzi.

Atunci, primul său gând a fost că greșise vreun calcul sau că introdusese vreo sumă greșită în sistemul contabil.

„De ce?, l-am întrebat. Ca să te duci la facultate!, mi-a răspuns. Când a zis lucrurile astea, nu era prietenos, că el nu era deloc un om prietenos. Era rece și se răstea la oameni.”

Nea Gică o pusese pe fiica sa să-l înscrie pe Cristi la examenul de admitere de la Politehnica din Cluj. Apoi, i-a dat instrucțiuni angajatului său să nu mai vină la muncă: să rămână acasă și să recapituleze materia.

„Eu știam că n-o să am bani să merg la facultate, chiar dacă intram. Mi-am zis că măcar pot să mă plimb pe banii lui până la Cluj, să trec și eu prima oară Carpații, în Ardeal. Genul ăsta de calcule mi l-am făcut. Așa că am făcut o excursie și am dat examenul.”

Gara din Bârlad.

După admiterea de la Cluj, Cristi s-a întors acasă și și-a reluat locul în încăperea cu hârtii, de unde gestiona x kilograme de detergent sau y baxuri de bere.

După vreo săptămână, Nea Gică l-a chemat din nou în birou: intrase la facultate.

„Aveam sentimente amestecate. Pe de-o parte, îmi părea bine că intrasem, eram fericit. Pe de altă parte, eram trist: ce folos că intrasem, dacă nu aveam bani nici să mă mai duc o dată până la Cluj, darmite să fac facultatea?”

Atunci, Nea Gică și-a făcut, cum se spune printre români, casă-n cer.

A decis să-și țină angajatul la studii, la 450 de kilometri de casă.

„Toată facultatea mi-a virat salariul. După ce plăteam căminul și cantina, îmi mai rămâneau și ceva bani. Când am plecat din Bârlad, mi-a făcut și carte de muncă, să am asigurare de sănătate, în caz că pățesc ceva prin străini. Cât timp lucrasem la el, nu-mi făcuse carte de muncă.”

Când povestește acel moment, Cristi se încurcă, se rușinează, nici acum nu-i vine să creadă, are lacrimi în ochi.

În toate vacanțele din studenție, s-a dus la Bârlad să muncească pentru Nea Gică. Omul nu i-o ceruse, dar Cristi simțea el că așa se cuvine.

Acasă, cel mai dureros era să-și vadă părinții suferind. Oameni simpli, mama și tatăl său dezvoltaseră un mare respect pentru Nea Gică, pentru că le salvase feciorul. Pentru Cristi însă, orice reîntâlnire era o rană pe care o tot deschidea.

„Îi vedeam că ar vrea și ei să mă ajute, dar nu aveau cu ce. Uneori evitam să mă duc acasă, să nu-i mai pun în situația asta, să nu se mai simtă neputincioși…”

La Cluj, în cămin, mânca zacuscă trimisă de-acasă. Acum n-o mai poate vedea în ochi.

Mama unui coleg din Bistrița îi trimitea pachet și lui, de fiecare dată când punea pe tren lucruri și mâncare bună pentru fiul ei. La fel făcea mama unei colege din Turda.

„Știau că sunt și eu pe-acolo, unul care n-are”. Oameni.

Facultatea la care îl înscrisese Nea Gică și la care intrase era, de fapt, un colegiu tehnic din cadrul Politehnicii.

După trei ani de Cluj, Cristian Cojiță s-a reîntors acasă, chitit să muncească alți trei ani pentru binefăcătorul său.

Dar Nea Gică i-a zis încă o dată: Ce să faci aici? Du-te și fă-ți un rost în viață.

Și l-a ținut la facultate încă trei ani de zile; iarăși, fără să-i ceară ceva în schimb. A făcut amniază în viața unui copil străin.

„După ani de zile, l-am întrebat de ce făcuse atâtea pentru mine. Nu a știut să-mi spună. A zis că, uneori, în viață, faci și lucruri pe care nu vrei să le faci, dar e bine să le faci. E ca și când ar fi avut o misiune să mă salveze. M-a scos dintr-un loc în care probabilitatea să pot face ceva cu viața mea era aproape zero.” (Cristian Cojiță)

Familia Cojiță.

Cristi s-a căsătorit în 2004 și are două fete, Doroteea (7 ani) și Ana (5 ani). Pe care încearcă să le învețe o lecție prețioasă: „Dacă ai fost ajutat, cască ochii și, la rândul tău, fă ceva pentru alții. Adu-ți aminte cum ai început, că nu-i nicio rușine.”

„Când le-am duse pe fete în Moldova, am vrut să vadă că normalul nu e ceea ce văd ele acasă, un apartament frumos, mașină, haine bune. Normalul e locuit de zeci de oameni pe care îi duce capul, dar cărora li se blochează orizontul, pentru că le lipsește o sumă de bani.”

La rândul său, Cristi duce mai departe exemplul lui Nea Gică și, „zgârcit” ca fostul său patron, ajută copii proveniți din familii sărace. Dar despre asta nu vrea să vorbească.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€