Ce mai fac pisicile lui Tocilescu, de ce e Rostopasca ireverențioasă și cum (nu) trăiești din cultură

Cristina Foarfă

Redactor

Pe lângă faptul că are pisici care vorbesc, spun și fac răutăți, Alex Tocilescu este scriitor, dramaturg și om de publicitate, cu un stil pe care îl recunoști de la o poștă. Ultimul lui proiect, Rostopasca, este o piesă de teatru obraznică, ireverențioasă și foarte amuzantă, sub forma unui musical hip-hop plin de cuvinte cu bulină roșie, despre un grup de artiști la fel de ireverențioși și non-conformiști, numit Rostopasca.

Dacă nu vă spune nimic numele, iată altele mai cunoscute - Dumitru Gorzo, Nicolae Comănescu, Alina Pențac,  Angela Bontaș, Alina Buga, toți au fost membri ai mișcării artistice Rostopasca, activă în anii ‘90. Tocilescu, împreună cu regizoarea Monica Stoica și cu oamenii de la Casa Kerim, au făcut un spectacol despre toată nebunia de atunci. 

Am stat de vorbă cu Alex, într-o discuție care nu se mai termina și în care s-a râs mult, despre Rostopasca, despre cum e viața în cultură și cum nu poți să trăiești din ea, cum ar fi frumos să avem un măcar 1% din PIB pentru asta dar nu-i avem, despre relația love-hate cu Bucureștiul, despre cărți și proiecte și artistice și, desigur, despre pisici. 

Știm cu toții prima întrebare, cea mai importantă - Tocilescu, ce-ți fac pisicile?

Am fost plecat două săptămâni la mare și s-au bucurat foarte mult că m-am întors. Alaltăieri și în fiecare dimineață mi-au adus ofrandă din curte câte o vrabie moartă. Prima au adus-o în casă, chiar era moartă. Azi au adus o vrabie vie și n-au trecut de ușă - le-am rugat s-o lase afară, mă rog, am țipat, am urlat, au lăsat-o. Pare să fie vie vrabia, era pui. Cam asta fac pisicile: cadouri.

Chiar vreau să te întreb - am recitit azi câteva povestiri din Imperiul Pisicilor și m-am distrat destul de bine. Tu, când le vezi așa, ai o voce în cap care se gândește la chestii? Cum ar fi să intre Dumnezeu pe ușă și să-l ia o pisică. Sau când încerci să îngropi o pisică, ajungi în iad și te întâlnești cu Satana. 

Aia a fost cu pisica ajunsă în iad pentru că am îngropat-o în pădurea Băneasa - și, pornind de acolo, m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă sapi groapa pisicii și dai de o poartă către iad. Iar aia cu Dumnezeu - na, e Alberta, cea mai bătrână, cred că avea 20-21 de ani, o pisică foarte vârstnică care a trăit și a murit ca o pisică. M-am gândit să-i dedic o proză și am scris că a venit Dumnezeu și a luat-o, că e mai drăguț așa, mă simt și eu mai bine. Ea tot moartă e și îngropată în curtea blocului din Doctor Felix, dar un fel de tribut s-a dus acestor pisici.

Și toate postările tale - îmi imaginez că stai, te uiți la pisici și îți vin idei de dialoguri.

Le-am antropomorfizat de mult. Jiri e puțin tâmp, dar bun; Ursula e o scorpie, un monstru detestabil - dacă ar fi om, n-aș vrea să am de-a face cu ea. Dar e o pisică și n-ai cum să nu iubești o pisică. Când dărâmă mausul, în principiu îi e foame. Dacă mă duc să-i dau de mâncare, nu vrea mâncare - de fapt vrea s-o mângâi, s-o storcoșesc, s-o apăs de podea. Nu mi-e greu să le dau o voce, că au o voce și au și o față scârbită, de „ce prost ești, ce proști sunteți voi, oamenii". Se consideră superioară. E și foarte frumoasă pentru o pisică.

Poze cu pisici și dialoguri. E și o chestie de marketing? Pisicile vând.

