Ce e mai rău decât un război? Un război trăit de un copil

Oana Moisil

Bunica mea a supraviețuit războiului. Zeci de mii de copii, născuți cu câteva generații mai târziu ca ea, n-au supraviețuit. 

„Tăticul meu a murit la Odesa”, îmi povestea bunica pe vremea când credeam că războiul e o realitate mai îndepărtată ca stelele căzătoare, pe care n-avem cum să le asemăn cu rachetele despre care știam că se duc doar în sus și rămân acolo, în întunericul cerului.

Acum rachetele demolează case și separă o altă bunică de nepoții ei, o mamă de copiii ei, un tată de copiii lui. Și alții. Și alții. Asta se întâmplă în Ucraina, Gaza, Iran, Liban, în timp ce scriu aceste rânduri. 

Mă gândesc la povestea bunicii mele într-o dimineață de aprilie, după ce recitesc unele din cele mai frumoase cuvinte. Sunt scrise de-o poetă și scriitoare americană, Eve Merriam, născută în timpul Primului Război Mondial, crescută prin Al Doilea și decedată la un an după încheierea Războiului Rece. Într-una din zilele trăite în umbra conflictului, Eve Merriam a scris:

„Visez să nasc un copil care mă va întreba: «Mamă, ce a fost războiul?»”

Nu atât de mulți ani mai târziu, visul lui Eve Merriam pare tot mai îndepărtat.

Cum ar fi visul ei acum?

Să nu putem înțelege conceptul de război. Să fie ceva mai abstract decât fizica cuantică. Să nu existe cuvinte și formulări precum genocid, crimă de război sau invazie militară. Să ne uităm ca mâțele-n calendar la ideea că cineva ar putea fi pus să îmbrace o uniformă și trimis de-acasă, ca să-i lase pe alții fără case. Să nu fi văzut vreodată într-o poză, filmare sau în orașele noastre, corpuri de oameni întinse pe-o stradă, rachete care intră-n școli, blocuri, spitale. Să nu știm ce sunt bucățile de pământ în care au fost înfipte cruci albe fără nume, în memoria celor care au murit pentru o lume în care pacea n-a mai venit. Să nu știm nici că în toată lumea sunt locuri unde a crescut iarba acolo unde a fost o groapă comună, așa cum a crescut și peste tăticul care a murit la Odesa.

Fac exercițiul ăsta de imaginație în București, la câteva sute de kilometri de granița cu un război care nu se mai termină din februarie 2022; la o mie și ceva de mile marine de războiul din Iran și la câteva săptămâni distanță de hotărârea Israelului de-a condamna la moarte prin spânzurare palestinienii acuzați de terorism. 

În ultima vreme, am citit și-am scris despre război mai mult decât o făceam înainte. În tot acest timp, a apărut și vinovăția că relatez despre ceea ce simt că nu ar trebui să existe, de parcă m-am resemnat că asta e normalitatea acum. 

Nu vreau să mă resemnez. Recitesc știrea despre autoritățile israeliene care o să îi spânzure de acum pe palestinienii acuzați de terorism și nu pot să cuprind și această nouă bucată de realitate, nu e loc în mine pentru și mai mult rău. 

Vreau să nu încetez să mă mir când oamenii urăsc, lovesc și ucid, să nu cred vreodată că așa suntem noi, oricât de mare ar crește dezamăgirea cu fiecare știre despre oameni care decid să facă ce-i mai rău. Avem nevoie să nu ne pierdem speranța, așa cum au făcut-o atâția alții care au trăit iadul pe pământ, așa cum a făcut-o și bunica mea. O sun.  

Mamaie, spune-mi o poveste 

Ce e mai rău decât un război? Un război trăit de un copil, așa cum a fost și ea în Al Doilea Război Mondial. 

- Mamaie, vrei să-mi povestești ce mai ții tu minte din război?

„La mulți ani!” - Maghiarii sărbătoresc o victorie electorală, dar și un spirit reînnoit

Alegerile de duminică deschid calea către un nou viitor pentru o țară care s-a schimbat chiar înainte de apariția rezultatelor.

De ce Ilie Bolojan poate pierde guvernarea pe mâna lui și riscă să ofere România cadou PSD-ului

Jocul PSD este străveziu și deja plictisitor prin predictibilitate. Nu tot atât de predictibilă a fost încăpățânarea premierului Ilie Bolojan de a se apuca de o reformă timidă a statului român fără să-și asigure un minimum de suport popular.

Mamaie lasă pătrunjelul pe care-l toca pentru o ciorbă și începe să povestească de parcă aștepta întrebarea mea.

- Pe tăticul meu l-au luat în război la Odesa prin ‘41, ‘42. Aveam aproape patru ani și toate surorile mele erau mai mari când rușii s-au instalat cu corturile la noi în curte. Mămica avea căpițe de fân, cai și o vacă. Ne-au luat caii, ne-au luat vaca, ne-au luat tot. 

După vreo șase luni, am primit o carte poștală că tăticu’ este dispărut în război la Odesa. Și atunci mămica a plâns. A mai păstrat hainele lui o perioadă, crezând că totuși o să vină.

- Păi și tu cum de mai amintirile astea? Că erai foarte mică.

– Eram mică, dar nu uit. Când veneau rușii peste noi în casă, căutau fete. Pe Tinca, soră-mea cea mare, a băgat-o mămica sub covată, sub pat. Eu eram mititică și mă uitam la ei. Mi-au dat zahăr cubic să mănânc, mi-au dat conservă. La astea mici nu ne făceau nimic. Altă soră era fugită în porumb, că noi aveam porumbi la marginea satului. Într-o zi, mămica a ieșit la geam și a zis că nu sunt fetele, nu sunt. Și un rus i-a pus patul puștii în piept. Eu eram lângă ea, mă ținea de mână. 

Pe fratele lui mămica l-au împușcat în picior și a rămas numai cu un picior. L-au împușcat la noi în curte, că s-a opus să ia calul și vaca. Noi îi ziceam moș Ilie. Și eram săraci, săraci. Mâncam mămăligă și ciorbă cu prune d-alea mititele, acre. Așa au trecut anii și tăticul meu n-a mai venit din Odesa. 

– Săru’mâna, mamaie. Iartă-mă dacă te-am întristat.

– Nu-i nimic. Ai mâncat?

Harta lumii sângerează peste oameni mici care au feluri de mâncare, povești și culori preferate 

Mamaie n-a avut copilărie, la fel cum nu au milioane de copii care trăiesc în război și în 2026. 

Lecția de pe vremea bunicii și a războiului care i-a răpit tatăl pare că a fost demult uitată. Zeci de mii de copii palestinieni au murit în atacurile Israelului asupra Fâșiei Gaza. 

Peste 3.200 de copii ucraineni au fost uciși sau răniți din cauza atacurilor Rusiei. 

În Iran, 175 de oameni au murit când SUA și Israel au bombardat o școală. Cei mai mulți dintre ei erau elevi. 

În Liban, 177 de copii au fost uciși de atacurile Israelului din Liban începute pe 2 martie, conform autorităților libaneze.

Alte milioane de copii au fost forțați de războaie să-și lase în urmă casele. Iar asta e doar o listă foarte scurtă a nenorocirilor pe care le-au cauzat ultimele războaie.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi să fiu și eu printre ei. E genul de exercițiu de imaginație care-mi încleștează dinții și-mi ramifică un frig dureros în tot corpul. 

La ce bun exercițiul ăsta? Mă ajută să nu normalizez durerea altora. Să nu las știrile despre războaie să devină informații despre numere – să-mi amintesc mereu că e vorba de oameni care, la fel ca fiecare dintre noi, au dreptul la o viață în pace, în care găsesc tot ce au nevoie ca să viseze la ce vor să facă, nu doar să spere că nu vor muri nici azi.

În București se aud sirenele ambulanțelor și-ale mașinilor de poliție, iar poluarea e cauzată doar de traficul rutier, praful șantierelor, aparatele de aer condiționat sau de dispariția prea multor copaci. 

Citesc o știre despre cum locuitorii din Tulcea au fost iar îndemnați prin RO-Alert să caute refugiu într-un buncăr. Dronele rusești, semnele unei invazii brutale care se întinde de patru ani, au ajuns iar și la noi. 

Rămânem cu tot mai puține locuri pe pământ unde să sperăm că ne putem crește copiii în siguranță. La fel cum își dorea și tatăl bunicii mele, când a fost luat cu forța într-un război care nu-i aparținea și care n-ar trebui să aparțină nimănui. La fel cum visa și Eve Merriam.