Care e antonimul pentru trecut instituțional? Prezent în comunitate

Oana Moisil

Oamenii faini

21/07/2026

În casele a 16.000 de români nu se discută probleme de familie, pentru că lângă ei nu sunt frați, surori, părinți sau bunici. În locul rudelor și al partenerilor de viață sunt colegi și colege de salon, infirmiere, personal medical, paznici, bucătari, șefi. Și, dacă au noroc, mai e și câte un prieten sau o prietenă.

Casele lor sunt centrele pentru persoane adulte cu dizabilități. În ele au ajuns și-au rămas mulți din cei care odată au fost copii în centre de plasament, unii cu dizabilități dobândite în urma traumelor trăite – alții cu tulburări de comportament sau de personalitate. 

Printre aceștia s-au numărat cândva Eli, Ana și Tibi. Eli are 48 de ani, Ana are 50, Tibi are 34. 

Acasă în libertate

În casele lui Tibi, a Anei și-a lui Eli mai stă și Ursu, un cățel de câteva luni care își ia în serios rolul de paznic pentru curtea cu alei din dale și ghivece mari cu flori și răsaduri. 

E o seară de iunie, toți trei au terminat munca și stau la masa din curte, unde se adună deseori să mănânce împreună. Cea care gătește cel mai des e Eli, care a avut mai mult timp decât Ana și Tibi să învețe independența. Eli nu mai locuiește în centre pentru persoane adulte cu dizabilități din 2004, când a decis să fugă de abuzuri. Și Ana a fugit, dar mulți ani mai târziu, în 2019. Tibi a ieșit în urmă cu trei ani, „pe 16 ianuarie 2023, la ora 12:38”. 

Toți ar vrea să rămână aici, în casele lor găsite și amenajate printr-unul din proiectele Un Loc – un serviciu de locuire în comunitate pus la cale de Fundația de Abilitare Speranța și Asociația Ceva de Spus. 

Roxana Damaschin-Țecu este una din fondatoarele seviciului social Un Loc, a cărui misiune e să ajute adulții cu dizabilități să trăiască în afara centrelor rezidențiale, în comunitate. Elisabeta Moldovan, adică Eli, este colega ei și fondatoarea asociației Ceva de Spus – un grup de autoreprezentare format din persoane cu diferite dizabilități. 

Roxana și Eli s-au întâlnit în urmă cu 20 de ani, după ce Eli a fugit dintr-un centru din județul Sibiu. Roxana lucra la Fundația Pentru Voi din Timișoara, unde s-au cunoscut. „Eu mergeam la activități, că era centru de zi. Roxana era șef de centru. Când am auzit asta, am zis că e ca la cămin, n-o băgam în seamă, nu vorbeam cu ea. Aveam frica aia”, povestește Eli despre teama de autoritate pe care a învățat-o în fiecare zi în centre și care n-o lăsa să aibă încredere într-o altă șefă. 

„Orice mișcare făcea Roxana, eu tresăream, mi-era frică să nu mă lovească. Și ea făcut exerciții cu mine, zicea: «Eli, uite, o să pun mâna pe tine, să nu te sperii»”.

Un Loc bun

Roxana și Eli sunt de aceeași vârstă, dar aici se opresc asemănările destinelor de dinainte să se întâlnească. După ce Eli a reușit să-și lase garda jos și au început să se cunoască, au descoperit că au un scop comun. Amândouă voiau să facă tot ce pot pentru ca oamenii cu dizabilități să aibă șanse la o viață independentă. De când a fugit din centre, Eli n-a putut să nu se uite înapoi spre cei care au rămas. De atunci, dorința ei cea mai mare a fost să scoată cât mai mulți oameni din instituții. 

Așa a început proiectul Un Loc, în 2018, când Roxana și Eli au decis să treacă de la advocacy pentru persoanele cu dizabilități la furnizarea directă de servicii. Roxana avea experiență într-o organizație globală pe antreprenoriat social, Eli pusese pe picioare Ceva de Spus din 2013, împreună cu alte persoane cu diferite tipuri de dizabilități. Au decis să deschidă Un Loc în cadrul Fundației de Abilitare Speranța, un ONG din Timișoara fondat la începutul anilor '90, care până în 2018 lucrase exclusiv pentru copiii cu dizabilități.

