Cazinoul din Constanța dezvăluie dedesubturile muncii forțate din anii ‘50

În urmă cu două săptămâni, lucrătorii de pe șantierul de reabilitare a Cazinoului din Constanța au găsit sub tencuiala unei ferestre vechi, ascunse de vedere în ultimii 70 de ani, o listă de nume scrise aproape caligrafic pe o bucată de hârtie provenind, cel mai probabil, de la un sac de ciment.

Dar era mai mult decât o listă cu necunoscuți. Era dovada unor vieți trecute prin iadul închisorilor comuniste și a coloniilor de muncă, celebre astăzi pentru tratamentul fizic de exterminare la care îi supuneau pe deținuții politici în anii ‘50. 

„Urmele fizice ale acestor colonii de muncă aproape că nu mai există. O parte din arhive sunt încă nedisponibile, iar ceea ce mai rămăsese din aceste lagăre de muncă a fost șters în ultima parte a regimului comunist. Memoria locului nu mai funcționează, de atunci. Acest bilețel e o primă dovadă materială a acestei contribuții aduse de deținuții politici la potențarea și din perspectivă memorială a unui obiectiv important pentru arhitectura din România. Dar nu e singurul loc din Constanța unde există mesaje ascunse”, Declarație pentru PressOne, arhitect Vlad Mitric Ciupe

Mitric (foto) a cercetat în ultimii 10 ani în căutarea urmelor arhitecților care au trecut prin sistemul penitenciar românesc în perioada 1944-1964.

Ca să dea de urma lor a studiat arhivele și a luat legătura cu urmașii victimelor, iar asta l-a dus tot mai aproape de puținii supraviețuitori și de poveștile lor de viață al căror timp stă suspendat undeva prin stufărișul Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe Insula Mare a Brăilei, la Peninsula sau la Capul Midia. 

Am încercat să aflăm o parte din istoria din spatele ciudatului bilețel din trecut, care a tulburat liniștea așezată a uitării, odată cu declanșarea lucrărilor de restaurare ale Cazinoului din Constanța, amânate timp de ani de zile. 

Cine au fost arhitecții deținuți politici de pe șantierul Cazinoului? Cum au ajuns ei acolo, fiind condamnați la muncă silnică la Canal?

Care era relația dintre specialiștii în arhitectură, închiși în urma unor interpretări abuzive ale legii și regimul politic? De ce se bazau pe ei atunci când aveau de dus la bun sfârșit obiective de patrimoniu importante? 

Pe căi nebănuite, memoria acestui trecut recent și tragic al unei părți semnificative din populația României revine la viață.

„Acest Cazinou este lucrat de către deţinuţii politici din anul 1951 luna 31 Decembrie, condusă de arhitectul Joja Constantin. Echipa de stucatori condusă de Rusu A. Ioan, Botoş Dumitru jud. Arad, Jercău Constantin, Ciscău Gheorghe, Coraş Ionel, Sava Nicolae, Pop Ioan, Vlădescu Ilie, Hosu Petre, Hosu Ghegor, Anastasiu Ştefan, Gorbovan Gh., Bamer Fidel şi Morton Iuliu”. Mesajul găsit în tencuiala Cazinoului din Constanța în mai 2020

Potrivit mărturiilor culese de Mitric, deținuții politici nu au lăsat sub piatră numai numele lor, ca să mărturisească, într-un fel, trecerea lor pe acolo, ci și nume ale unor gardieni sau ale comandanților de lagăr. 

Nu au dorit să salveze de la uitare doar tragica lor viață, ci să îi și expună pe călăii lor, cei ale căror nume sunt încă pierdute în arhivele ascunse cu grijă de ochii cercetătorilor. 

Despre fabuloasa încercare a deținuților politici de a păstra o parte din memoria suferinței lor, una din primele mărturii a fost a unui supraviețuitor din echipa de 100 de lucrători de pe șantierul Cazinoului din anii ‘50. Numele lui este Mircea Nicolae. 

În 2014, în revista Memoria (editată de Fundația Culturală Memoria) era republicat un interviu cu Mircea Nicolae, ultimul supraviețuitor din echipa de 100 de deținuți politici care lucraseră pe șantierul Cazinoului în 1951. Mircea Nicolae lucrase în echipele coordonate de Constantin Joja și, ulterior, de Ion Cristodulo.

