Câte o curiozitate sociologică a fiecărui candidat din prim-planul prezidențialelor

Barbu Mateescu

Redactor

Să începem cu președintele în funcție, aflat pe locul unu conform tuturor sondajelor care măsoară opțiunea de vot în primul tur. Klaus Iohannis este avantajat de două aspecte: un referendum de succes (oameni fără o identitate politică foarte clară preferă să se aglomereze în jurul câștigătorilor) și o divizare profundă în societate în ceea ce privește motivele de nemulțumire cu privire la activitatea sa.

Întrucât al doilea aspect este mai bizar, să ne aplecăm asupra lui. Sondajul IMAS realizat în august la comanda Europa FM, odată procesat, arată că există în țară 6,3 milioane persoane care s-ar îndrepta spre opțiuni de vot ce contestă, într-un fel sau altul, paradigma președintelui Iohannis.

Două treimi din cei care-l displac se orientează spre candidații PSD, ALDE sau Pro România și îl consideră un „Băsescu 2” care produce haos. În ceea ce privește treimea rămasă, susținerea pentru Dan Barna este cimentată pe percepția radical diferită conform căreia Iohannis nu a făcut destul, acceptând cu pasivitate excesiv de multe activități ale majorității parlamentare din ultimii ani.

Pentru o parte a electoratului, Iohannis e prea lent; pentru alții, e prea dinamic. Această divizare a opoziției față de Iohannis a împiedicat apariția unui politician care să i se opună în mod eficient.

Au mai existat situații în care un candidat major la prezidențiale a avut împotriva sa doi vectori diferiți; însă vectorii respectivi gândeau la fel, adresându-se doar unor clase sociale diferite. Petre Roman și Emil Constantinescu n-au avut probleme în a face joncțiunea împotriva lui Iliescu în 1996; Crin Antonescu și Mircea Geoană contestau primul mandat al lui Băsescu de pe poziții similare – tema luptei împotriva unei potențiale dictaturi.

Prin contrast, un pact politic anti-Iohannis între forțele politice care i se opun pare puțin probabil: nu există pământ comun pe care să se poată păși, cel puțin în ceea ce privește palatul Cotroceni.

Viorica Dăncilă se află într-o situație atipică pentru un candidat PSD – nu captează susținerea întregului electorat al partidului. Conform IMAS, PSD și-a menținut numărul de votanți de la europarlamentare, însă dintre ei Dăncilă votează doar jumătate, adică un milion.

Prin contrast, două milioane și jumătate de persoane (votanți PSD, ALDE, Pro România sau persoane care susțineau aceste partide dar n-au venit la vot la europarlamentare) optează pentru alte candidaturi măsurate în sondaj, precum Ponta sau Tăriceanu. Nici unul, nici celălalt nu (mai) candidează, ceea ce produce un vid de opțiuni. În termeni economici, piața cere – există oameni dispuși să voteze la prezidențiale pentru oponenți ai lui Iohannis alții decât Barna – dar temporar nu există ofertă.

Pe mintea și inima acestor două milioane și jumătate se îmbulzesc Mircea Diaconu, Dăncilă însăși precum și o pleiadă mai vastă decât de obicei de candidați naționaliști, continuatori ai mesajelor lui Ponta din 2014 și a lui Dragnea de după aceea: extatici (Funar și Peia), conspiraționiști (Pleșoianu) sau creștini (Berenghi și Avram Iancu). Pe radarul celor două milioane și jumătate a apărut și Alexandru Cumpănașu, în cazul în care va strânge semnăturile – el poate avea impact în orașele mici, suferinde economic, în care poliția și rețelele interlope sunt mână în mână.

La Dan Barna aș face observația că absolut toate sondajele pe care le vezi și pe care o să le vezi ignoră diaspora. De aici va veni pentru Barna un procent care se poate dovedi decisiv, mai ales dacă spațiul tradiționalist anti-Iohannis este fragmentat. Poate fi vorba chiar de două procente, însă pentru asta Barna trebuie să se impună ceva mai apăsat în subconștientul colectiv drept „candidatul proaspăt”, o demnă opțiune pentru lumea post-Iohannis. Acest salt sau pas este, de altfel, necesar pentru candidatura lui nu numai în diaspora ci și în țară.

