„Căldură mare, monșer!” Cât de calde erau, de fapt, verile lui Caragiale?

Adrian Mihălțianu

Publisher

Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius… Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.

În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.

Mai greu să păstrezi un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate în ziua de azi, când toată lumea e pregătită să sară la beregata celuilalt din te miri ce. Dar una dintre temele favorite pentru care se ceartă românii (și nu doar ei) în ultimul timp e chiar căldura de afară.

Mai precis, dacă valurile de căldură de azi sunt ceva ce experimentau și bunicii și străbunicii noștri sau dacă azi avem realmente o climă în curs de schimbare. 

Aparent, tonele de statistici publicate de climatologii români ar fi trebuit să tranșeze disputa de multă vreme. Dar de ce avem atunci celebra schiță a lui Caragiale, în care-n miez de vară aveai „la umbră 33 de grade Celsius”?

În plus, e clar că luna iulie a lui 2026 a fost una mai răcoroasă, totuși, cel puțin la București, unde abia pe la început de august a început să se simtă că e vară. Dar dacă vom compara o vară „răcoroasă” de azi cu una normală de pe vremea lui Caragiale, cum stau lucrurile?

Cât de cald era, de fapt, pe vremea lui Caragiale? Și putem afla asta cu exactitate?

Înainte de orice, să ne imaginăm orașul în care are loc întâlnirea: un București încă plin de grădini, de verdeață, în care imaginara stradă a Pacienței este umbrită de copaci altminteri destul de tineri și mărginită de case joase, cu marchiză. Strada nu există, dar poate fi inspirată de strada Sapienței, din fostul cartier Uranus, demolat de comuniști o sută de ani mai târziu.

Un oraș foarte diferit de cel înălțat pe verticală și betonat intensiv în care-și duc viețile 2 milioane de oameni astăzi. Dar și un oraș în care deja se efectuau măsurători meteorologice după standarde oarecum similare celor de astăzi.

Am căutat, de curiozitate, ce temperaturi erau în lunile calde de vară - iulie și august - în Bucureștii domnului Caragiale. Ce călduri mari sufereau monșerii și de ce se ascundeau stăpânele casei în odăile umbrite și răcoroase în toiul arșiței amiezii?

Caragiale a publicat schița sa în 1899. Avem niște documente interesante la îndemână pentru acea perioadă. Analele Institutului Meteorologic al României la care am avut acces încep din anul 1885 și continuă de atunci încoace, fiind pregătite de Ștefan C. Hepites, inginer, fizician și meteorolog român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române - părintele meteorologiei românești.

Mii de măsurători sunt puse una lângă alta și publicate cu mare grijă în a descrie inclusiv locul, instrumentele și modalitatea în care au fost făcute. Cele pe care le-am selectat din aceste serii sunt acelea făcute la fel ca astăzi: într-o cabină închisă, ferită de soarele direct, aflată la 2 metri deasupra solului. Dar le putem oare compara cu cele efectuate în ziua de azi?

După cum spune cercetătorul Bogdan Antonescu, doctor în fizica atmosferei la Universitatea din București, „comparația dintre observațiile meteorologice realizate în anii 1880 și cele din prezent, chiar dacă realizate în condiții similare (instrumentele adăpostite într-o cabină ventilată) va fi una orientativă și nu una exactă.”

De ce? Pentru că „sunt mai mulți factori care contribuie la diferențele dintre observațiile din trecut și cele din prezent. În primul rând, instrumentele sunt diferite. De exemplu, termometrele utilizate de Hepites erau fie cu mercur, fie cu alcool. În prezent sunt folosiți senzori de temperatură care sunt mult mai preciși”

Hărțile care explică secarea Dunării: ce s-a întâmplat, de fapt, cu apa Dunării

De ce a secat Dunărea? Cine ne-a furat apa? Răspunsul este simplu: seceta majoră din centrul Europei și prostul management al fluviului

El Niño 2026-2027 se intensifică, într-o lume deja mai caldă. Ce ar putea urma pentru România în următoarele luni

Doi oameni de știință români explică de ce actualul El Niño este neobișnuit, cum poate ajunge un fenomen produs la mii de kilometri distanță să influențeze și Europa și ce putem spune, în acest moment, despre toamna și iarna care urmează, dar și despre primăvara și vara lui 2027.