„Eu am fost într-o brigadă de zidari și am lucrat la restaurarea fațadei. Noi am curățat toată tencuiala veche și am făcut reparațiile cu ciment, dându-i forma actuală. Fiindcă fusese  bombardat de ruși încă din 1943, Cazinoul era o ruină gata să se prăbușească. Când am ajuns noi acolo, din subsolul clădirii puteam vedea cerul. Întregul edificiu a fost restaurat  grație deținuților arhitecți Constantin Joja și Ion Cristodulo”.Fragment din interviul acordat de supraviețuitorul Mircea Nicolae, în 2014.

El a povestit și cum în lotul de la Cazino „datorită faptului că exista o anumită organizare de şantier şi dat fiind că se lucra cu planuri ori documente, aveau cât de cât acces la hârtie.”. 

„Atunci au decis ca totuşi să-şi pună gândurile pe hârtie şi apoi să le îngroape în zidurile catedralei pe care o ridicau”, scrie și Apollon Cristodulo, fiul unuia din arhitecții care a muncit pe șantierul Cazinoului, într-un album omagial apărut în 2012. 

Frații Joja

Așa cum scrie în prima linie a biletului regăsit, șeful echipei de lucrători care munceau la stucatura clădirii în decembrie 1951 a fost arhitectul Constantin Joja. 

Mitric spune că munca pe șantierul Cazinoului l-a prins pe Joja în ultimele luni ale detenției, deoarece condamnarea lui era aproape de final. A stat la post doar două luni și a fost înlocuit cu Ion Cristodulo. 

„Stucatura” unei clădiri se referă la ornamentele în relief făcute din lemn sau ipsos pe pereții interiori ai clădirilor. Și poate nu întâmplător Joja a ajuns în ipostaza de a coordona reparațiile unei clădiri importante cum este Cazinoul, fiindcă douăzeci de ani mai târziu avea să fie recunoscut drept unul dintre „cei mai temeinici cercetători ai arhitecturii tradiționale românești”. El va restaura, printre altele, Hanul lui Manuc, Curtea Domnească și alte obiective din centrul Bucureștiului. 

Dar până ca acest destin să-și urmeze cursul, în anii ‘50, Joja dormea alături cu colegii lui de lot dislocați de pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în subsolul Cazinoului zdravăn afectat de bombardamentele din ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial. 

Clădirea era deteriorată. Dar în anii ‘50, regimul a început o serie de lucrări de reparații. Amploarea acestora nu se cunoaște. Nu se știe, bunăoară, dacă s-a vrut doar salvarea ruinei de la distrugere și colaps ori dacă a avut loc o restaurare în adevăratul sens al termenului. 

„La început, povestește unul dintre supraviețuitorii care au lucrat pe șantierul din anii ‘50, deținuții-muncitori dormeau în subsol și erau niște spărturi foarte mari prin care uneori intra apa, când erau valuri mai mari. Clădirea fusese oarecum abandonată până atunci, fiindcă fusese bombardată. Nu știm dacă s-au făcut și picturi și alte intervenții de finețe. Cu siguranță, la restaurare intră însă refacerea așa numitei stucaturi, fiindcă la treaba asta a lucrat o echipă întreagă de deținuți politici, aduși de la Canal”.Vlad Mitric, arhitect

Arhitectul spune că există o fotografie cu perimetrul Cazinoului și care datează din aproximativ aceeași perioadă. În ciuda calității proaste, în imagine se vede Cazinoul, iar în jurul lui exista o împrejmuire de tip colonie de muncă, cu turnuri de pază, lămpi, gardieni. Toate acestea sunt cadrul în care este imortalizat un cuplu, cel mai probabil un gardian și iubita lui, care venise în vizită. Altcineva n-ar fi avut acces în zona securizată. Dar există și posibilitatea să fi fost realizată la scurt timp după închiderea coloniei.

Prin intermediului angajaților civili care mai lucrau pe șantier alături de deținuți, s-a reușit, mai spune arhitectul, trimiterea în exterior a unor scrisori pentru familiile lor, care le pierduseră urma. Cel mai prolific mesager a fost un muncitor angajat la un trust de instalații contractat pentru lucrări de administrația Canalului. 

Despre Constantin Joja, Vlad Mitric Ciupe spune că era un „personaj extraordinar de interesant” și cu un destin pe măsură. Cu el au început, practic, lucrările de reconstrucție ale Cazinoului. 

Joja a fost legionar. Fratele lui, Athanase Joja, a fost un mare comunist. Amândoi super intelectuali, dar cu aceste opțiuni politice radical diferite.

„Athanase Joja a făcut pușcărie politică în anii ‘30, pentru că era comunist, iar Constantin Joja făcea pușcărie politică în anii ‘50 ca legionar”, punctează Mitric. 

