Yuliya, refugiată din Ucraina, răsfoiește prin fotografiile pe care a reușit să le ia cu ea atunci când a fugit de război. Foto: Mike Bruce

Ce rămâne dintr-o femeie care fuge din calea războiului

Tancurile și rachetele rusești le-au distrus casele, străzile, le-au despărțit familiile, însă n-au izbutit să le frângă iubirea pentru cei dragi și demnitatea. Ele sunt femeile care în continuare își sărută copiii pe frunte, merg la biserică, își vopsesc părul și râd când singurul „bărbat” de lângă ele este un cățel pe nume Bruno. La prima vedere, Yuliya, Angelica și Irina par să fi pierdut tot. Dar lucrurile nu stau chiar așa.


Pe 26 februarie, la 7 dimineața, Yuliya (45 de ani) și David, băiatul său de opt ani, trebuiau să plece din apartamentul lor din Nyvky. Cartierul se află în Kiev, la 50 de kilometri de aeroportul Borispol, cel mai mare din Ucraina, considerat o țintă după ce alte aeroporturi fuseseră deja lovite. 

Mama n-a știut cum să-i explice copilului de ce pleacă, așa că l-a îmbrăcat în timp ce dormea. Pe David l-a trezit cu doar cinci minute înainte de a ieși pe ușă. „Nu am țipat, nu am plâns. I-am spus doar că trebuie să plecăm.”

David a apucat să-și ia doar tableta, pentru că era pe noptiera de lângă patul său. Nu bănuia că avea să fie singurul obiect de legătură între universul său de dinainte război și un viitor incert. Yuliya nu și-a pus în ghiozdan decât actele, două schimburi de haine și un plic cu fotografii.

Majoritatea sunt alb-negru, vechi de zeci de ani – cu Yuliya și surorile ei când erau mici, cu părinții, bunicii, mătușile, unchii și colegii de școală. „Haine mai găsești pe drum, dar cu fotografiile astea nu mă mai întâlnesc”, îmi spune ea, în timp ce le scoate cu grijă din plic. Îmi arată apoi o fotografie colorată cu Leonid, soțul ei, de acum 10 ani.

Pe asta am luat-o cu tot cu ramă, dar mi s-a spart pe drum. Uite, am fost și eu frumoasă!”, spune ea râzând.

Yuliya, refugiată din Ucraina, ne arată o fotografie cu soțul ei, Leonid, rămas în urmă din cauza problemelor de sănătate. Foto: Mike Bruce

E bucuroasă că a apucat să-și vopsească părul înainte de-a pleca. Acasă, deși toată viața și-a făcut părul doar la salon – odată cu izbucnirea războiului, toate spațiile comerciale care nu erau de maximă necesitate au fost închise.

Însă pentru ea era necesar să facă asta înainte să plece – pentru a-și mai salva o fărâmă din feminitatea ei. Pentru Yuliya – și alte femei ca ea, feminitatea nu este o slăbiciune sau ceva superficial, ci o formă în care își îmbracă demnitatea.

Mă întreabă dacă nu vreau să-mi facă un sandviș sau să-mi dea ceva dulce. „Avem multă mâncare aici. Sigur nu vrei?

Pe lângă generozitate, gestul ei mai arată ceva: nevoia de a se simți acasă. „Aveam o viață bună până să se îmbolnăvească soțul meu și până să vină, acum, și războiul ăsta îngrozitor”, îmi mai spune. Yuliya lucra ca economist, iar Leonid, ca programator. Își permiteau să meargă în excursii, să-l țină pe David la o școală bună sau să-și invite prietenii la masă.

Adăpostul unde femeile și copiii se confruntă cu două războaie

Suntem la unul dintre adăposturile Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului Bucureşti (DGASMB), pe o stradă îngustă cu blocuri înalte, puse acolo parcă intenționat pentru a ascunde adăpostul de oricine ar vrea să le facă rău celor aproape 100 de femei și copii cazați aici. Pe lângă cei aproximativ 40 de copii și mame din Ucraina, centrul, care este sprijinit de World Vision România, adăpostește încă 60 de victime care cară pe umerii lor un alt război: al violenței domestice.

