Cătălin Pavel, scriitor: Literatura pune în ordine nesfârșita mediocritate din viața de zi cu zi

Codruţa Simina

Redactor

Cătălin Pavel este scriitor și arheolog. În ultimul său volum, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019) reconstruiește iubiri presărate de-a lungul istoriei, plecând de la dovezile arheologice lăsate în urmă de acestea.

L-am provocat să vorbească despre literatură, sentimente și poezie, o veche pasiune de-a lui. A mărturisit că o ține bine minte pe iubita din liceu, că nu-și închipuie cum ar putea trăi fără literatură și că are încredere în forța poeziei de-a supraviețui timpului.

Reporter: De ce arheologia iubirii? De ce nu a orice altceva?

Cătălin Pavel: Nu era singurul subiect posibil, mă interesa foarte mult categoria. Categoria imponderabilelor, a lucrurilor intangibile, neobiective, petru că arheologia e văzută și azi cumva ca o știință a obiectelor. Și atât.

Or, arheologia este o știință a ideilor din spatele obiectelor. Deci, putem să studiem arme, putem să studiem amfore, dar ce vrem să știm, de fapt, este ce gândeau oamenii care foloseau aceste obiecte.

În loc de iubire ar fi putut să fie și altceva. Iubirea, însă, are marele avantaj că este mai imponderabilă ca orice altceva.

Și, în plus, pentru mine, ca scriitor – trebuie să spun că sunt și scriitor, nu doar arheolog – iubirea rămâne un subiect sine qua non, care pur și simplu este de neocolit.

Nu cred că există un scriitor care nu a vorbit despre asta.

- V-ați gândit vreodat de ce iubirea este un subiect de neocolit?

Nu, nu m-am gândit. Așa simt

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

- Explicați-le puțin viitorilor cititori care e ideea din spatele acestei cărți.

În acest volum, și să mă iertați dacă sunt prea didactic, am vrut să văd dacă e ceva în comun între cum iubeau marinarii lui Columb, cum iubea soția care a construit mausoleul din Halicarnas, cum iubea soțul care a construit mausoleul Taj Mahal, cum iubeau nu foarte spiritual clienții din bordelurile pompeiene și cum iubeau oamenii din timpul neoliticului.

Pe de-o parte, ce au în comun toate acestea, și pe de alta, în ce măsură această știință foarte concretă care este arheologia poate să dea seama de acest lucru atât de abstract, care este iubirea.

- Ați spus până acum „abstract” și „cel mai imponderabil”. De ce ar vrea cineva să citească o carte în care scrieți despre iubire, dar e în continuare așa un subiect ascuns pentru dumneavoastră?

Din păcate, noi știm teribil de puțin despre motivația cititorilor noștri. Avem o oarecare idee despre ceea ce ne face pe noi să scriem, de obicei e o urgență interioară, dar miracolul acesta inexplicabil al faptului că cineva pune mâna pe o carte și te citește, asta, într-adevăr mă lasă și azi cu gura căscată.

Eu spun că subiectul are o oarecare putere de fascinație și azi cum avea acum 2700 de ani, în vremea lui Homer, pentru că așa abstractă și imponderabilă cum e, iubirea are niște consecințe al nabii de serioase în plan obiectiv.

- De la cele mai vechi dovezi și până acum – cum ați observat dumneavoastră că se schimbă iubirea?

În carte, am început cu contactul amoros sau potențial amoros între Homo sapiens și Homo neanderthalensis, acum 40.000 de ani. Mai jos de atât e greu de crezut că s-ar fi putut merge.

Dar acest episod primar, acest mit fondator al iubirii universale, contactul acesta, hibridizarea între cele două subspecii, trebuie să ne intereseze dacă vorbim de iubire.

Iar ce am încercat eu să fac în acest prim capitol este să demonstrez plauzibilitatea unui angajament amoros între acești doi oameni. Contactele sexuale între ele sunt dovedite de faptul că noi toți, inclusiv noi doi și cititorii noștri, avem ADN de Neanderthalian. Deci un pic de comerț a existat între aceste două subspecii.

Întrebarea este: în ce era el înveșmântat?

Adică: era pur și simplu un derapaj, o violență, o întâmplare, sau venea cu niște rudimente de curte, de romantism? Evident, romantismul nu se fosilizează, nu găsim bucățele din el, să putem dovedi că a existat, însă ce există sunt dovezi că omul de Neanderthal era în aceeași ligă cu noi, cognitiv.

Or, asta presupune că avem premisele unei cooperări de la egal la egal între cei doi, care, înconjurată cu certitudinea că ei au avut relații sexuale, ne face să credem că, din când în când, trebuie să fi existat și niște simțăminte între acești strămoși ai noștri.