În al doilea rând, explică Antonescu, au avut loc schimbări „în zona în care stația este amplasată, cum ar fi vegetația sau clădirile. Chiar dacă stația Băneasa este mai ferită față de stația Filaret, tot va exista în observații o influentă dată de apropierea de București.

Nu în ultimul rând, diferă modul în care a fost calculată, de exemplu, media zilnică a temperaturii: „Hepites folosea observații realizate la anumite ore, iar în prezent observații sunt aproape continue”.

Dacă avem aceste diferențe, cât de mari sunt ele, totuși? Mai e valabilă o comparație? Ne răspunde tot cercetătorul Antonescu: „Trebuie precizat că acești factori nu duc la diferențe foarte mari între observațiile din trecut și cele din prezent, vorbim de câteva zecimi de grad între cele două perioade.”

Așadar, pentru a compara în condiții cât mai apropiate, am ales datele meteo pentru 2022-2026 de la Băneasa, aflate mai aproape de cele de la stația „Ferestreu” indicată de analele din 1885-1889, anii pentru care am găsit detalii complete pentru fiecare lună. Lângă ele pun și datele din 1899, anul publicării schiței.

Cum menționa și cercetătorul, nu este o comparație riguros științifică - acestea includ serii mult mai lungi de date, întinse pe decenii, așa cum le puteți găsi explicate pe site-urile de specialitate, administrate de climatologi români. Dar este o fotografie a unui timp de care ne despart treisprezece decenii, cu o eroare de câteva zecimi de grad.

Deci, cum era pe vremea lui Caragiale? Iată cum arăta vara lui 1899:

Pe scurt? În iulie 1899, temperatura maximă în București era de 37.4C (25 iulie), iar cea din august era de 36C. Cald! Dar numărul de zile cu temperaturi mai mari sau egale cu 33 de grade era de 4 în iulie și de 4 în august - în total, 8 (opt) zile foarte calde în cele două luni de vară! Dintre ele, doar trei se califică ca zile caniculare (peste 35C).

Tabel tipărit „Température de l’air”, stația Institutului Meteorologic din București, pentru luna iulie a anului 1899. Sursă: Analele Institutului Meteorologic al României pe anul 1889, Tom.5

Tabel tipărit „Température de l’air”, stația Institutului Meteorologic din București, pentru luna august a anului 1899. Sursă: Analele Institutului Meteorologic al României pe anul 1889, Tom.5

Dacă ne uităm la iulie 2026, care abia ce a avut 4 zile cu temperaturi egale sau peste 33 de grade C în iulie, ai zice că vara răcoroasă de azi e, într-adevăr, comparabilă cu cea de pe vremea lui Caragiale. Însă august 2026 recuperează, cu 6 zile de peste 33C până la mijlocul lunii, iar prognoza ne promite mult mai multe. Mai vedem câte se adună până la final. 

Dar nu cumva și vara cu „căldură mare” din 1899 a fost una răcoroasă? Anii pot fi mai calzi sau mai reci, așadar am luat un interval de timp de 5 ani din perioada aceea pentru care avem date pe toate lunile: 1885-1889, cu un deceniu înainte de scrierea schiței.

Dacă-i comparăm cu 2022-2026, chiar și cu jumătate din august rămasă în suspans, contrastul dintre epoci devine net: 59 de zile cu 33 °C sau mai mult în iulie-august din 1885–1889, față de 170 în 2022–2026. Cel mai cald an istoric (1887, cu 19 zile) rămâne sub jumătate din cel mai slab an recent complet (2025, cu 33).

Dacă numărul de zile foarte calde s-a triplat, ce se întâmplă însă cu media temperaturilor maxime din fiecare lună? Pe același interval de timp, media maximelor din iulie urcă de la 29,7 °C la 33,0 °C, iar în august (comparând doar 2022–2025, luni complete) de la 29,2 °C la 33,4 °C. Cald, monșer!