Da, ai mai mult reach cu postările cu pisici. Toți zic „mai postează cu pisici". Și te gândești: da, dar am postat cu cultura, am postat cu lipsa finanțării, cu nedreptăți. „Lasă nedreptățile, pisicile alea care vorbesc - ce mai face Ursula?" 

Ce părere ai de „superficialitatea” asta?

Bănuiesc că e haios. Și eu dau like la poze cu pisici. La ce altceva să dai? Atâta tristețe, sărăcie - că lucrăm în cultură. Am avut o postare cu vreo 17.000 de like-uri, dar era foarte tristă și cred că e postarea mea preferată. Groaznic să zici că e postarea preferată - cine dracu' suntem? Era la începutul războiului din Siria: un bărbat tânăr, cu barbă, ținea în brațe un motan roșu. El fusese ucis și mă întrebam, evident, care-i soarta pisicii. Cât de bizari suntem ca oameni că, dintr-o asemenea poză, alegem să ne întrebăm care-i soarta pisicii - nu ce viață a avut el, cine rămâne în urmă. E ca la cutremure: după o săptămână se găsește o pisică vie și e „yey, poze cu pisica!". Câți oameni au murit în blocul ăla? 58. Well. Condoleanțe. Dar ținem cu pisicile.

De ce? Că n-au intenție?

VIDEO. Măsurători, mame și micuți. Cum arată o zi din viața unui asistent medical comunitar?

PressOne a fost o zi pe teren cu un Asistent Medical Comunitar pentru a vedea cum poate fi ajutată o familie la început de drum.

Copilul din Patara și Călătoria salvatoare

După zece minute de la trecerea râului, prietenii călcau din nou pe nisipul moale ce ducea spre capătul celor 11 kilometri, tocmai spre Patara Plaji, cum spun turcii. S-au răsfirat din nou, fiecare cu gândurile lor. Au trăit împreună un fapt uimitor, iar acum fiecare încerca să-l filtreze prin propriile gânduri. Au fost martori îndeaproape cum moartea a fost alungată pentru a face loc vieții.

Da, n-au intenție. Sunt foarte instinctive - cum poate ne-am fi dorit și noi să facem lucruri din instinct, fără să ținem cont de regulile societății și de ce se așteaptă lumea de la noi.

Asta e și în piesa ta, în Rostopasca - vorba de reguli. Personajele încalcă niște reguli, e foarte ireverențioasă.

Bineînțeles, că așa erau ăia din Rostopască - nici n-avea rost s-o scriu altfel. Am vorbit cu Gorzo și cu Comănescu despre grupul lor și istoria lor. Când am plecat de la Gorzo, după multe cafele, m-a condus afară și a zis: „Sper că n-ai de gând să scrii ceva serios." Adică, ai înțeles, noi n-am fost serioși, nu fi serios, te rog.

Te-ai simțit jignit că ar fi putut bănui că scrii ceva serios?

Nu știam de unde să apuc piesa până atunci. Mă gândeam - în cel mai oribil caz ar fi fost ei discutând despre ce sens are arta, dar sincer nu prea vorbeau despre asta la vremea aia. O făceau că li se părea haios; ideea de umor a fost predominantă. Sigur, și execuție, și skill, și talent - sunt niște artiști minunați - dar ideea era să distreze. Toți colegii lor, ceilalți artiști, erau serioși, chiar dacă aveau ironie. Dar nu autoironie. Priveau România cu o distanță și o ironie - „ha-ha, ce proști sunteți" - dar nu se includeau. Ei au adăugat componenta asta de autoironie, pe care n-o avea nimeni.

Mi-au povestit că prima lor expoziție - Non-stop painting, la Orizont - s-au adunat, au luat șase colegi critici, stătea criticul în spatele pictorului, ei pictau portrete ale oamenilor de acolo, iar criticul zicea când e gata. Erau și certuri: „nu e gata" / „ba e gata". Ei fiind mai autoritari decât criticii, până la urmă ăia n-au avut mult de zis. Ideea nu era ce pictezi, ci un performance despre ideea de a picta - o ironie la adresa competitivității și a capitalismului: „pictăm non-stop, pe bandă rulantă, ce facem aici?".

Și a cenzurii, cumva - sau, de fapt, a normativului reprezentat de critici.