Actorul Mircea Diaconu este asociat în mod uzual cu Volodymyr Zelenski, actorul care a devenit președintele Ucrainei. Însă cei doi sunt mai degrabă diametral opuși. De când a devenit președinte, Zelenski a adoptat 16 legi anti-corupție și a declarat repetat că dorește integrarea Ucrainei în UE și NATO. Pentru Diaconu, prin contrast, principala problemă este recuperarea identității naționale a țării.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Ar fi ușor să tragem concluzia că, de fapt, e vorba chiar de diferențele dintre situația României și cea a Ucrainei, însă lucrurile nu stau chiar așa. Pe fond, Zelenski a călărit un val imens – cel al nemulțumirii ucrainienilor vizavi de scena lor politică. Diaconu a criticat intens implicarea președintelui Iohannis în viața politică, adresându-se astfel în special unei minorități – cea a românilor care n-au votat la referendumul din primăvară sau care i s-au opus.

Zelenski vrea reforma statului, o cauza fenomenal de populară atât acolo cât și aici; Diaconu vorbește despre necesitatea de a lăsa instituțiile să lucreze. Zelenski mizează pe activitate, implicare, reformă; Diaconu dorește un președinte imparțial, care să nu corijeze activitatea clasei politice – practic un monarh constituțional. Zelenski e USR; Diaconu se potrivește perfect cu viziunea politicienilor PSD și ALDE, îngroziți de ce au însemnat ultimii 15 ani pentru averile lor și libertatea lor personală.

De remarcat în context că Diaconu se delimitează în mod repetat doar de ultimii doi președinți ai României, neincluzându-l și pe Iliescu în lista celor de care dorește să se diferențieze.

Claudiu Crăciun este singurul candidat al stângii contemporane, dar cu el s-ar putea întâmpla același lucru pățit de Demos la europarlamentare, și anume să nu reușească să strângă semnăturile necesare pentru candidatură. Crăciun însă n-ar fi primul candidat al stângii autentice din istoria României – Remus Cernea s-a prezentat la startul alegerilor din 2009, primind 60 539 voturi. Doar un sfert din acele voturi au provenit din județele cu mari centre universitare (București, Cluj, Iași, Timiș).

Oarecum aparte este Theodor Paleologu, promotorul unui conservatorism sofisticat. Dar acesta nu este primul scrutin la care el participă. În 2012, la parlamentare, a obținut în colegiul său din București un scor de 28,3%, cu 8,6% peste media formațiunii sale politice (ARD) în capitală. La localele din același an candidase din partea PDL la o primărie de sector, din cei 6 candidați ai partidului la sectoare înregistrând al 3-lea cel mai bun scor. Va fi Paleologu un performer și de această dată? Ambele confruntări electorale la care a participat Paleologu au avut loc în medii atent selectate: zonele cele mai educate și bogate ale capitalei. Însă orice procențel contează – în special dacă e pierdut de Barna.

Ca observație generală, din tumultul guvernării ultimilor doi ani societatea nu a ieșit divizată, ci împărțită în trei segmente inegale. O parte nu și-a revenit după succesul referendumului, mesaje naționalist-conservatoare cu o puternică tentă emoțională fiind definitorii pentru perspectiva a milioane de oameni care însă reprezintă o minoritate. Fără aceste mesaje, ei nu te votează; cu ele, intri într-o fundătură și poate ratezi turul doi.

La celălalt capăt al spectrului social, încă există un proces de adaptare la candidatura lui Dan Barna, o evoluție nouă și oarecum neașteptată. În centru se află președintele în funcție, plasat în prim-planul dezbaterilor publice (și) de fluctuațiile din Parlament.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€