Cât de noi sunt știrile false? O scurtă privire în trecut

Codruţa Simina

Redactor

Știrile sau articolele de opinie care fac apel la emoțiile și convingerile noastre personale influențează formarea opiniei publice mai intens decât relatările obiective, bazate pe fapte – aceasta este, simplu spus, definiția erei „post-truth”.

Mai spuneam săptămâna trecută că, pornind de la această ipoteză, realitatea poate fi manipulată prin emoțiile transmise în discursul public ori prin promovarea unor idei sau păreri care nu au niciun suport real. Acestea sunt subliniate și numite peste tot „fake news” – știri false.

Iar știrile false au devenit, în ultima jumătate de an, subiect de știre în sine. Sursele lor, felul în care se propagă și efectele pe care le produc sunt analizate și dezbătute.

În contextul acesta, e bine să avem la îndemână câteva repere despre istoria știrilor false sau conspiraționiste – pentru că ele sunt o realitate mai veche decât ne închipuim.

La finalul anului 2016, istoricul Jacob Soll de la Universitatea California de Sud scrie pentru Politico un articol în care ilustrează câteva cazuri de răspândire a știrilor false, de-a lungul timpului. Articolul său pornește de la un lead surprinzător – „făcăturile” de presă existau dinainte să fi apărut știrile bazate de fapte obiective.

Primul caz descris de Soll datează din 1475 și vizează dispariția unui băiețel de doi ani și jumătate, Simonino, din Trento, Italia. Un predicator franciscan răspândește informația că micuțul ar fi fost ucis de către comunitatea de evrei din zonă pentru a-i bea sângele în cadrul unei procesiuni.

Zvonul este condimentat cu false mărturii. Ca efect, comunitatea evreiască este aspru torturată, iar copilul dispărut este canonizat, atribuindu-i-se nenumărate miracole. (Întregul articol al lui Jacob Soll poate fi citit aici).

Tiparul acestei false informații avea să devină unul dintre pilonii antisemitismului. În romanul Cimitirul din Praga, Umberto Eco deconstruiește modul în care aceste false informații sunt create și răspândite pentru a manipula masele și a le oferi „un dușman comun”, pe care diverse autorități pot să dea vina în situații critice.

Ironic, personajul central al cărții lui Eco – un creator de falsuri manipulatoare pentru diverse servicii secrete, cu dublă personalitate și o puternică latură antisemită – poartă un nume extraordinar de apropiat de cel al băiatului sanctificat pe care l-am menționat anterior, și anume Simone Simonini. ?

O privire de ansamblu asupra romanului lui Eco a fost publicată de Andrei Oișteanu în revista „22” și poate fi citită aici.

Coperta cărții lui Bartholomew și Radford.

Reportaj: „Bă, ce ușă groasă!” Rezerviștii boomeri ai Armatei Române, care s-au antrenat pe tunuri sovietice, fac cunoștință cu HIMARS. General: „Să zicem că încă 10 ani ne mai putem baza pe ei”

 E o dimineață plăcută de septembrie, iar soarele începe deja să încălzească oasele amorțite de viață și necăjeli ale bărbaților de 40-50 de ani, pe care Ministerul Apărării i-a chemat sub arme pentru o zi, în cadrul unui exercițiu de mobilizare organizat la poligonul Coada Izvorului, din Prahova.

Gabriel Vlase, directorul SIE, a plagiat zeci de pagini din doctoratul susținut la Academia SRI

PressOne vă prezintă astăzi, în premieră, probele care demonstrează că doctoratul șefului SIE, Gabriel Vlase, include cel puțin 66 de pagini de conținut plagiat, în multiple secvențe de pagini copiate bloc, din teza fostului ministru al Apărării Sorin Frunzăverde.

De-a lungul timpului, diferite tipuri de știri false au speculat fricile oamenilor în căutarea de audiență. De pildă, în 2016, mai multe publicații, printre care Breitbart și tabloidele britanice The Sun și The Daily Mail, relatau cazuri în care persoane deghizate în clovni ar fi intenționat să răpească elevi.

În volumul Marțienii au aterizat – o istorie a spaimelor și farselor determinate de massmedia (2011, McFarland & Company), autorii Robert E. Bartholomew și Benjamin Radford trec în revistă zeci de cazuri în care știri sau informații false au stârnit groaza colectivă.

Printre acestea, la capitolul 20 găsim… tocmai povestea cu clovnii. Numai că se petrece în anii ’80.

Potrivit autorilor, una dintre primele mărturii de acest fel datează din 6 mai 1981, când poliția din Brookline, statul Massachusetts, le solicită agenților săi să caute o dubiță veche, cu un far spart. Și – detaliul cel mai important – plină de clovni.

În următoarele luni, zeci de persoane reclamă aproximativ același lucru. Analizând știrile apărute, autorii constată că, întotdeauna, copiii sunt cei care văd clovnii, niciodată părinții sau poliția. Mai mult, niciun copil nu fusese cu adevărat răpit.

Totuși, povestea revine constant – în 1991 în SUA, în 1995 în Honduras, în octombrie 2008 în Chicago, Illinois.

La finalul capitolului 20 al cărții publicate în 2011, Bartholomew și Radford scriau că publicul se va mai întâlni, foarte probabil, cu clovnii cei răi.

*

Desigur că merită să fie făcute distincții între tipurile de știri false care ne sunt livrate, de la simplele farse sau relatări bombastice care caută să sporească audiența până la scenarii conspiraționiste și „dezvăluiri” care fac parte din jocuri pentru putere.

Însă toate acestea, indiferent de scop, fac apel la fobiile și prejudecățile oamenilor, și mai puțin la rațiune.

(În loc de) Epilog. Pe 30 octombrie 1938 – o duminică -, rețeaua de radio americană CBS a difuzat o piesă de teatru, „Războiul lumilor”, care descria o invazie a marțienilor ca și cum ar fi fost un jurnal de știri.

Piesa, o dramatizare după H.G. Wells, regizată și produsă de Orson Welles, a stârnit o panică extraordinară: zeci de ascultători s-au baricadat în case de teama invadatorilor, în timp ce alții, dimpotrivă, au încercat să scape de invazie părăsindu-și locuințele. Episodul este larg cunoscut.

În noiembrie 1944, farsa s-a repetat, de data aceasta la un post de radio din Chile, stârnind, la fel, panică în masă.

În fine, cinci ani mai târziu, a fost pusă din nou în scenă în capitala ecuadoriană Quito: un post de radio a transmis o piesă de teatru despre o invazie extraterestră.

În momentul în care locuitorii au realizat că fuseseră manipulați, s-au strâns la sediul postului de radio și l-au ars din temelii.

Cinsprezece oameni au murit în timpul evenimentelor din Quito. Printre ei, creatorul și producătorul acelei emisiuni de teatru.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€