Exact. Au fost 24 de ore în care s-a adus vin - Comănescu mi-a povestit, nu știu de unde l-au cumpărat, de la un băiat pe Victoriei. Trebuia să fie bere, de la un băiat care lucra la o fabrică de bere, dar ăla s-a certat cu un șef și n-a mai adus-o, așa că au luat vin; pe urmă ăla tot a furat berea din depozit și a adus-o cumva. S-au aruncat cu vopsea unii în alții, s-au certat, și-au vărsat borcanele în cap. Era haos, era distrugere, era foarte punk - ceea ce era nou pentru București la vremea aia.

Ce i-a șocat pe colegii lor: Rostopasca aveau 3-4 expoziții pe an, mari, în timp ce ceilalți făceau una la 2-3-4 ani, pentru că ce înveți greșit în școală e că arta e ceva serios și îți trebuie materiale - o pânză de calitate, vopseluri bune, pensule alese. Ăștia ziceau: dați-ne orice, pungi de plastic, scrisori - au pictat pe scrisori pentru expoziție. Ce contează materialul, contează ce faci pe el. De-aia erau atât de creativi. A ținut vreo 3 ani nebunia asta, timp în care toată lumea era siderată că „cum să-ți trădezi tu idealurile artistice pictând pe o hârtie de ziar".

Și ce au zis când au văzut piesa?

Le-a plăcut enorm tuturor, pentru că e spiritul lor și pentru că ne batem joc și de ei, ceea ce le place. Au venit pe scenă Gorzo și Comănescu; la premieră au fost toți, și Alina Pențac, care a făcut și costumele. Pențac a scos niște capre de lemn pe care a pus niște pânze la uscat, cumpărase niște haine de la second - stăteau pe trotuar ca doi nebuni, ea dădea cu culoare pe hainele alea și scria porcării pe ele, Comănescu usca pânzele, se bea, se aducea mâncare: o câmpenească impromptu într-o piațetă, în fața unei biserici. Foarte haios.

Cum te-ai lipit de povestea asta?

Doina și Natalia, șefele Casei Kerim, au fost la Comănescu în atelier, au băut niște vinuri, și au zis: nu vrei să scrii o piesă despre Comănescu? Am zis: bineînțeles, îl ador, mi se pare un artist minunat. Apoi au zis: mai bine despre Rostopască, că e mai mare și de acolo a pornit Comănescu, e seva lui. Am zis: da, sigur, îl știu și pe Gorzo, hai să fie despre Rostopască. Mi-a plăcut că a fost din nimic - m-au sunat, „faci?", „fac". S-a legat foarte firesc.

Actorii cum i-ați găsit?

După ce Gorzo mi-a zis să nu fiu serios, m-am tot gândit cum naiba să nu fiu serios. Bun - a fost un colectiv de artiști care a activat în anii '90. Cum aș putea ilustra colectivul altfel? Mi-am zis: celelalte colective de artiști din anii '90 erau hip-hoparii, rapperii din București. Iar Rostopască avuseseră un performance la Gara de Nord, cu niște rapperi, prin '99 - deci știau de curentul ăsta. 

Și mi-am zis: păi nu fac eu un musical hip-hop, în versuri?

I-am zis Doinei - care, să ne înțelegem, administrează un teatru independent, deci fix nu asta vrea să audă. Ea îmi zisese: „Alex, doi actori, cel mult; când plătești repetițiile, ies mai bine banii." Am zis: Doina, stai să vedem. Apoi: o să fie un musical hip-hop. „Superb." Nu în doi, în patru. „Da, mă rog, patru, sigur." Ea m-a întrebat pe cine văd ca regizor. Am zis: e un singur om, Monica Stoica - e și poetă, și regizoare, știe tot hip-hopul românesc pe dinafară. Și Doina a zis: la ea mă gândeam și eu. Și, ca un făcut, în seara aia venea și Monica Stoica, care fusese la Paris să-și facă un master. Ne-am așezat pe niște puf, la o bere, și am zis: Monica, vrei să regizezi un musical hip-hop pe care o să-l scriu eu? „Bineînțeles, ce idee cretină, îmi place. Despre ce?" Despre Rostopască. „Perfect."

