Carantină cu o singură sursă de apă: cișmeaua

Ioana Epure

Director editorial

Sunt două fete în parcul Cazzavillan din Sectorul 1, altfel pustiu din cauza situației de urgență și a ninsorii de martie: Alexandra și Ștefania*. Adolescente. Fără paltoane pe ele, în papuci.

Cară cu ele bidoane goale de 5 litri, câte 4-5 de fiecare. Nu au apă acasă - de fapt, nici casă nu prea au, locuiesc, împreună cu familiile lor, într-una din clădirile pe jumătate căzute din zona Băii Grivița. La întrebarea despre cum se descurcă în perioada asta cu spălatul, ridică din umeri. „Punem în găleată și ne spălăm”. 

Foto: Cristina Ion

Ce pun în găleată este apa de la cișmelele din parc. În prag de carantină națională, în mijlocul pandemiei, pentru Alexandra și Ștefania viața e ca de obicei și e doar o altă zi în care trebuie să care cu cârca apă pentru familiile lor numeroase. 

**

În zona Căii Griviței, sunt multe case și curți comune în care locuiesc, la un loc, familii cu mai multe generații. Nimeni nu știe exact despre câte persoane este vorba.

Ștefan, de 26 de ani, spune că în curtea comună în care locuiește sunt vreo zece familii, în jur de treizeci de persoane. Apă curentă nu au toți, își iau dintr-un puț cu hidrofor. Unii și-au tras țevi în casă, alții umplu gălețile cu un furtun și duc apa în casă. 

„Cum să fie cu spălatul pe mâini? Chiar dacă trebuie să cărăm apă cu găleata, ne descurcăm. Mă duc, iau apă, o duc în casă, o încălzim pentru a ne spăla”.

Îl întreb ce știe despre virusul ăsta, de-l pomenesc în continuu la televizor. 

„Ce știm e că rămâne o jumătate de oră și în aer și că trebuie să ai o igienă mai drastică, să te speli pe mâini, să nu atingi ochii, nasul, când vii de afară să te igientizezi” (sic!), spune Ștefan.

7 lucruri bune care s-au întâmplat (totuși) în 2024

Se încheie un an ca o cursă cu obstacole. A fost o competiție inechitabilă, cu reguli schimbate în timpul jocului, în care fiecare din noi a concurat împotriva propriei frici, a propriilor neajunsuri și prejudecăți.

De Crăciun, blocul 42 a strălucit în zori

Pe 24 decembrie 1989, Mirea era locotenent-major la unitatea militară 01404, situată pe strada Caracal, vizavi de un ansamblu de blocuri de 10 etaje. Tăcut și lacom, glonțul a sosit pe furiș: nimeni nu a auzit zgomotul împușcăturii. Dosarul Revoluției este cea mai urâtă pată rămasă neștearsă din istoria României moderne.

"Ne-ar ajuta acum săpunuri și dezinfectanți, că nu prea avem. În urmă cu ceva ani, aveam și apă curentă în curte, dar familiile n-au mai plătit, și au tăiat-o. Unii au chiuvete, de pe vremuri, dar nu curge apă. Toaleta e în curte, ca la țară”, mai spune tânărul.

În aceeași zonă stă și Mariana, de 30 de ani. Casa lor - la fel ca multe alte din zonă - pare decupată dintr-o fotografie de război, cu clădiri bombardate. Curtea e un maidan acoperit de moloz și gunoaie. Când treci pe acolo nici nu-ți dai seama că locuiește cineva înăuntru.

Nici ei n-au apă. Mariana zice că au avut până la începutul februarie, când le-au tăiat-o pentru neplată. Dar e puțin probabil - ca să te poți racorda la rețeaua de apă și canal, ai nevoie, printre multe altele, de documente justificative ale proprietății și acte de identitate.

Dar le e rușine să spună că trăiesc așa dintotdeauna. După spusele Marianei, sunt tot în jur de zece familii, cu câte 4-5 copii fiecare. Doar Mariana are patru ai ei. 

„Când avem nevoie, mergem la o vecină care ne mai dă apă sau mergem în piață, că avem un aparat din ăla care luăm câte cinci kile. Aia de curge și noi băgăm câte 50 de bani. Ne descurcăm cum putem. Avem câte 30-40 de bidoane de-alea mari.

Ne ajunge. După aceea iar le încarc. Facem un drum în piață odată, de două ori pe săptămână. Luăm bidoane de-alea mari de 10 kilograme și de 5 și am un bidon de-ăla mare de 30 de kile și-l umplu p-ăla acasă”, povestește Mariana. 

