Cât de greu sunt de aplicat, de fapt, sancțiunile UE contra Rusiei?

Războiul Rusiei cere noi reforme ale regimului de sancțiuni aplicate de Uniunea Europeană.

Lipsa unui cadru de aplicare a sancțiunilor Uniunii Europene a devenit evidentă de multă vreme, astfel încât UE a decis, în sfârșit, să se ocupe de problemă. Motivul? Eficacitatea presiunii impuse de sancțiuni depinde foarte mult de gradul lor de aplicare.

La mijlocul lunii iulie, UE a adoptat al șaptelea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei, țintind bijuteriile, aurul, anumiți indivizi și câteva companii din industria navală – implicate în furtul grânelor ucrainene. Însă alături de importanța creșterii presiunii asupra Rusiei, mai există un aspect, în acest context, care merită o atenție deosebită.

Comisia Europeană a propus să fie introduse pedepse pentru violările regimului de sancțiuni, echivalente cu cele pentru infracțiuni grave, la nivelul Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, Comisia a recunoscut că sancțiunile funcționează, dar că nu există un mecanism de monitorizare a implementării acestora. O confirmare a faptului că statele membre au eșuat în implementarea eficientă a unor politici comune de sancțiuni.

Totul se află în mâinile statelor membre

Actualul cadru al politicilor de sancțiuni ale UE plasează asupra statelor membre întreaga responsabilitate pentru implementarea sancțiunilor. Fiecare stat european stabilește un nivel diferit de pedeapsă penală, administrativă sau financiară pentru violarea interdicțiilor și limitelor impuse de sancțiuni.

În cazul majorității absolute a statelor membre UE, violarea sancțiunilor constituie o bază pentru urmărirea penală. Tipurile principale de pedepse sunt privarea de libertate și amenzile penale – de la 1.200 de euro în Estonia, până la 37 de milioane de euro în Lituania – suma și gradul de responsabilitate asociat variază pentru indivizi și, respectiv, companii.

Uniunea Europeană, ca instituție, este de facto lipsită de funcții de supraveghere a implementării regimului de interdicții și limitări, ceea ce a dus la o urmărire penală eterogenă și fragmentată a violărilor deciziilor de politică externă a UE. Până recent, portofoliul de sancțiuni era o parte a European External Action Service (EEAS), care este în principal un serviciu diplomatic coordonat de către Înaltul Reprezentant UE pentru afaceri externe și politica de securitate.

La puțin timp după alegerea noii Comisii UE, Ursula von der Leyen a decis să mute autoritatea sancțiunilor către Directorul General al Departamentului de Stabilitate Financiară, Servicii Financiare și Uniunea Piețelor de Capital (FISMA).

În timp ce Uniunea Europeană a folosit până acum serviciile diplomatice pentru aplicarea sancțiunilor, acum abordarea este financiară, mai degrabă similară Marii Britanii și SUA. Schimbările au fost efectuate în 2019, însă rezultatele se lasă încă așteptate, fără a fi fost observate îmbunătățiri radicale în privința capacităților de aplicare a sancțiunilor respective.

Mai mult, eficiența întregului pachet de sancțiuni depinde în mare măsură de capacitatea agențiilor naționale de aplicare a legii de a investiga posibilele violări ale regimului de sancțiuni. În practică, este evidentă o lipsă a unei astfel de capacități și chiar a dorinței de a efectua investigațiile.

Una dintre cele mai flagrante violări a regimului de sancțiuni a fost, spre exemplu, cazul descoperirii sistemelor de control dezvoltate de compania franceză Thales într-o mașină de luptă a infanteriei rusești (BMD-4) distrusă în Ucraina.