Pasul de la advocacy la servicii a însemnat inițial închirierea a două apartamente pe care le-au transformat în locuințe protejate, unde au locuit primele șase persoane pe care le-au ajutat să iasă din centre. La început au avut doar susținere privată, iar ulterior și din partea autorităților locale și județene din Timiș.

Unul din proiectele Un Loc a fost Building a Home, dezvoltat cu ajutorul Asociației Centrul Cultural Plai, care a presupus recondiționarea unor containere maritime scoase din uz, astfel încât să poată fi folosite ca mici locuințe. În ele stau astăzi Eli, Ana și Tibi. 

Roxana Damaschin-Țecu spune că ideal ar fi fost să le poată oferi locuințe normale, cum ar fi o casă sau un apartament, dar având în vedere piedicile financiare și birocratice, aceasta este o alternativă bună.

În total, Un Loc îi ajută pe 55 de oameni să se integreze în comunitate cu ajutorul asistenților sociali, psihologilor, consilierilor vocaționali și al celorlalți membri din echipă. 

Unul din cele mai recente proiecte este „Acces pentru toți: locuire incluzivă și comunități sustenabile”, prin care Un Loc a reușit să pună la aceeași masă autorități locale și județene care, teoretic, ar trebui să lucreze împreună pentru identificarea soluțiilor de dezinstituționalizare și integrare în comunitate, dar în practică nu se întâmplă.  

Ideea de-a pune laolaltă instituții, dar și asociații și patronate a apărut și în contextul legii 7/2023 care prevede și accelerare și prevenirea instituționalizării, care prevede ca 32% din adulții cu dizabilități care locuiau în centre rezidențiale la sfârșitul anului 2020 să fie reintegrați în societate până pe 30 iunie 2026. Asta înseamnă aproximativ 5000 de oameni. 

Pentru ca aceștia să poată fi integrați în societate, e nevoie de eforturi mari, pe care Roxana le rezumă într-o glumă: „Cum mănânci un elefant? Pe bucăți”. Bucăți de care ar trebui să se ocupe în primul rând statul român, prin proiecte interinstituționale. 

„O știu de când era atâta”, zice Ana despre Eli și măsoară cam jumătate de metru în aer. S-au cunoscut în anii ‘70, într-unul din orfelinatele prin care aveau să crească departe de ce înseamnă ideea unei familii. Sunt printre cei pe care regimul ceaușist i-a vrut cu orice preț și apoi i-a abandonat laolaltă cu sute de mii de copii, după ce i-au abandonat părinții. 

Oficial, 300.000 de copii au fost instituționalizați în căminele-spital înființate în 1954. Cei mai mulți au ajuns acolo din leagăne, adică orfelinate pentru copii cu vârste de până la trei ani, care aduceau tot mai mult a lagăre, cu fiecare zi trecută de la decretul anti-avort din 1966. 

Norocul e că Ana și Eli au supraviețuit. La fel și Tibi. Ghinionul e că toți au văzut mai multe fețe ale abuzului decât au văzut, până să iasă pentru totdeauna din centre, fețe de oameni buni. 

„Pe mine nimeni nu m-a ascultat”

„Doamnă, să mă scuzați că eu mă leagăn”, sunt primele cuvinte pe care mi le adresează Ana. „Eu mă simt femeie liniștită când mă leagăn”. Este unul din ticurile care i-au rămas de când era copil. Știința spune că legănatul este unul din mecanismele de autoliniștire pe care le dezvoltă copiii neglijați și privați de iubire. Un studiu care a implicat 187 de copii români instituționalizați, dar și care au părăsit centrele, arată că aceste ticuri pot dispărea odată ce copiii ajung în familii și primesc afecțiune.

Ana n-a ajuns niciodată într-o familie. „Vai de capul meu, ce viață!”, spune ea la 50 de ani și la doar șapte ani de când a ieșit pentru totdeauna din instituțiile statului român. 