David se joacă Roblox pe tabletă cu un băiat român, mai mare decât el cu doi ani. Într-o perioadă în care barierele de limbă îi împiedică pe adulți să comunice, copiilor, indiferent de diferențele culturale, le este îndeajuns un lego virtual pentru a se conecta. Uneori și mai puțin. 

Yuliya, în schimb, vorbește pe Viber cu soțul ei și citește știrile. Alteori răsfoiește cărți în engleză și se bucură că mai poate exersa limba sau face scurte plimbări aproape de adăpost. Seara își face duș și-și pune capotul alb pe care l-a primit tot aici. 

„Mai avem două locuri

Pe 26 februarie, seara, la două zile după ce a început războiul, Yuliya a fost sunată de către pastorul unei biserici baptiste din Kiev. Este botezată în religia creștin-ortodoxă, dar obișnuia să meargă și la baptiști, în căutarea mai multor răspunsuri despre Dumnezeu – mai ales după ce soțul ei se îmbolnăvise.

Mai avem în dubă două locuri libere, pentru tine și pentru băiatul tău”, i-a spus pastorul. Nu știa dacă cele două locuri sunt un răspuns sau un test divin. Firește, Yuliya nu voia să plece fără Leonid. N-ar fi vrut să-l lase singur în calea războiului. Mai ales că, pentru a rămâne în viață, bărbatul trebuia să meargă zilnic la spital ca să facă dializa renală. Iar de când a început războiul, posibilitatea unui transplant de rinichi a dispărut, oricum, în fumul bombardamentelor. „El m-a convins să fac ce este mai bine pentru David.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În microbuzul care i-a dus către Cernăuți erau 15 persoane, dintre care opt copii. „O mamă luase cu ea și pisica, și cățelul”, își mai amintește ea, zâmbind.

Din Kiev până în Cernăuți au făcut 20 de ore. Ar fi vrut să se oprească acolo, ca să fie mai aproape de Leonid, dar nu a găsit nicio cameră de hotel sau apartament liber. Așa că a venit în România. „Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge în România, dar nu am unde altundeva să merg. Nu am rude în străinătate, nu am nici prea mulți bani de drum, pentru că pe mulți i-am cheltuit cu tratamentele pentru soț.

Yuliya și David au fost una dintre primele familii ucrainene care, după ce au ajuns la adăpost, n-au mai avut nicio altă direcție. Numărul acestor cazuri crește, iar centrul încearcă să găsească soluții în privat sau la alte adăposturi pentru fiecare familie în parte.

Nu-mi vine să cred cât de primitori au fost românii. Îmi este greu să înțeleg de ce atâția oameni încearcă să ne ajute”, spune Yuliya în timp ce-și face un ceai la fierbătorul din cameră.

Fiecare secundă trece greu pentru ea în aceste vremuri incerte. „Toate zilele mele arată la fel. Mă simt pierdută. Nu știu ce să fac, nu știu unde să mă duc. Cu David n-am vorbit despre ce s-a întâmplat pentru că vreau să-l protejez. I-am spus doar că acasă nu mai putem sta. Dar știu că el mă aude când vorbesc la telefon cu tatăl lui”, explică femeia, cu vocea scăzută, ca și cum o lovesc șuvoaie de gânduri în fiecare clipă.

Războiul meu probabil că se va termina la un moment dat, pentru că aici sunt în siguranță. Dar mă gândesc la celelalte femei care, de fiecare dată când ies din adăpost, ies cu frica de a nu fi găsite de agresori. Războiul ăsta al lor nu se termină niciodată.


Pe 24 februarie, la 4 dimineața, se auzeau deja primele explozii în apropiere de Irpin. Iegor (26 de ani) i-a spus soției sale, Angelica (24 de ani) că trebuie să-l ia pe Tima, bebelușul lor de 10 luni, și să plece. În câteva ore, în curtea casei lor, s-au adunat împreună cu sora ei mai mare, trei cumnate, soacra Irina (59), socrul Andriy (60) și un Chihuahua pe nume Bruno. 