O întreb și pe ea ce știe de virus.

„Știm că trebuie să ne spălăm pe mâini și să nu punem mâna pe orice. De-asta eu și copiii nici nu mai ieșim, stăm mai mult în casă. Vă dați seama că ne este puțin mai greu, dar știți, că dacă stau în pădure, unii se descurcă, unii nu”, spune ea. 

Nu prea au de niciunele, de fapt. Nici apă, dar nici produse de curățenie, detergenți, dezinfectanți. Dar chiar și fără, s-au înarmat cu răbdare și sirop de tuse:  

„Noi dacă stăm numai aici în casă și nu ieșim afară, îi mulțumim lui Dumnezeu că avem acolo tot ce trebuie pentru copii, de răceală, de alea, dacă e. Avem siroape, avem destule, dar stăm în casă”. 

ONG-urilor care îi ajutau în mod normal le este din ce în ce mai greu să se descurce, din cauza restricțiilor de circulație și necesității de distanțare socială. Sticluțele de gel dezinfectant pentru mâini, atâtea cât sunt, se lasă în fața porții fără să mai aibă cineva ocazia să le și explice cum se folosesc: 

"Nu toată lumea știe care e treaba cu gelurile astea”, explică Irina Vasilescu de la Pe Stop. „Când am început să duc așa ceva prin zonele defavorizate, inițial au crezut că am venit cu gel de duș. A trebuit să le explic cum se folosesc și pentru ce sunt”.

În situații de criză, fiecare face cât poate. 

„Oamenii sunt foarte creativi, caută soluții să își facă viața cât de cât acceptabilă”, adaugă Irina Vasilescu. „Au cărucioare luate de la supermarketuri în care pun bidoane de plastic și se duc la cea mai apropiată cișmea, sursă publică de apă, și umplu bidoanele”. 

Am luat legătura cu DGASPC Sector 1, pentru a îi întreba care este protocolul instituției cu privire la acești oameni, în situația de urgență în care se află România acum.

Am aflat că, deși acești oameni locuiesc de ani buni în zona respectivă - mulți dintre ei încă din perioada când au început să se demoleze clădirile dimprejurul Halei Matache, pentru construcția bulevardului Uranus, autoritățile încă nu îi au în evidență.

„În primul rând ar trebui să ia legătura cu noi, să ne transmită cum se descurcă și să trimitem pe cineva să le facă o evaluare la fața locului, să vedem și noi ce putem face pentru ei, concret, în momentul de față. Apoi se vor dispune măsurile care sunt necesare”, a precizat funcționarul DGASPC.

Măsurile nu știm care sunt, că nu se poate spune, nici măcar la nivel de protocol, fără o evaluare la fața locului. Și pentru a se face o astfel de evaluare, oamenii sunt încurajați să sune ei la numerele de telefon afișate pe site-ul primăriei și DGASPC-ului și să spună unde sunt și de ce au nevoie. 

Greu de făcut atunci când îți e mai degrabă teamă că o să fii evacuat din singurul adăpost pe care îl poți avea în acest moment, așa cum au pățit-o familiile de pe strada Sfinților, evacuați de pe o zi pe alta dintr-o casă în care stăteau de ani de zile. Funcționarul DGASPC ne-a asigurat la telefon că așa ceva nu se va întâmpla.

Asta nu schimbă faptul că oamenii respectivi n-au nici internet, nici vreo așteptare din partea autorităților. 

Da, le-ar trebui apă, detergenți, produse de dezinfectare, probabil și alimente, cel puțin în perioada următoare. Împinse de nevoie, autoritățile se mișcă, așa cum s-a întâmplat în cazul neplătitorilor din Galați, care au fost rebranșați la rețeaua de apă. 

Cam târziu, însă, pentru cei 30% din români care trebuie să care apă cu găleata, din cauză că nu au apă curentă în casă. 

***

A ieșit în sfârșit soarele, în prima zi de carantină națională. 

O să fie o zi proastă pentru Alexandra și Ștefania, cele două fete care locuiesc într-una din casele de pe Calea Griviței și nu au apă curentă: parcul Cazzavillan, cu cișmelele lui de unde se aprovizionau ca să se poată spăla pe mâini în plină criză de coronavirus, a fost închis, la un loc cu restul țării.

*numele persoanelor au fost schimbate, pentru a le proteja identitatea

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€