"Când ne-am întors din Afganistan şi am văzut copacii verzi, ne-am felicitat că trăim în România"

Roxana Garaiman

Redactor

În urmă cu 10 ani, rănit în Afganistan de explozia unui mine improvizate, pe atunci maiorul Cătălin Ticulescu a cerut, după numai două săptămâni, să se întoarcă alături de camarazii săi, supranumiţi „Rechinii Albi”, deşi nu se recuperase decât parţial în spitalul american din Ramstein (Germania).

„Am considerat că este foarte important să revenim în Afganistan pentru moralul colegilor”, îşi aminteşte Cătălin Ticulescu.

Decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” şi avansat între timp la gradul de colonel, el este astăzi, la 45 de ani, comandantul nou înfiinţatei Unități de Integrare a Forţelor NATO în România (NFIU ROU).

Principala misiune a unităţii pe care o conduce este de a coordona şi grăbi, la nevoie, venirea trupelor NATO pe teritoriul României.

L-am întâlnit pe colonelul Ticulescu în 27 noiembrie, la o repetiție pentru parada militară de 1 Decembrie. Fotografiile care ilustrează interviul au fost realizate cu acea ocazie.

– Care este definiția dumneavoastră pentru patriotism?

– Fără a folosi cuvinte mari, care pot constitui clișee, pentru mine a fi patriot înseamnă a-ți respecta țara, familia și prietenii.

În primul rând țara, pentru că suntem români și ceea ce facem în mod direct sau indirect se reflectă în viața de zi cu zi și mai departe în imaginea României în plan extern.

Familia, pentru că poți să fii patriot atât timp cât familia îți este alături și te înțelege. A face lucruri dedicate pentru țară înseamnă multe renunțări, în special pentru militari. Astfel, familia devine foarte importantă: fără ea nu poți să reușești.

Prietenii, și nu doar cei din viața personală sau doar din viața profesională. Prin prieteni înțeleg toți cei care ne înconjoară și au un impact asupra noastră.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Este important să-ți respecți prietenii. Atunci când principiile pe care le aplici pentru tine însuți le aplici și pentru ei, demonstrezi seriozitate și că ai o minte așezată care nu îi tratează pe alții altfel de cum ar vrea să fie ei tratați.

Mai devreme sau mai târziu, aceste lucruri se văd în imaginea noastră în exterior și, pe plan militar, în respectarea angajamentelor pe care România și Armata română și le-au asumat față de Alianța Tratatului Atlanticului de Nord.

– Ce argumente le oferiți acelora care şi-au pierdut sentimentul de mândrie națională?

– Mi-aș permite să-l citez rapid pe fostul președinte american John F. Kennedy: „Nu te gândi ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară”.

Nu știu cine se simte îndreptățit să critice România, dar cred că schimbarea, sau ce ne dorim pentru țară, se poate face doar prin ceea ce realizează fiecare dintre noi în viața de zi cu zi.

Dacă noi avem principii sănătoase și le respectăm, sunt convins că și națiunea va merge înainte. Când noi nu avem, e ușor să critici.

Am avut un superior care îmi spunea așa: „Este foarte simplu să distrugi ceva și foarte greu să construiești ceva”.

– De ce ați ales cariera de militar?

– Eram în clasa a VIII-a și, odată, când veneam de la școală, am văzut un grup de elevi îmbrăcați în uniformă. Mi-a plăcut uniforma aceea albastră, cu o vipușcă roșie pe pantalon. A avut un impact vizual.

Acum, uitându-mă în urmă, sunt convins că nu știam ce înseamnă să fii militar. Cred însă că a fost o decizie bună, bineînțeles cu limitările pe care le impunea Liceul Militar. L-am făcut la Alba Iulia.

Pe vremea aceea, erau mai multe constrângeri cu plecările, cu permisiile, eram încă niște copii și ne-a fost un pic mai greu.

Pe de altă parte, cred că a fost o experiență bună, pentru că m-a învățat să fiu mai independent, dar m-a familiarizat și cu niște reguli. A fost o combinație constructivă pentru mine.