Angelica a vrut să-și pună fotografiile în bagaj, dar soțul ei a oprit-o, spunându-i scurt și la obiect: „Nu te vor face decât să plângi și mai tare.” Așa că a luat doar ce era mai important pentru Tima: căruciorul, scutece, jucării și câteva haine.

La 10 seara, erau cu toții în mașină: șapte adulți, un bebeluș și un cățel înghesuiți într-un autoturism. Erau cu toții, mai puțin Iegor, care a rămas în Irpin ca să lupte în armata ucraineană. 

Dasha, cumnata Angelicăi (dreapta), Irina (centru) și Tima (stânga), bebeluș de 10 luni. Foto: Mike Bruce

Dimineață, când familia a ajuns la granița cu Polonia, aproape de orașul Liov, socrul Angelicăi nu a fost lăsat să treacă de polițiștii de frontieră. Motivul? Nu avea 60 de ani, deși mai erau doar două săptămâni până îi împlinea. Și-au încercat apoi șansa și la granița înspre Satu-Mare. Nici aici nu l-au lăsat. 

Rămași fără opțiuni, bunicul Andryi s-a întors în Liov, la fiica lui cea mică, așteptându-și ziua cum nu o mai făcuse niciodată în cele șase decenii de viață. De asta atârna șansa de a-și vedea din nou soția, nepoțelul și restul familiei.

Cele șase femei au trecut singure granița de la Halmeu pe jos. „Ne-a păzit Bruno, că doar el e singurul bărbat dintre noi”, îmi povestește râzând bunica Irina în timp ce-și aranjează baticul. De acolo, au fost preluate de câțiva voluntari care le-au dus cu mașina în Satu-Mare, iar mai departe au luat trenul către București. Au coborât în Gara de Nord pe 28 februarie.

După câteva zile Irpin, orașul lor cu peste 100.000 de locuitori, a devenit o ruină în urma atacurilor armatei ruse. Pe 6 martie, opt persoane au fost ucise de bombardamente – printre ei, un copil de nouă ani și un tânăr de 18 ani.

În aceeași zi, casa unde trăiau Angelica și familia ei a fost spulberată.

Din locuința cu etaj și grădină n-au mai rămas decât bucăți de beton, fier, lemn și praful gri. Angelica ține ferm telefonul în mână în timp ce-mi arată filmarea. Pronunță apăsat „house, house” ca și cum dacă repetă cuvântul, casa încă există.

Tânăra spune că nu-și mai dorește să se întoarcă în Ucraina. Nu mai are la ce. Tot ce speră este să-l mai vadă pe soțul ei în viață, care încă luptă pentru țara sa, iar împreună să plece apoi în Florida, SUA, la fratele mai mare al lui Iegor.

Cei doi soți vorbesc în fiecare dimineață prin mesaje doar ca să-și confirme că sunt bine. „Mi-a zis că nu poate să-mi dea detalii despre ce face acolo”, îmi explică Angelica.

Cu mâna stângă îl ține pe Tima la pieptul său, în mâna dreaptă are telefonul cu ultima poză pe care i-a făcut-o lui Iegor – în uniforma militară. O întreb dacă o mai putem ajuta și cu altceva în afară de produsele de la adăpost. Obrajii i se fac imediat roșii. Spune că nu-i trebuie nimic, deși familia ei nu mai are niciun ban. Ce este mai important se află deja în mâinile ei. 


Înainte să plec de la adăpost, soacra Angelicăi mă întreabă dacă și în București sunt biserici baptiste. A doua zi, când era deja duminică și soare, am urmărit-o pe Irina citind din biblia sa în limba rusă, împreună cu alți zeci de credincioși români. Am căutat instinctiv o urmă de disperare în ochii ei, dar nu am văzut decât lumină.

Soțul ei a împlinit între timp 60 de ani și a ajuns în România.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...