Cu toată posibila eroare de câteva zecimi de grad, astăzi lunile iulie și august sunt mai calde, în medie, cu 3.3, respectiv 4.2 grade Celsius decât în perioada 1885-1889.

Zilele caniculei - de ce valurile de căldură de pe vremea lui Caragiale nu erau ca astea de acum

Astăzi spunem „zile caniculare” acelor zile în care temperatura este de peste 35 de grade Celsius și mai spunem „val de căldură” înșiruirii de cel puțin 3 zile cu astfel de temperaturi, care nu ne lasă să mai dormim bine noaptea și să mai gândim clar ziua. Să fim toropiți de căldură, așa cum erau interlocutorii din schița lui Caragiale.

Pe vremea dramaturgului, zilele caniculei erau o expresie folosită mai larg, care desemna o perioadă îndelungată de timp, de circa o lună, fix din miezul verii. Lumea se pregătea pentru ele din timp.

Ziarul Universul din August 1901 ne explică ce-i cu zilele caniculei și când se apucau să-i prăjească pe români. Sursa: Arcanum

La aproape trei decenii de la schița lui Caragiale, prin 1926, americanii descriau Bucureștii ca un oraș „extrem de fierbinte în timpul verii”, deși temperaturile rămăseseră constante, ca pe timpul scriitorului, dispărut între timp în 1912.

Se pare că fierbințeala e în ochiul privitorului (foarte supărat pe oraș, dacă e să ne luăm după cum îl descria acum 100 de ani):

Dar cât de fierbinți erau valurile de căldură de acum peste un secol și cât de des îi luau ele pe sus pe amărâții fără de aer condiționat ca azi?

O altă privire acordată datelor ne edifică: ambele valuri din cei cinci ani ai secolului XIX au durat exact minimul de 3 zile. În 2022-2026 media e de 5,4 zile, cu 20-29 august 2023 (10 zile) și mai ales 8-20 iulie 2024 (13 zile consecutive) - un episod mai lung decât toate zilele ≥35 °C din cei cinci ani istorici la un loc (20 de zile, dar risipite). Totalul zilelor ≥35 °C: 20 pe vremea lui Caragiale față de 91 pe vremea noastră.

Ca ordin de mărime al vârfurilor: maxima absolută istorică e 38,0 °C (august 1887), față de 41,0 °C în iulie 2024.

Cu alte cuvinte, da, existau valuri de căldură și pe vremea lui Caragiale, ba chiar și vârfuri de 38 de grade și peste. Dar ele erau rare, țineau puțin și erau mai puțin fierbinți decât cele de azi.

Ce ne arată această diferență între percepție și datele reci (sau calde) ale statisticii și măsurătorilor, în afara obișnuitei concluzii că avem de-a face cu o reală încălzire climatică - de 3.3 grade Celsius în iulie și de 4.2 grade Celsius în august?

Printre altele, că o vară „răcoroasă” de azi este, de fapt, mai apropiată de una normală din vremea lui Caragiale, deși rămâne mai caldă decât ea. Atâta doar că oamenii, obișnuiți deja cu călduri tot mai mari, o consideră rece, când de fapt ea e una dintre foarte puținele care le-ar mai aduce aminte străbunicilor de verile copilăriei lor.

Dar mai învățăm și altele.

Cum și-au făcut românii viața mai grea încă din secolul 18 și ce-am putea învăța de la ei

Pe la 1889 nu se putea vorbi de schimbări climatice detectabile statistic în România, deși Hepites însuși menționa că cei mai impresionabili se plângeau că nu mai sunt iernile de altădată sau că verile fierbinți deveniseră norma, nu ca „pe vremuri.”

Tot el recunoștea că nu are datele științifice necesare să poată demonstra schimbarea - sau nu - a climei, și că va trebui să mai treacă vreo două generații până ca datele statistice să demonstreze care e adevărul. Abia începuseră măsurătorile standardizate în România. Tot ce putea afla din cărțile vestice ale timpului era că omenirea parcursese măcar 10 secole de climă relativ stabilă.

Ștefan C. Hepites - Schimbatu-s'a clima?