- Urmărind dovezile, dacă ne mutăm puțin mai încolo, ce mai putem observa? Noi când ne gândim la iubire, ne gândim așa, de pe la Petrarca încoace...

Eu când mă gândesc la iubire, mă gândesc cumva de la liceu încoace (râde). Cu Petrarca n-am avut nicio relație, dar pe fata pe care am iubit-o în liceu mi-o amintesc cum nu se poate mai bine și azi.

După episodul cu paleoliticul târziu, urmează în carte alte exemple din neolitic și din epoca fierului, ale unor anonimi, schelete descoperite îmbrățișate.

În unele cazuri, nu suntem siguri că erau un bărbat și o femeie, poate erau de același sex. A căror relație, în timpul vieții, încercăm s-o reconstituim folosind indicii cât de mici și încercând să ne ferim de posibile exagerări tendențioase.

Pentru că, vedeți, două schelete nu ajung în mod spontan să se îmbrățișeze, există un motor social al acestei îmbrățișări, adică cineva a spus: bieții de ei, se iubeau atât de mult, au murit în timpul acestei epidemii, hai să-i înmormântăm în așa fel încât să se iubească și mai departe la fel.

Deci este aici o interfață socială între acești doi tineri și dragostea lor.

Un scenariu macabru, dar posibil, este, de exemplu, că soțul moare, cum s-a întâmplat în India atâtea mii de ani și până prin anii '80, și văduva poate fi determinată, convinsă sau, în unele cazuri, ea însăși dorindu-și, să fie incinerată alături de soț.

Și atunci, moartea celor doi, privită de noi, acum, pare un omagiu adus dragostei, când, de fapt, ascunde niște mecanisme sociale mult mai complicate și chiar coercitive.

Aici există niște riscuri pe care în general le discut în carte, nu lansez pur și simplu teorii generoase despre cât de buni și iubitori erau oamenii în toate epocile istorice.

- Vedeți un fir roșu de-a lungul timpului? Din perspectiva asta, ce puteți să spuneți despre oameni, din perspectiva muncii de arheolog?

În cazurile de care tocmai am vorbit, care vin din preistorie, ne lipsește contextul literar al momentului. Nu avem surse scrise. Dar multe alte studii de caz din carte sunt privite în contextul lor istoric.

Atâtea scrisori de dragoste păstrate din Egiptul elenistic, dar și faraonic, bineînțeles, ne învață, într-un mod foarte percutant, că oamenii se iubeau, se certau, cam la fel cum o facem și azi.

Știm din sursele scrise la fel de bine din secolul al XVII-lea, ca și din secolul al IV-lea, î. Hr., că oamenii ridicau edificii extraordinar de costisitoare, folosing puterea imperiului sau regatului pentru cei pe care-i iubiseră și-i pierduseră. Aici nu mai încap speculații, ale mele sau ale altcuiva.

Știm că ăsta e un fapt: iubirea a dictat acțiuni ale oamenilor întotdeauna de-a lungul istoriei. Eu, însă, vin și cu o dimensiune nouă, strict arheologică, încercând să trec prin sită și să rețin tot ce este în continuare, și azi, concret.

- Ce vi se pare că rămâne cea mai durabilă mărturie a iubirii? Am înțeles, clădirile mari și impozante rezistă. Dar ce dovezi mult mai mici și poate uimitoare ați găsit?

Mausoleul din Halicarnas, de exemplu, este aproape distrus azi, deși era o construcție mai mare decât un bloc cu 10 etaje. În vreme ce inscripții – adevărate mâzgăleli din cărbune, de fapt – de pe pereții din Pompei, s-au păstrat până astăzi.

Lucrul e totuși paradoxal.

Sigur, majoritatea acestor graffiti din Pompei sunt incizați, zgâriați, în tencuială, dar există litere scrise cu cărbune, ceva extraordinar de perisabil.

Uneori istoria trece cu buldozerul peste ce e mare, dar prinde într-un insectar grijuliu ceea ce este foarte foarte mic. Și atunci noi reconstruim sentimentele folosind ambele categorii de dovezi.

De la Taj Mahal, care este păstrat perfect până astăzi, la urma foarte ștearsă a mesajului prin care cineva își declamă dragostea într-un mod obscen pe tencuiala unui bordel – aici, vedeți? - dragostea este și ea, ca și sursele noastre, de multe feluri.

Și faptul că eu în cartea asta m-am limitat la dragostea romantică, asta nu înseamnă că nu sunt conștient că există mai multe feluri de dragoste, pentru părinți, pentru prieteni, pentru animale... la Pompei există o inscripție a cuiva care spunea: s-a născut fetița mea...