Povestea Anei începe așa cum nicio viață n-ar trebui să înceapă. A aflat că a fost abandonată la o lună de la naștere, lângă un coș de gunoi. De atunci, singurii părinți pe care i-a avut au fost cei plătiți de stat s-o îngrijească, dar ea nu s-a simțit îngrijită și cu atât mai puțin iubită. La 18 ani, când visa la o viață în afara instituțiilor, s-a pomenit transferată într-un centru pentru adulți cu dizabilități. 

Au urmat ani în care dorința de-a fi independentă a devenit un vis tot mai îndepărtat, iar convingerea că o să moară în centre era tot mai puternică. Din timpul ăsta, Ana își amintește doar ce e mai rău, de parcă binele a fost un ac pierdut prin carul cu traume. Pe lângă cele fizice, despre care Ana spune că însemnau umilințe și bătăi din partea altor colege, dar și sedări cu medicamente puternice, „pentru că-mi ceream dreptul”, o amintire îi revine constant: „Pe mine nimeni nu m-a ascultat”. 

„Mă, viața mea se risipește în cămin”  

Ana avea 43 de ani când, într-o seară de pandemie, colegele ei se uitau la un film, împreună cu îngrijitoarele. Simțea de multă vreme că viața i „se risipește în cămin”, dar nu știa ce să facă să-și schimbe soarta. Fără familie la care să se întoarcă și fără bani, curajul de-a pleca părea o garanție că va ajunge pe străzi. 

Cu toate astea, ceva din ea n-a mai putut să rabde și în acea seară a decis să profite de neatenția îngrijitoarelor și să plece pentru totdeauna. Ieșise de multe ori din centru ca să muncească, dar niciodată fără bilet de voie și convinsă că nu mai vrea să se întoarcă. S-a dus în gară și s-a urcat în primul tren, fără habar încotro merge. „Mă dădeam jos după patru, cinci stații și mă urcam în alt tren”. După mai multe schimbări, a întrebat pe cineva care-i cel mai apropiat oraș și a aflat că mai erau doar câteva opriri până la Timișoara. 

„La Eli m-am gândit atunci și am zis: No, ultima șansă ca să nu mă rătăcesc și să n-ajung pe străzi, că eu nu știu viața de străzi, e să apelez la Eli. O sun.

- Alo?, zice Eli. Cine ești? 

- Eu, Ciuciuria (n.r.: așa cum îi spunea Eli). Pot să vin la tine, te rog?

Și Eli o sărit: Doamne, copilul! Acuma ia primul tren și hai la mine direct”.

Când s-au reîntâlnit, dorința lui Eli de-a-i ajuta pe alții să se integreze în societate era deja cunoscută în țară. Presa scrisese despre ea, „omul care ajută alți oameni să iasă din cămine”, iar în 2017, povestea ei de viață – începută la doar câteva săptămâni de la naștere în centrele statului – a fost publicată într-o nuvelă grafică realizată de Dan Ungureanu, cu titlul „Spune-mi Eli”. 

„Ce n-ai putut să încerci în cămine, le încerci în comunitate, le guști”

De când s-a reîntâlnit cu Ana, Eli a sprijinit-o, împreună cu Roxana și ceilalți colegi care luptă pentru dezinstituționalizare, să se obișnuiască cu viața în afara centrelor. 

Unul din cei care o ghidează la propriu pe Ana prin Timișoara este vecinul și prietenul Tibi. Chiar dacă a trăit mai puțin decât Ana în orașul de pe Bega, pe el îl sună când nu recunoaște vreo stradă, iar el îi cere să descrie ce vede sau o roagă să treacă pe apel video și o scoate din încurcătură. Memoria lui îi impresionează pe toți care-l cunosc – asta îl ajută și să fie priceput la toate.