M-am întors la București și cred că l-am scris - sunt 13 piese - în două-trei săptămâni. Stăteam noaptea și ascultam Eminem, Beastie Boys, Dr. Dre, ce mai consideram necesar, și scriam pe beat-urile alea. Când am avut tot, am scris acolo „Rostopască, un musical hip-hop de Alex Tocilescu", l-am trimis Monicăi, ea i l-a trimis lui Adrian Piciorea, compozitorul soundtrack-ului, care făcuse hip-hop în tinerețe și își dorea de mult așa ceva. Actorii i-a găsit tot Monica - Răzvan Ionescu, Vlad Pânzaru, Cristian Robe, Costin Stăncioi, Mara Tătar, Georgiana Tițoiu.  Mai lucrase cu unii. I-a luat pentru că unii știu să cânte, alții să danseze, și e nevoie de ambele pe scenă. Dacă ai doar oameni care stau drepți și cântă, nu merge - trebuie și un spirit mai zvăpăiat.

Cum e viața în cultură, Alex?

Eu am și ghinionul - norocul, de fapt - că am și o viață în publicitate. Având asta, viața în cultură e foarte frumoasă pentru mine, pentru că nu trăiesc din ea. Dacă ar fi să trăiesc din asta, n-aș putea. Efectiv nu poți trăi din asta - nu ca dramaturg. Nici ca actor, dar măcar actorul poate juca aproape în fiecare zi și ia o sumă ridicolă, dar o ia. Ca dramaturg nu poți scrie în fiecare zi câte o piesă. E foarte frumoasă și foarte tristă simultan: vezi câtă energie, creație, fantezie, talent au oamenii ăștia - și ce fac cu ele? O vând pe 350 de lei pe spectacol. Atâta merită? Nu atâta merită.

Vara asta a fost sub semnul AFCN-ului - depui, speri să câștigi, iar dacă nu câștigi, suferi. Și după ce suferi, zici: ok, acum cum fac același proiect fără bani, la aproape aceeași calitate? Cât pot să trag de niște oameni despre care știu că nici ei nu sunt bogați, să-i rog să-mi facă pe bani puțini sau gratis? Și oamenii, deși n-au bani, zic: „ce mișto, mă bag". Le zici: n-am bani. Și ei zic: aia e.

Cum să supraviețuiască un proiect și un om care lucrează în cultură așa?

Proiectele trăiesc din bunăvoința și energia oamenilor. Actorii din Rostopască, majoritatea, erau la trei repetiții simultane - mergeau zilnic în trei locuri, se repeta de la 12 până la 4 dimineața. Sunt tineri, le place băutura și viața, dar lucrează serios 12 ore pe zi. Și trebuie să-și plătească o chirie. Nu știu cum pot trăi. Probabil că și eu, la 25 de ani, puteam face trei chestii într-o zi.

Nici nu poți trăi din proiect în proiect, o iei razna de la lipsa de predictibilitate. 

Nici nu suntem obișinuiți să protestăm - că ne e și rușine. Pe de-o parte îi spunem statului că e importantă cultura, dar n-am ieșit în stradă s-o zicem, pentru că în sinea noastră credem că nu e. Ne zicem: dacă se închid teatrele, cine o să sufere? Arta se face din pasiune, din talent - prin definiție ești sărac, e aproape rușinos să ai ce mânca. 

N-ar trebui să te pui în poziția să ceri, să te milogești. Nu „vă rog, domnule Ciprian Ciucu, dați-ne spații și bani", ci „Ciprian Ciucu, dacă îți pasă de cultură cum pretinzi, dă-ne spații și bani". Fără „vă rog". Pierdem noi, artiștii - nu mă includ, dar pierd ei, artiștii - dar mai mult pierde nația, publicul. Și dacă ăștia din politică nu înțeleg la ce e bună cultura, hai dracu' să le-o spunem. N-au păreri despre cărți, dar au poze cu ele.

Eventual  în perioada alegerilor - hai să mă pozez cu un actor, un scriitor, cineva fin. 