Ăsta e subiectul pentru o altă carte. Aici am vorbit de cupluri, dar sper să vorbesc într-un alt volum și despre alte feluri de dragoste.

- Dar, totuși, poate cea mai bună dovadă e îmbrățișarea?

E foarte greu să găsești dovezi de acest tip. Înmormântările de persoane îmbrățișate sunt extrem extrem de rare și atunci când sunt, ele nu sunt însoțite de un manual, de un bilețel, măcar, în care cineva să ne explice ce s-a întâmplat, ce înseamnă, de ce am ajuns la asta. Acel bilețel, acel manual, trebuie să-l scrie arheologii.

- Spuneați că mereu între cei doi membri ai cuplului intervine interfața socială. În ce măsură s-a schimbat iubirea ca și construcție socială?

Eu am spus că în acel caz specific al celor două schelete îmbrățișate, nu putem ignora interveția comunității. Iubirea este prin excelență un fenomen privat în care societatea ar vrea să se amestece, dar, de obicei, este ținută la o parte.

Atâta timp cât cei care se iubesc sunt în viață.

Antropologii care lucrează în domeniul funerar au vorbit de multe ori despre înmormântare ca o răzbunare a societății pentru tot ce a fost privat. Înmormântarea ta nu-ți mai aparține, societatea poate să te reîncadreze după dorința ei.

Inclusiv relația dintr-un cuplu, așa cum este păstrată într-o înmormântare ritualizată social, nu mai aparține cuplului. În viața de zi cu zi, însă, așa cum vedem de la obiectele încă păstrate în cimitirele soldaților din primul Război Mondial, la viața privată a lui Adam și a Evei, dacă putem vorbi despre așa ceva, așa cum se vede din unele mozaicuri din San Marco, ce copiază manuscrise mult mai vechi, viața privată este a individului.

Iar dragostea este unul dintre lucrurile cele mai intense care pot umple această viață privată.

- Citind cartea, am fost foarte suprinsă că este scrisă cu mult simț al umorului, ceea ce scriitorii români contemporani nu prea folosesc. Vreau să vă întreb cum ați ajuns la formula asta de a spune niște povești?

Eu cred că arheologul are o dublă datorie. Una față de cercurile academice, care presupune publicația științifică exhaustivă a rezultatelor cercetării sale, și o a doua datorie, aceea de a vorbi relaxat cu societatea civilă, cu nespecialiștii, cu oamenii educați care nu au timp și toleranță pentru limba de lemn și aroganța specialistului.

Și merită ca el să facă un pas spre comunitate. Noi trebuie să aducem științele – și cele umaniste și cele exacte – înapoi în dialogul din agora, înapoi în marea familie a culturii, în așa fel încât ele să nu fie ca niște mașini prinse în trafic care nu pot comunica cu nimeni și nu se știe ce se întâmplă în spatele ușilor închise.

Și atunci soluția cea mai bună pentru a întâmpina publicul este să vorbești ca un om normal, de preferință, după ce ai înțeles subiectul despre care vorbești.

Din nefericire, nu mai sunt convins azi că specialiștii realmente își înțeleg domeniile de activitate. Nu toți, adică. Mai degrabă specializarea ne împinge să folosim idiosincraziile de expresie și comportament care sunt simbolul competenței, fără să reflecte înțelegerea.

Ori, fără înțelegere nu poți să-i explici unui copil despre ce e vorba. Nu vreau să tratez publicul ca pe un copil, dar orientativ, cred că nu e rău să ne gândim că publicul reprezintă inteligența extrem de nuanțată a unui copil, care verbalizează mai puțin, dar nu înțelege mult mai puțin decât un adult.

- Ați mai scris roman și ați mai scris și poezie. Când ați început să scrieți?

Întotdeauna am vrut să fiu scriitor. Și abia acum 20 de ani am devenit arheolog. Asta înseamnă că, în viața mea, arheologia este mai puțin de jumătate din ceea ce sunt.

Chiar dacă meseria mea este de a face și de a preda arheologie. Deci coincidența face că am devenit ceea ce voiam să devin, adică scriitor.

- Dar credeți că e o coincidență?

Poate nu e integral o coincidență, dar cred că trebuie să acceptăm că de multe ori chiar cei mai buni dintre noi, care ar merita să ajungă ceea ce-și doresc, au tot ce le trebuie ca să ajungă acolo, se lovesc de niște obstacole, uneori nedrepte, și nu mai pot să ajungă ceea ce voiau să ajungă.