Despre ziua în care s-a mutat în curtea cu trei locuințe modulare, Tibi își amintește că Eli făcuse ardei umpluți, dar n-a putut să mănânce de emoții. Până se se mute aici, ultimii ani îi trăise într-un centru din Cisnădie. „Era foarte restrictiv. N-aveai voie să pui pe pereți nimic, n-aveai voie cu scaun în cameră, nici cu televizor, nici cu mâncare. Dacă te prindea, ți-o lua și ți-o arunca la gunoi”. Acum spune că are tot ce-și dorește și experimentează fără rețineri, cum a fost și cu ciorba de jumări despre care spune că i-a dat dureri de burtă trei zile. „Ce n-ai putut să încerci în cămine, le încerci în comunitate, le guști”, spune Tibi.

„Libertatea asta pentru noi a contat foarte mult, libertatea pe care o căutam cu nerăbdare, dar n-o aveam”, povestește Ana despre ce simte că apreciază cel mai mult de când a ieșit din centre. Îi place și munca pe care o face la OilRight, o firmă de reciclare a uleiului pusă pe picioare tot de Un Loc, al cărei profit e investit în proiectele lor pentru persoane cu dizabilități. Din uleiul urât mirositor, Ana face lumânări parfumate, îndemânare pe care o dă mai departe în ateliere cu copii. 

Despre viața în afara centrelor, Ana spune că îi mai place ceva: „Să fiu singură. Dacă sunt cu mulți oameni, mă simt în domeniul de cămin. Când văd grămada de beneficiari sau mai mulți oameni la un loc, simt că sunt exact în domeniul din care am plecat”. În casa ei modulară, dacă vrea să fie singură, trebuie doar să-și închidă ușa casei plină de lucruri pe care, până acum șapte ani, nu avea voie să le aibă. 

Mici pași uriași spre independență

În casa Anei miroase a parfum. „Sunt moartă după parfumuri, zice” și îmi arată cele vreo 10 sticle pe care le are. Unde te uiți, vezi culori. Are multe lucruri mici, ordonate de parcă așteaptă inspecția – așa e în fiecare zi. Nici nu știu ce să admir mai întâi. Îmi arată ea: un medalion cu poza lui Ursu și fotografiile de pe ușă, între care e și o femeie de care s-a simțit apropiată în centre, dar și poze cu iubita ei Romina. 

Romina locuiește de șase ani în Timișoara, după ce-a locuit aproape toată viața în centre de plasament și apoi în centre pentru adulți cu dizabilități. 

De când e sprijinită de echipa Un Loc, și Romina a învățat cum să-și gestioneze banii, să gătească, să folosească mijloacele de transport sau să meargă la un interviu de angajare – abilități care par firești pentru cei care n-au trăit în centre, dar care, pentru cei care descoperă independența la vârsta maturității, sunt mici pași uriași spre independență.

La fel ca toți pe care echipa Un Loc îi sprijină să se integreze în comunitate, și Romina face consiliere psihologică, asta fiind o parte importantă în procesul de integrare în societate după o viață trăită în instituții. 

Munca echipei Un Loc și a Fundației de Abilitare Speranța este și ceea ce ar trebui să facă statul român la nivel național de mai bine de 15 ani. 

România a ratificat Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități în 2010, în care li se recunoaşte dreptul egal al de a trăi independent şi de a fi integrate în comunitate.

Cu toate acestea, serviciile în comunitate sunt rare, iar alternativele de locuire oferite de statul român sunt prea puține, având în vedere că în 2025 erau peste 16.000 de oameni în instituțiile statului. 

Organizația prezentată în acest reportaj a crescut cu sprijinul programului Raiffeisen Comunități, unul dintre cele mai longevive programe de finanțare dedicate organizațiilor din România.

Poveștile organizațiilor care schimbă comunitate după comunitate ne fac să mergem mai departe. Pe 1 octombrie 2026 lansăm o nouă ediție, deschisă pentru prima dată și organizațiilor care lucrează cu diaspora românească, fiindcă avem mai mult de câștigat când românii de pretutindeni își unesc forțele.

Raiffeisen Comunități este o inițiativă Raiffeisen Bank România, implementată cu sprijinul Asociației pentru Relații Comunitare.