În perioada alegerilor nu e „eventual": facem o tribună în Piața Victoriei, dacă suntem Nicușor Dan, și-l rugăm pe Victor Rebengiuc să vină să ne susțină, pe Tudor Chirilă - personalități implicate civic. Îi rugăm să ne laude, să gireze pentru noi. După care devii primar și nu-ți mai pasă în ce garderobă se schimbă Victor Rebengiuc, când a fost renovată ultima oară sala de la Bulandra. Condițiile alea de la stat, care măcar au condiții cât de cât, nu te interesează. Nicușor Dan a tăiat cât a putut de la cultură, cu toată nepăsarea din lume. 

Cum îi convingi? Că tot lucrezi în publicitate, cum faci o campanie cu hey, cultura contează? 

Campania ar trebui să fie ca fiecare primar, dacă n-a văzut câte un spectacol în fiecare teatru, să nu poată atinge bugetul. Îl inviți, îi zici: hai să vezi cum e, să înțelegi. 

Unde stăm aici, în Franța? Să fie finanțat de stat? „Fugi de aici!" Și teoria asta că avem prea puțini bani - dacă țara asta are prea puțini bani, mai bine o închidem. Pentru că să dai fonduri la SRI, STS, SIE - nicio problemă.

Poate că, din păcate, o să trebuiască să se implice privatul mai mult - firmele să direcționeze niște bani pe care nu-i redirecționează, din procentul ăla din impozitul pe profit care poate fi redirecționat. Nu toată lumea o face, și pentru că e un proces anevoios, birocratic; companiile din afară se lovesc și de cei din afară care întreabă „de ce dai acolo și nu dincolo?". N-ai chef să argumentezi a mia oară de ce dai la un centru de bătrâni în loc de unul de copii. Legea sponsorizării, a mecenatului - s-a tot vorbit și nu s-a întâmplat.

Dar nu asta ar trebui să fie soluția. Soluția ar fi ca statul să zică 1% pentru cultură. Măcar Primăria, măcar Ciucu - e cel mai mare și de departe cel mai bogat oraș din România. Ne comparăm cu Berlinul; act accordingly - dă bani la cultură. Înțeleg, cui nu-i plac tramvaiele, mă bucur să am apă caldă, dar și cultura are un rol. Dacă ești spălat pe corp, dar nu și pe creier, s-ar putea să fie degeaba. 

Cred că nu înțeleg că, de fapt, cultura creează un soi de apartenență la orașul în care trăiești, o altfel de relație cu orașul.

Bineînțeles. Și poate un patriotism sănătos - nu cu daci și geți și Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare, ci pentru că îți cunoști țara și orașul cu bune și rele și îl iubești așa cum e, nu idealul tău de oraș. E benefică în atâtea feluri cultura - dar de unde să începi să-i spui asta cuiva care nu știe sau zice „știu, dar n-am bani". Deși are.

Cum e Bucureștiul tău?

Am fost cu iubita mea în Grecia - Salonic și Atena. Eu sunt mare fan București. Venind din Atena, am avut noroc că ne-am oprit la Sofia, și după Sofia Bucureștiul e ok. Dacă e să fiu sincer, e vai de mama lui - depinde pe unde. Îmi place să mă întorc de oriunde și să intru prin Pipera, pe autostrada de la Ploiești: intri într-un oraș cu zgârie-nori luminați, foarte Frankfurt, un cartier modern - sigur, cu cerșetori la primul semafor. Dar dacă vii pe Giurgiului, nu mai e frumos, e urât de-a dreptul. Câteva cartiere pur și simplu nu sunt frumoase.

Dar viu, totuși.

E viu, da. Pe de altă parte, ne bucurăm de niște chestii: treceam pe lângă casa Cesianu-Racoviță ieri, a fost renovată recent, și mi-am zis: dacă ar fi în Sibiu, nu s-ar uita nimeni la ea; în Frankfurt, oriunde în Vest, ar fi încă o clădire. Noi, în București, avem Palatul Cesianu-Racoviță. E un oraș în care, deși toți primarii spun că îl iubesc, nimeni nu l-a iubit. Nici Nicușor. Că dacă îl iubești, nu-l lași așa.