Și mă gândesc, de exemplu, la nenumărații scriitori tineri, extraordinar de buni, care în toate orașele mai mici și mai mari din România scriu cu pasiune, trimit un manuscris, care însă e respins și poate nu e niciodată citit.

Asta înseamnă că oricine dintre noi poate să fi fost în situația asta.

- Când v-ați dat seama că vreți să deveniți scriitor?

Am început să scriu în anii '90 și cred că prin '95-'96 am început să scriu niște poezii care m-au făcut să mă gândesc că s-ar putea să nu mă fi înșelat cu totul când m-am gândit că am șanse să ajung scriitor. Mi s-a părut că ceva se leagă.

- Deci ați început să scrieți poeme?

Da. Poezia este literatura în cea mai rafinată versiune a ei. Dar este și versiunea cea mai greu de impus. Poezia e formidabil de puternică, dar se impune greu azi.

Are împătimiții ei, dar, din păcate, nu știu dacă mai există realmente ca fenomen social. Poezia e ceva subversiv, un lux. N-a murit și nu va muri niciodată, pentru că are cruciații ei, oamenii care n-ar renunța nici în ruptul capului la poezie.

Dar care nu sunt niciodată mulți și poate că e bine că nu sunt mulți. Rămâne ceva esoteric poezia, dar după părerea mea este lucrul care te poate scoate din real cel mai fulgerător, dacă vreți.

Nimic altceva nu poate să facă asta, în afara unei anestezii totale, numai poezia te poate afecta atât de rapid, în câteva cuvinte.

- Asta poate fi și definiția unui drog.

Dacă asociați literatura cu bucuria, atunci poți deveni dependent de bucuria asta. Dar să știți că mulți scriitori scriu greu, scriu plătind un preț.

Care înseamnă că atunci când scrii o pagină formidabilă de care îți dai seama strict intelectual că este făcută după toate regulile artei, asta nu risipește, totuși, înnegurarea și înverșunarea care sunt tipice actului de a scrie. Îmi amintesc că totuși, în tinerețe, era altfel. Adică apărea un entuziasm al reușitei: mi-a ieșit!

Oare azi de ce nu mai e așa? Nu-mi dau seama.

- Nu mai aveți sentimentul acesta, mi-a ieșit?

Senzația o mai am, dar îmi provoacă, mă tem, strict o bucurie intelectuală. Și ceea ce mă îngrijorează mai mult nu e faptul că am rămas fără această ambrozie prețioasă a bucuriei, ci că fără ea s-ar putea să fiu în pericol să nu mai pot scrie la un moment dat.

Ceea ce ar fi infinit mai grav. Dar trebuie să admit că, teoretic, se poate întâmpla. Dar ar fi sfârșitul.

- Vorbiți de un sfârșit mai degrabă metaforic, nu unul fizic...

Se pare că avem abilitatea de a rezista fizic în viață fără valori și fără ceea ce altă dată ne făcea... nu fericiți, dar poate demni.

Însă genul ăsta de supraviețuire nu mă interesează.

Pe mine mă interesează să-mi fac meseria de arheolog și să pot continua să scriu literatură așa cum cred că se poate face azi în România.

- De ce este importantă literatura?

Câinele meu a rupt odată coperta unei cărți de poezii de Nichita Stănescu, ceea ce m-a făcut să cred că era importantă pentru el, dar fiecare are altă motive pentru care literatura e importantă.

Pentru cineva care a transformat literatura într-un meșteșug financiar, ea e importantă ca pretext pentru a atrage fonduri de la buget.

Pentru un profesor care detestă literatura, dar o predă la ore, este importantă ca justificare profesională.

Pentru un cititor, literatura pune în ordine nesfârșita mediocritate și ocazional tragedie din viața de zi cu zi.

Iar pentru un scriitor este importantă pentru că altfel nu ar avea impresia că merită să doarmă noaptea.

- Pare așa, o chestiune de viață și de moarte.

Da, și îmi cer scuze pentru asta. Ați avut amabilitatea să spuneți că textul cărții mele este amuzant, uneori.

Literatura trebuie să fie o sursă de entertainment, așa cred, eu nici nu vreau să scriu romane care să schimbe lumea și să revoluționeze societatea și să fac lumea să plângă în hohote pe străzi.

Eu vreau să scriu un roman solid, simpatic, dacă are și niște glume este grozav. Trebuie să aibă! Arheologia iubirii nu avea cum să fie o carte crispată

Cătălin Pavel este doctor în arheologie și scriitor. Are 43 de ani și a publicat până acum patru volume de poezie și patru romane, dintre care cel mai recent este Chihlimbar (Polirom, 2018).

Este membru al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor și scrie o rubrică de arheologie în revista Dilema veche.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€