– Vă imaginaţi, la începutul carierei, că veți ajunge să luptați în Afganistan?

– Nu, a fost un context. În 1991, când am terminat Școala Militară de ofițeri activi „Nicolae Bălcescu”, cum se numea pe vremea aceea Academia Forțelor Terestre de la Sibiu, nu visam că o să ajung în Afganistan. Nu se vorbea despre asta, nici despre NATO.

Dar promoțiile care au venit după revoluție au avut această șansă de a se perfecționa. Mai întâi, România a fost în Parteneriatul pentru Pace, perioadă de trecere pentru noi, care ne-a prins bine.

Acest parteneriat le-a oferit posibilitatea ofițerilor şi subofițerilor să urmeze cursuri în străinătate, organizate altfel decât cele din România și care au oferit o altă perspectivă.

Ulterior am devenit țară membră NATO și, automat, România, în baza angajamentelor asumate, s-a alăturat țărilor membre ale Alianței și a executat operațiuni în Irak sau Afganistan.

Pentru mine a fost o oportunitate. De ce? Ne întoarcem la trecut, pentru că nu se face nimic în viitor fără să te poți baza pe trecut. În 1997 am mai făcut o școală militară în SUA – școala de infanterie marină.

Studiile m-au calificat să merg în Afganistan, iar pentru mine asta a fost ca un fel de datorie și de mândrie, doar de aceea m-a instruit țara.

Este o chestiune și de orgoliu, și de mândrie, de-aceea suntem militari. Țara și-a asumat niște angajamente în cadrul Alianței și, dacă are nevoie de noi în Afganistan, mergem acolo.

*

„Studiile m-au calificat să merg în Afganistan, iar pentru mine asta a fost ca un fel de datorie și de mândrie, doar de aceea m-a instruit țara.”

– Ce diferențe există între ce putea să ofere Armata Română unui militar în anii ’90 și ce oferă acum?

– Sunt mai multe oportunități acum pentru a evolua în cariera de militar decât erau în anii ’90, din punctul meu de vedere.

Norocul meu a fost că, pe parcursul carierei mele, am avut comandanți care tot timpul m-au încurajat, m-au motivat să merg înainte și sper să fi învățat această lecție de la ei.

Acum, indiferent cu ce ofițer vorbiți, sigur va cunoaște limba engleză, şi sigur a participat într-un teatru de operații. Expertiza este mult mai vastă și, implicit, concurența între cei care își doresc să trăiască această experiență este mai mare.

– Și riscurile pe care şi le asumă militarii sunt mai mari decât în anii ’90…

– Riscurile fac parte din meserie. Cine își dorește să devină militar își asumă și aceste riscuri.

Eu am fost rănit în Afganistan în martie 2006. Din momentul în care m-au luat din Kandahar și m-au trimis la Ramstein (bază NATO din Germania, unde se află un spital american – n.r.), inclusiv în timpul perioadei petrecute în spital și până la revenirea în Afganistan, am fost tratat exact ca un american.

Pentru mine, acesta a fost un lucru deosebit: nu s-a făcut nicio diferență între noi și ei. Mi-a arătat că facem parte dintr-o clasă recunoscută.

Pe vremea aceea, batalionul nostru răspundea de două districte din Kandahar. Executam o misiune de patrulare și, la vreo 32 de kilometri de bază, s-a declanșat un exploziv improvizat.

Eram şapte oameni în transportorul care a fost lovit. Am fost răniți eu și Florin Bolovan, plutonier major la vremea aceea. A urmat o operațiune de salvare specifică.

Eu am avut o problemă la picior: calcaneul rupt și câteva oase zdrobite la laba piciorului. Florin a avut o fisură la coloană. Am fost norocoși. Explozibilul era o mină antitanc improvizată, genul de dispozitiv pe care îl făceau forțele rebele din Afganistan.

După ce am stat internați vreo două săptămâni, în urma evaluării medicale ni s-a recomandat să ne întoarcem în țară. Am refuzat, pentru că eram primii doi militari răniți din unitate, şi am considerat că este foarte important să revenim în Afganistan pentru moralul colegilor, pentru a le explica că cineva are grijă de tine.