Și avea dreptate: fluctuațiile climei la nivel european timp de secole au fost minore, chiar și în așa-zisele perioade considerate ulterior a fi Mica eră glaciară medievală, în care temperaturile medii au scăzut cu 1-2 grade Celsius, sau Optimul climatic medieval, în care temperaturile medii ar fi crescut cu 1-2 grade Celsius decât înregistram la începutul secolului XX, adică pe vremea când Hepites făcea observațiile meteorologice.

Nu există un consens absolut între climatologi cu privire la diferențele reale, la zecimală, de temperatură din acele perioade îndepărtate, dar există un consens larg între aceiași climatologi cu privire la diferențele de temperatură din această perioadă în care trăim acum și cea de acum un secol. De ce?

Pentru că avem, de mai bine de 60 de ani, măsurători făcute în același fel, cu instrumente calibrate, de pe care putem citi cu ochii noștri temperatura aerului la umbră și la 2 metri de sol, departe de orice influențe capabile să schimbe fundamental datele problemei (betoane etc.).

Pe lângă încălzirea globală - care la București se poate vedea lesne din măsurători și mai ales din anii cu valuri de căldură tot mai abrupte - atât de abrupte, încât o vară cu temperaturi normale pe vremuri ajunge să fie „răcoroasă”, avem însă și alte cauze. Le menționa A. D. Xenopol, cu câțiva ani mai devreme.

„Cănd anul este prea ploios când prea secetos. Causa acestei stricări a climei este datorită tot neştiinţei noastre, anume metoadei celei absurde aplicate la cultura pădurilor. La noi pe fie care an se tae pădurile intr’un mod vandalic, fără a se lua măsuri pentru reproducerea lor, astfel că pădurile cele nenumărate care impodobeau odată ţerile noastre ameninţă a se stârpi cu totul.”

Tot el continua: „Eată ce spune d loan Ionescu despre pădurile din judeţul Putna, cuvinte care se pot aplica la ţara întreagă : «Pădurile de aice s’au tăet in mare parte şi dintr’ această causă locurile s’au sălbătăcit. Locurile de pe dealuri, care produceau odată fân, nu mai produc acum nimic. Locuitorii n’au cea mai mică îngrijire de creşterea pădurilor cu toate că văd bine că nu mai este cine să tragă ploile şi să scape ogoarele lor de seceta de care sufăr»." loan Ionescu. Agricultura Jud. Putna pag. 349.

A.D. Xenopol, despre impactul defrișărilor asupra climei. Convorbiri Literare 1877-1878, Arcanum

Vedem, așadar, că și pe vremea aceea românul își iubea la nebunie codrul, râul, ramul. Preponderent sub formă de cherestea. Consecințele nu-l interesau nici atunci, ca nici acum.

Tăierea pădurilor și transformarea lor în uriașele suprafețe netede pentru agricultură de azi este unul dintre factorii principali care au înrăutățit efectele schimbării climei în ultimii 130 de ani. Aceeași tăiere continuă și azi și în special tăierea la ras e cea care duce apoi la celebrele viituri, dar și la incapacitatea solului de a mai reține apa.

Practicile agricole intensive din câmpie adaugă la această problemă, în special prin folosirea monoculturilor pe suprafețe uriașe, iar lipsa de adaptare a românilor riscă să deșertifice zona sudică a țării. În fine, peste ele se adaugă lucrările hidrografice pregătite mai degrabă pentru o epocă de inundații în locul unei epoci în care acestea alternează din ce în ce mai des cu seceta profundă, precum și lipsa unor centuri verzi cu adevărat împădurite în jurul orașelor, care să mai diminueze din efectul de insulă de căldură. Că despre halul în care se masacrează copacii maturi din orașe nici nu are rost să mai amintesc.

Oameni noi, probleme vechi, nu-i așa?

Așadar, ce-i drept, și pe vremea lui Caragiale aveam zile cu 37 de grade la umbră. Dar erau câteva pe an. Numărul lor, din păcate, s-a triplat, iar noi am reușit să tăiem și să betonăm totul în jur, amplificând problema. Iar situația nu e neapărat mai bună atunci când comparăm datele actuale cu cele din ultimii 50 de ani, cei apropiați de timpurile noastre.

Însă despre asta, într-un articol viitor.