E îmbucurător că Ciucu a arătat cât de mult poți face repede și ieftin: pui niște stâlpișori, mașinile nu mai parchează, se deblochează spații, trotuarele par mai late. Lași iarba mai sălbatică în loc de panseluțe peste tot - arată mai bine și costă la fel. Bucureșteanul, dacă nu-i pui panseluțe, e trist - dar nu e obligatoriu. Ciucu a arătat că se poate, fără să iubească orașul. E doar un primar care zice „aici e murdar, hai să facem curat, aici să asfaltăm" - basic shit, orice prost ar putea, dar nimeni n-a făcut-o până acum.

Care sunt locurile tale cu valoare sentimentală?

Sunt bătrânicios la de-astea. Am crescut pe Doctor Felix, am locuit o bună parte a vieții acolo, pe Doctor Felix colț cu Alexandru Ioan Cuza. Am fost și președinte de bloc. Iubeam blocul ăla, dar m-am mutat - cât să stai într-un bloc care ar trebui să aibă bulină, dar n-are (a avut, dar s-a scos). Îmi plac zona Matache și Cișmigiu. Merg destul de mult pe jos - nu la 34 de grade, dar în principiu pe jos - și îmi place ce văd, dar îmi place pentru că sunt bucureștean.

Am făcut școala în Germania și, într-o vară, l-am adus pe un prieten taiwanez care locuise la Londra, New York, Paris, Frankfurt - taică-său era șeful băncii din Taiwan sau ceva. L-am plimbat peste tot și, la final, am zis: „ce zici, șmecher, nu?" Și el: „Nu, e groaznic." Eram la Universitate, vizavi de Palatul Suțu. „Vrei să-mi spui că palatul ăla e groaznic? E o bijuterie." „Are grafitti pe el." Nu văzusem grafitti-urile. 

La ce mai lucrezi?

Trebuie să scriu trei piese. Una despre păcănele. Alta cu Vlad Pânzaru, care joacă în Rostopască - are niște agende ale bunicului lui, e despre bunicul lui și relația dintre ei; tot la Casa Kerim, tot cu Monica Stoica. Și mai am un proiect cu soții Coza, Dan și Edda Coza, care e cu Moldova. În plus, mai scriu de capul meu: o piesă despre o astronaută, vreau să termin un volum de proză scurtă, mă gândesc dintotdeauna să debutez în poezie - ar trebui să trec prin poeziile pe care le am sau să scriu altele. Din când în când vine cineva: „Alex, ai vrea să faci asta?" Și zic da, și iese mișto. Nu știu cum pot scrie o piesă într-o săptămână - am zis că pot, acum ce să fac? 

Când scrii pe Facebook, te consideri scriitor? E scriitorul care scrie, sau e Alex?

E altă persoană decât scriitorul. Dar deseori e bucureșteanul care scrie - scriu destul de des despre oraș și ce nu-mi place la el. Am și contribuit la rezolvarea unei fărădelegi: la palatul ăla de pe Victoriei, de lângă unde era Eden, puseseră o barieră ca să parcheze doar ei. Am scris, și cineva care m-a citit a făcut o sesizare la primărie, și s-a rezolvat. Uneori poți acționa ca simplu cetățean și se întâmplă lucruri - nu doar Facebook-ul e bun.

Mai am o singură întrebare. Am senzația că vocea ta interioară comentează mereu, e foarte funny. Cum sună vocea ta interioară? E cinică? 

E cinică și răutăcioasă, dar n-o las la iveală - după aia zice lumea că nu-mi place. E cârcotașă, bârfitoare - dar eu sunt un om bârfitor, iubesc bârfele. Sunt prieten cu oameni doar pentru că le plac bârfele; mă rog, ne leagă și alte lucruri, dar ăsta ne leagă foarte puternic. Când cineva are și bârfe bune - puf, ce ador. Mi se pare ceva foarte bucureștean, bârfa, mai ales în mediul cultural, unde toți se știu cu toți.

Ce ziceam: orașul ăsta ar putea să fie mișto, dar nu e - că cârcotește vocea asta, care zice „se poate". Dar e și poetică pe undeva. Mă emoționez ușor, dar nu arăt.

Bine. Gata. Încheiem cu emoția. 

___

Articol realizat în colaborare cu Harta Literară, prima hartă interactivă a locurilor care apar în cărți și a locurilor importante pentru literatură, proiect co-finanțat de AFCN.