Athanase Joja a urcat bine în ierarhia comunistă după 1949, ajungând inclusiv deputat și membru al Academiei Române. Potrivit unor interpretări, acest statut al fratelui l-a ajutat pe Constantin Joja să capete o pedeapsă mai mică, atunci când a fost condamnat. 

Joja era mentorul unui grup de arhitecți legionari. Era și decanul lor de vârstă, astfel că unora le-a botezat copiii sau i-a cununat. Joja era liderul lor profesional, poate chiar și ideologic.

Cu toate acestea, atunci când au fost acuzați de reorganizare legionară, Joja a primit numai 3 ani de detenție în timp ce alții din același lot, precum arhitectul Ioan Pușchilă sau arhitectul Nicolae Goga, au primit câte 7 și respectiv 15 ani de închisoare.

„Când au început arestările în 1948, au început între ei să strângă niște bani, niște haine, pachete cu alimente pentru familiile cunoscuților lor arestați. Și acțiunea asta s-a numit ajutor legionar și reorganizare legionară și au fost cu toții condamnați. În cazul unuia din acest lot, care a și primit cea mai mică condamnare de 2 ani, se spune într-un act din ăsta de interogatoriu că se reține că n-a mai dus activitate legionară, că n-a făcut, n-a dres, dar a contribuit la ajutorul legionar cu două perechi de ciorapi. Tot la Canal a ajuns și el. Pentru două perechi de ciorapi.”Vlad Mitric Ciupe, arhitect

Lui Joja i-a expirat, așadar, la un moment dat această condamnare primită de trei ani, dar i s-a mai dat un an administrativ, adică n-a fost eliberat, ci a fost mutat în colonia Capul Midia. În locul lui a venit și-a condus echipa asta de lucrări arhitectul Ion Cristodulo.

Cristodulo 

Arhitectul Ion Cristodulo a fost condamnat la trei ani, inițial, pentru apartenenţa la gruparea anticomunistă Vulturii Munţilor. Fiul lui, Apollon Cristodulo, a editat în anul 2012 un album cu lucrările tatălui său, iar în paginile acestuia găsim și povestea detașării lui Cristodulo de la Poarta Albă, după ce anterior poposise în odiosul Fort 13 de la Jilava, pe șantierul Cazinoului din Constanța. 

„Spre sfârşitul verii 1951, după experienţe inumane în condiţii greu de descris şi imposibil de imaginat, Ion Cristodulo este recrutat împreună cu alţi 99 de deţinuţi pentru reclădirea şi restaurarea Cazinoului de pe faleza din Constanţa. Mai întâi, în primele două luni din cele 14 cât avea să dureze întreaga acţiune, lucrările au fost gestionate de arhitectul Constantin Joja. 

Apoi şantierul este preluat de arhitectul Cristodulo, care împreună cu inginerul Ion Mărăşescu şi secondat de nedespărţiţii săi prieteni, scenograful Mircea Marosin şi artistul Ion Omescu, coordonează, cu arma în coaste, echipele de meşteri-deţinuţi într-unul dintre cele mai incredibile şi fascinante episoade din istoria Gulagului românesc postbelic.

Lucrau 14 ore pe zi, inclusiv duminica, şi, cu toate că dormeau practic între ruine sub cerul liber şi nu rareori rogojinile le erau inundate de valurile mării, erau mulţumiţi că aveau un obiectiv coerent, pentru a cărui realizare întocmai şi la timp primeau mâncare ceva mai multă (pe lângă arpacaş uneori şi fiertură de organe) şi bătaie ceva mai puţină decât în oricare dintre celelalte locuri de detenţie pe unde se perindaseră”.

Fragment din albumul Ion Cristodulo, apărut în 2012. 

Cristodulo nu studiase doar arhitectură, ci și artele plastice şi scenografia. Există și o pictură a lui cu Cazinoul din Constanța, la care „se raporta ca la propriul Chateau d’If” (închisoarea izolată în care a fost închis personajul Edmond Dantès din romanul Contele de Monde Cristo, de Alexandre Dumas, n.red)

„Aceste înscrisuri, care există în Cazino, că mai există și altele, dacă avem norocul să le găsim, arată că nu a fost o poveste. M-am confruntat foarte multă vreme cu această suspiciune, nu doar din partea familiei, că ar fi vorba de un mit născocit. Informații despre aceste lucrări executate cu deținuți politici sunt încă secretizate în arhive. Nu apar nicăieri în arhive publice. Ar merita să se desecretizeze aceste informații, dacă nu acum, atunci când?”  Apollon Cristodulo, scriitor, fiul arhitectului Ion Cristodulo

Mesaje din tencuială 

Memorialistica de detenție care a văzut lumina tiparului până acum amintește cu lux de amănunte despre condițiile extrem de dure la care erau supuși deținuții politici de pe șantierele de muncă forțată.