Ele au fost instalate în ciuda faptului că UE a interzis exportul de arme și tehnologii cu dublă utilizare (civilă și militară) către Federația Rusă încă din 2014. ONG-ul francez Disclose a descoperit că Franța a acordat 76 de licențe de export de arme către Rusia din 2015 încoace. Și, deși ministerul francez al Apărării a pregătit o explicație conform căreia, în mod formal, aceasta n-ar fi fost o violare a sancțiunilor, întrebarea cu privire la cât de eficiente mai sunt acestea devine una retorică.

Au intrat în vizorul presei de investigație și giganții industriali europeni precum Siemens sau Grundfos, care au furnizat echipament (țevi, materiale pentru transportul de apă) către Crimeea ocupată. La momentul respectiv, exista o interdicție la nivelul UE cu privire la livrarea de orice bunuri către Crimeea. În ciuda asigurărilor oficialilor că vor face o investigație, rezultatele nu au fost anunțate public.

Câteva cazuri izolate de urmărire penală pentru violarea sancțiunilor au avut loc și în Țările de Jos, Belgia sau Germania. Totuși, investigațiile par a fi sporadice, nu sistematice. Pe de altă parte, Slovacia nici măcar n-a legiferat încălcarea sancțiunilor UE ca fiind o infracțiune. Drept rezultat, agențiile de aplicare a legii au puteri limitate de a lansa investigații în această privință.

Ce propune Comisia Europeană?

Comisarul european pentru justiție, Didier Reynders, spunea că „trebuie să ne asigurăm că persoanele și companiile care ocolesc măsurile restrictive ale Uniunii Europene vor fi trase la răspundere. Asemenea acțiuni sunt de fapt infracțiuni care ar trebui să fie sancționate drastic pe tot teritoriul UE. În prezent, definițiile penale și sancțiunile diferite cu privire la încălcarea acestor măsuri restrictive pot duce la lipsa tragerii la răspundere. Trebuie să închidem aceste găuri legislative și să oferim autorităților judiciare uneltele necesare pentru a urmări penal încălcările măsurilor restrictive ale Uniunii.”

La un nivel tehnic, Comisia Europeană propune să recunoască faptul că încălcarea sancțiunilor are o natură transfrontalieră, afectând așadar fundamentele securității și ale politicii externe a Uniunii. Comisia a oferit o viziune conform căreia Articolul 83 al TFEU (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) ar trebui suplimentat prin definirea unei noi infracțiuni a „încălcării măsurilor restrictive”.

Aceasta ar avea drept efect forțarea statelor membre să armonizeze abordările cu privire la penalitățile care trebuie aplicate în urma încălcării sancțiunilor și ar oferi canale eficiente de investigare a potențialelor violări în cooperare cu Comisia Europeană

Când statele membre nu sunt de încredere, Comisia ar trebui să ia poziție

Recunoașterea vulnerabilităților arhitecturii de sancțiuni vine într-un moment de turbulențe în întreaga Uniune Europeană, în care unitatea UE este erodată inclusiv de blocarea de către Ungaria a deciziilor cu privire la sancțiuni.

Stabilirea unei răspunderi penale este măsura potrivită și ar trebui sprijinită de către noile și sporitele puteri ale Comisiei pentru a răspunde la noile amenințări hibride provenite dinspre Rusia.

Deși implementarea răspunderii penale este crucială, nu avem încă un echivalent european al OFAC (Office of Foreign Assets Control – Biroul de Control al Activelor Străine, din SUA, n.r.) care să monitorizeze și să impună sancțiuni dacă statele membre nu sunt dispuse să o facă.
FISMA (Departamentul Pentru Stabilitate Financiară și Piețe de Capital) este organismul UE care ar trebui să primească puterea de a conduce propriile investigații și de a impune amenzi, dacă este necesar.

Puterea Uniunii în politica sa externă ar trebui să provină din mecanisme viabile care să o implementeze pe deplin.

Acest articol a apărut inițial pe „Visegrad Insight” și este tradus în limba română ca urmare a colaborării pe teme europene dintre PressOne și mai multe site-uri de prestigiu din Europa.