Așa s-a și întâmplat, şi toată lumea a venit la noi să ne pună întrebări.

*

„Eu am avut o problemă la picior: calcaneul rupt și câteva oase zdrobite la laba piciorului. Florin a avut o fisură la coloană. Am fost norocoși. Explozibilul a fost o mină antitanc improvizată, genul de dispozitiv pe care îl făceau forțele rebele din Afganistan.”

– Cum sunt încurajați militarii într-o unitate în Afganistan?

– Moralul este, într-adevăr, foarte important. V-aș da numai un exemplu. Într-o planificare a unei acțiuni militare, de regulă centrul de greutate al inamicului este moralul. Dacă are tăria, dârzenia să lupte, treburile se complică. Primul lucru care se urmărește este anihilarea moralului.

Talibanii, deşi învinși rapid când a început conflictul militar propriu-zis, au continuat, de fapt, și continuă acțiunile, pentru că moralul lor este ridicat pentru ceea ce cred ei că este corect.

În plus, vizitele oficialilor sunt foarte importante (pentru militarii români – n.r.), pentru că arată că cei din țară nu îi uită. Dacă sunt și personalități printre ei, toată lumea se bucură.

– Cum arată viața de zi cu zi într-o astfel de bază militară?

– În niciun caz nu este rutină. Misiunile se succed cu rapiditate. Există un plan, dar, ca în viața de zi cu zi, există ca să poți să-l modifici în funcție de ce inputuri primești.

Nu ai timp să te plictisești, ești angrenat în diverse activități, de la pază până la patrulare, care presupune pregătirea misiunii, executarea misiunii, activitățile de după misiune. Este un ciclu continuu, o vâltoare constructivă. Este o experiență deosebită.

*

„Primul lucru care se urmărește este anihilarea moralului. Talibanii, deşi învinși rapid când a început conflictul militar propriu-zis, au continuat, de fapt, și continuă acțiunile, pentru că moralul lor este ridicat pentru ceea ce cred ei că este corect.”

– Cum v-ați acomodat cu clima?

– Este într-adevăr puțin mai cald ca la noi, dar este un tip de climă deșertică uscată. Chiar dacă, într-o zi de vară, puteai să ai și 54 de grade la soare, nu se simțeau ca 28-32 de grade în București, pentru că umiditatea era scăzută. Este suportabil.

– Cât de puternică este interacțiunea dintre naționalități într-o astfel de bază militară?

– Interacțiunea este totală, de la momentele bune când ne adunam, de exemplu, pentru a sărbători 1 Decembrie, la care sunt invitați și partenerii, până la momentele mai puțin plăcute, cum este decesul unui militar.

Indiferent dacă este român sau de altă naționalitate, toată lumea era prezentă la plecarea avionului, indiferent de oră. Era omagiul pe care îl serveam colegului nostru căzut.

– Dar cu populația afgană?

– În cadrul misiunilor noastre, trebuia să mergem să vorbim cu localnicii în niște adunări ale bătrânilor satului. Am executat și misiuni de ajutor umanitar cu apă și alimente pentru populația civilă.

Dar când ne-am întors de acolo și am văzut copacii verzi, ne-am felicitat reciproc că trăim în această țară minunată. Acolo este numai deșert.

Populația civilă își dorește schimbarea, dar durează. Nu este vorba doar de schimbarea conducerii, este vorba despre o schimbare de mentalitate, de a te întreba ce trebuie să faci tu pentru tine, pentru ceilalți și pentru țară.

– Care sunt următorii pași pentru unitatea pe care o conduceți?

– Unitatea de Integrare a Forțelor NATO a atins capabilitatea deplină în luna iulie 2016 și, din acel moment, noi ne jucăm rolul pentru care a fost creată, și anume acela de a facilita, de a grăbi, în cazul în care va fi nevoie, dar și pentru exerciții, venirea trupelor aliate pe teritoriul României.

Am fost deja implicați în câteva exerciții în noiembrie, dar planificăm exerciții și pentru anul viitor.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€