Cu cât deținutul era mai anonim, cu atât avea mai multe șanse să scape de răzbunările personale ale gardienilor sau ale ofițerilor politici. Dacă deținutul se dovedea a fi fost un demnitar, ofițer sau fost legionar, abuzurile gardienilor se întețeau. Dar nici măcar asta nu era o regulă. 

Joja și Cristodulo au lăsat mesaje ascunse la Cazino. Însă loturi de deținuți au muncit și la alte obiective din Constanța. Spre exemplu, tot prin contribuția lor a fost ridicat Stadionul „Farul” din Constanța și monumentul cunoscut sub numele de Fântâna Dragonului, care era pe una din peluzele stadionului, cap de perspectivă. 

Potrivit informațiilor verificate până acum, deținuți politici au fost detașați pentru lucrări la actualul sediu din Constanța al arhivelor județene, pentru așa-numitul Palat al Canalului Dunării Marea Neagră la Galeșu, pe malul Canalului.

Aici funcționează și astăzi un liceu agricol. Tot aici, la Satul Nou, Poarta Albă, deținuții au ridicat casa de cultură. În toate aceste clădiri, conform mărturiilor, sunt locuri ascunse, scrisori, liste, nume, fapte, întâmplări.

„Canalul Dunăre-Marea Neagră s-a construit pentru că aşa i-a cerut Stalin lui Dej. Era şi aceasta o politică după model rusesc. Era o modă a construcţiei de canale în URSS determinată nu atât de necesităţi economice, cât politice. Ca să elimini orice împotrivire, trebuia să sperii oamenii, iar pentru asta era bine să-i închizi pe cât mai mulţi. 
Dar unde să-i duci şi ce să faci cu ei, a fost întrebarea care s-a pus. Atunci sovieticii au construit canalul Belomor cu ţăranii ce se împotriveau colectivizării. Ce ştiam eu despre ce se întâmpla la noi?… Auzeam spunându-se că deţinuţii sunt duşi la Canal… că acolo se lucrează cu deţinuţi…”

Ion Gheorghe Maurer în dialog cu Lavinia Betea

„Reeducarea elementelor duşmănoase”

Potrivit informațiilor publicate în mai multe studii de revista Caiete CNSAS 2014-2016, într-o Notă de studiu întocmită la 14 decembrie 1967 de Serviciul „C” din Consiliul Securităţii Statului privind măsurile administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne se arată că în perioada 1950-1952 au fost internate administrativ în colonii și unități de muncă, 19.586 persoane. 

Internaţii administrativ de la Canalul Dunăre-Marea Neagră munceau 12 ore pe zi. La 18 decembrie 1952, în lagărul special de muncă de la Peninsula (categoria I), se aflau 3.228 persoane internate administrativ, cei mai mulți foști legionari (1.716).

Din cele 13.818 persoane lipsite de libertate care munceau la Canal, 8.296 (60,04%) erau internate administrativ, iar 5.522 (39,96%) erau condamnate penal prin hotărâre judecătorească.

Repartizarea pe lagăre şi colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a acestora era următoarea: Capul Midia – 2.142; Peninsula – 3,228; Galeşul – 792; Castelul – 515; Poarta Albă – 5; Cernavodă – 1.614. 

Însă din totalul forţei de muncă de la canal, în anii 1951 şi 1952, numărul deţinuţilor (politici şi de drept comun) a fost cel mai mare.

Unitățile de muncă au fost înființate în 1950 prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 6 din 14 ianuarie. Scopul lor era „reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiile democraţiei populare şi construirii socialismului”. 

Conform Decretului, în unităţile de muncă puteau fi trimise acele persoane care prin faptele sau manifestările lor, directe sau indirecte, primejduiau sau încercau să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunau sau încercau să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară Română, precum şi cei care defăimau puterea de stat sau organele de stat. Astfel, au fost internați administrativ – cum se spunea – automat toţi cei care se găseau la dispoziţia autorităţilor, adică aflați în penitenciare şi care din diferite motive nu puteau fi trimişi în justiţie.

Foşti demnitari ai guvernelor anterioare, miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, foşti diplomaţi, foşti senatori, deputaţi, prefecţi, primarii oraşelor de reşedinţă. 

Cele mai cunoscute unități de muncă au funcționat la Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM Bucureşti, Buzău, Capul Midia, Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă (trei colonii), Chilia, Constanţa, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu, Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, KM. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă, Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna.