Ce copaci plantăm pentru Doamna E.?

Ana Coman

După unul din bombardamentele Bosniei, primii localnici care s-au întors în gaura de pământ pe care obișnuiau să o numească acasă au stat în adăposturi temporare, improvizate de Națiunile Unite pentru a încuraja repopularea zonei. Nu mai erau străzi, nici țevi de apă și nici case. În ciuda tuturor lucrurilor care trebuiau reconstruite, prima oară au plantat copaci ca să se poată întoarce păsările; în absența lor, era o liniște de mormânt cu care nu puteau să trăiască.

*

Lumea Doamnei E. s-a terminat de aproximativ 32 de ori. 

Prima oară a fost atunci când tatăl ei a dat-o la măritat profesorului ei de la facultate, deși avea pe atunci un prieten cu care se înțelegea tare bine. „Am plâns mult înaintea nunții. Dar a fost tare bun cu mine toată viața”. A două oară, când mama ei care locuise la demisolul clădirii în care se mutaseră, s-a stins. La câțiva ani după, când soțul ei a murit pe neașteptate și a lăsat-o văduvă pentru mai mult de jumătate din viața ei. Apoi, de fiecare dată când unul din cei 20 de căței pe care i-a avut de-a lungul timpului s-a stins. După ce a îmbătrânit, la fiecare telefon care o invita cu regret la înmormântarea cuiva cu care își petrecuse tinerețea sau care se născuse cu 10-20 de ani după ea.

Dar lumea Doamnei E. a și început de multe ori. Când avea 27 de ani, s-a născut nepotul din partea surorii ei mai mari. Dulcișor, care și-a căpătat porecla când era copil, a continuat să fie „copilul” ei toată viața și a avut grijă de ea cel puțin la fel de mult cât a avut și ea grijă de el. 

La 30 de ani, Doamna E. avea mereu în congelator „niște fasole și o plăcintă cu carne, veneau amici de-ai soțului neanunțați, între 2 și 12 persoane în fiecare zi”. Fiecare pui nou de cățeluș a avut o fotografie personalizată la ea pe masă. A fost în fiecare țară în care a vrut să ajungă și putea probabil să îți explice cum să deschizi anexa de serviciu a ambasadei României din Portugalia și de unde se luau cele mai bune perdele din Belarus. 

Dimineața, în fața ușii ei apărea câte o caserolă cu felii de tort pe care îl gătise vreo vecină sau un bulz cu brânză de la restaurantul de la colț, unde unul din ospătari o vedea plimbându-se cu cățelul în fiecare seară.

Doamna E. și-a făcut lumea să meargă mai departe în fiecare zi a celor 96 de ani ai ei. După ce a rămas singură, a început să își facă de lucru pe stradă, măturând în fața casei, și să intre în vorbă cu toți vecinii. Unora le-a împrumutat bani când au avut nevoie; altora le-a botezat copiii; a hrănit câinii tuturor curților care păreau mai sărace și bănuia că nu își permit să aibă grijă de animalele lor. De Crăciun, Paște și în fiecare duminică, când se nimerea vreun sfânt, dădea pachete muncitorilor din zonă. „Am făcut pomană pentru morții noștri, mamă.” 

În zilele când nu se simțea suficient de bine încât să meargă la plimbare, își muta cu entuziasm cele 60 de plante din curte în casă și înapoi din casă în curte. „Du-te în spate, să vezi cum le-am așezat.” 

Când ploua afară, se uita la sutele de albume cu poze („Aici eram în sudul Elveției și rămăsesem fără benzină.”) și mai găsea un sacouaș în dulap pe care voia să i-l dea cuiva la care ținea. („Eu am trăit bine, mamă, acum să trăiți și voi.”) Vreo două ore din fiecare zi le petrecea sunând toate rudele, apropiate și îndepărtate, ca să vadă ce mai fac și dacă au nevoie de ajutor, și apoi să raporteze înapoi celor care îi cunoșteau. Alte câteva ore erau dedicate cățelului și pisicii, „copiii ei”, care dormeau pe pernă și pe burta ei. Când se simțea singură, vorbea cu ei, așa că era foarte rar liniște în casă - vorbea relativ tare, ce-i drept. 

Când apărea vreo problemă, lasă că se rezolvă. Când trecea cu mașina pe lângă orice clădire din centrul Bucureștiului, ah, ți-am povestit când am fost aici? 

Doamna E. era un firicel de om, îmbrăcată întotdeauna cu cele mai dichisite haine ale anilor ‘70, cu unghiile făcute și ruj roșu, uneori conturat puțin prost pe marginea buzelor. Toate micile bucurii ale micii ei realități combinate cu toată lumina cuiva care a decis că merită să o ia de la capăt.

De câteva săptămâni, în casa ei e liniște. 

*

Poveștile despre sfârșitul unei lumi rareori sunt despre triumful asupra morții. Lumina de pe veranda doamnei E. nu o să se mai aprindă niciodată. Vecinilor o să le vină să o salute când trec pe lângă poartă mulți ani de acum încolo. Și familia surorii ei o să aibă mereu senzația ciudată că telefonul trebuie să sune în orice moment. 

Ionuț

Azi dimineață, când mă spălam pe dinți, am observat că părul din față e mai rar decât înainte. Se vede doar la lumină puternică și albă, dar chiar și așa… Mama zice că la vârsta asta ar trebui să fiu om serios, la casa mea. Mă tot întreabă când aduc o fată pe acasă. 

Un loc sigur. Însemnări de jurnal

Ultimul om de pe pământ e un amnezic care trebuie să își recompună întreaga existență doar din bilete vechi, albume foto și obiecte uitate aiurea prin casă. 

Dar Dulcișor o să se ducă în continuare să îi dea de mâncare pisicii. Vecina tânără din capătul străzii, pe care o iubea, o să poarte la nuntă lănțișorul pe care i-l păstrase pentru când se logodește. De câteva săptămâni, rudele au început să se sune între ele. Vecinii au luat câte o plantă la ei acasă, să nu le fie frig. Și pozele prăfuite sunt acum și într-un album digital.

Poveștile astea sunt despre ce copaci plantează cei rămași în viață că să se întoarcă păsările și să nu mai fie liniște. 

___

Textul face parte din revista digitală PressOne, pe care o puteți descărca de aici. Este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil și să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€