Ce mai faci, romanule românesc? Două povești din 2018

Codruţa Simina

Redactor

Am ales două romane din colecția Scriitori români contemporani, publicată de Humanitas, pentru a verifica starea de sănătate a romanului românesc actual.

El face bine, în principiu, și prinde curajul de a ieși din câteva zone de confort ale stilului. În același timp, pare să fie într-o relație difuză cu nevoia de a spune o poveste care să poată fi rezumată într-o propoziție clară. Să zicem, Ana are mere.

Ceea ce vă propun mai jos e mai degrabă Ana is in a relationship with herself (and it’s complicated).

Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018) abundă, așa cum prevestește titlul, în hărți, care fie descriu trasee ale personajelor, fie reprezintă chiar personajele în sine.

The past is just a story we tell ourselves (Trecutul este doar o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine − n.r.), anunță Spike Jonze la începutul filmului său Her (SUA, 2013), după care spune o poveste a schimbării lumii.

Hărțile sunt ceea ce rămâne din ceea ce trăim, sugerează Laura T. Ilea în romanul ei.

Și construiește cu fervoarea unui hoarder zeci și sute de hărți, în care se amalgamează istorii personale, gusturi, iubiri, consistențe ale vânturilor de pe mai multe continente, fotografii neclare ale schimbărilor lumii, nedumeriri și spaime în fața felului ciudat în care viețile curg și se estompează la întâlnirea cu istoria.

Laura T. Ilea pare decisă, în aventura ei cartografică, să scrie tot, cu toate cuvintele.

Să dezvăluie cât mai mult din epiderma imaginară a lumii: de la un sat de munte din România, cu obiceiurile sale stricte și rigide, care provoacă tragedii, la lumea pretențioasă și ușor afectată a „sindrofiilor universitare”, unde personajele conversează à la Raymond Carver, cu un detour european, apoi, dinspre Alaska spre New Orleans.

Traseele recompun călătoriile, despărțirile și dramele unei familii, dezvăluind frânturi și contraste, culturi și oameni diferiți, marcați, totuși, de aceeași căutare obsedantă, însoțiți și poate chiar condiționați de hărțile propriilor existențe.

Văzută ca un punct în interiorul hărții, drama personală devine suportabilă chiar și atunci când se datorează unui exterior implacabil.

Din exterior, urmărind harta altcuiva, poți observa cum în alcătuirea ei intervine nevroza, și atunci punctele fixe încep să danseze și să semene a haos.

Viața înseamnă întâlniri, momente de sincronicitate, care se disociază apoi, personajele continuând să pulseze în drumurile lor separate.

Iubirile ard și mor atunci când oamenii își epuizează unii altora cuvintele.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Romanul Laurei T. Ilea se întinde peste toate aceste meditații ca o grădină exotică, luxuriantă, sau ca o mâncare cu (puțin prea) multe arome. Ca atare, e bine să fie admirată sau consumată în doze mai mici, succesive.

Iar finalul, ieșirea din poveste, nu rezolvă nimic din traseele personajelor. Aproape ca atunci când te apleci deasupra unei hărți – în fond, ea nu spune nimic despre deznodăminte, ci despre marginile și suprafețele existenței.

*

Cu totul diferit ca stil, Bogdan Răileanu are ambiția de-a construi un personaj atipic și memorabil în Dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018).

Așadar, să-l cunoaștem pe Maldini, crescut pe strada Eternității − fiul Cameliei, zisă Pinguina datorită circumferințelor sale exagerate, cunoscută ca dealer de locuri de veci în Cimitirul Progresul din București.

Maldini este, la rândul său, cămătar temut și proprietar de stabilimente care oferă masaj – și unde clienții în căutare de prostituate primesc un serviciu cinstit.

Cinstit şi curățel, pentru că Maldini, pe cât e de fioros în lumea mafioțească a Bucureștiului, pe-atât e de preocupat de buna întocmire a lucrurilor, motivat fiind de credință.

În paralel, romanul dezvăluie cu măiestrie istoria construirii unei mănăstiri, așa cum se cere ea plămădită – întâi din țesătura stranie a visului revelatoriu, și abia apoi din lemn și piatră, iar mai târziu, în epoca tehnologiei, imposibil de detectat pe ecranul laptopului conectat la Google Maps.

Plutește în țesătura romanului scris de Bogdan Răileanu un sâmbure timid de realism magic autohton, ca o frânghie lichidă care străbate poveștile personajelor, rotunjindu-le.

În viața lui Maldini intervine fractura.

În existența bine întocmită a mănăstirii intervine sincopa – un soi de revelație „pe invers” a călugărilor și preoților, care nu descoperă existența divină, ci realitatea suferinței trupului.

De-aici, poveștile deraiază de la ritmul impus în prima jumătate a volumului.

Rămâne de văzut ce se întâmplă când cele două fire de poveste se întâlnesc, pecetluind atât soarta cămătarului, cât și pe cea a mănăstirii.

Epilogul romanului ne spune că o astfel de întâlnire, între un cămătar devenit vindecător și-o mănăstire care caută să rezolve de prea aproape problemele enoriașilor, va fi în cele din urmă tranșată de un contabil și un birou care oferă declarații presei.