Bunicile voluntare: "Îi schimbăm, le dăm să mănânce, ne prostim, şi-atunci se luminează!"

Într-un spital din București, un bebeluș conectat la aparate strânge degetul femeii care tocmai l-a hrănit cu biberonul.

„Nu vrea să mă lase să plec, mititelul…”, se emoționează ea.

Monitorul din salon consemnează rece puterea afecţiunii: hrănit și ținut în brațe, copilaşul s-a calmat. Tensiunea lui se află acum în parametri normali.

Pentru un străin care abia a trecut pragul spitalului, scena ar putea fi o tandră ilustrare a legăturii profunde dintre bunici și nepoți.

Dar protagoniștii acestei povești tocmai s-au cunoscut și, în scurt timp, se vor despărți.

Abia săptămâna următoare, pentru alte câteva ore, el va fi din nou nepot, iar ea va fi din nou bunică.

„Acești bunici ne-au reamintit cât de important este să dăruiești”

Mihaela Ungureanu este directorul general al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din Sectorul 4 al Capitalei.

În urmă cu patru ani, ea a decis că ar fi bine ca pensionarii din Sector să aibă un loc unde să se întâlnească și să se simtă bine.

L-a numit Clubul Seniorilor.

Luni, 26 martie, ne-a primit în biroul său de la Club, în vreme ce o parte dintre vârstnici prezenţi imitau, pe ritmuri latino, mișcările unui instructor tânăr.

Anul trecut, când Clubul avea trei ani de la înființare, iar numărul membrilor creștea cu fiecare zi, Mihaela Ungureanu s-a gândit că pensionarii care vin aici să învețe limbi străine, dansuri sau origami ar putea fi antrenați într-o activitate prin care să-i ajute pe copiii defavorizați aflaţi în grija Direcţiei.

„Am demarat programul «Bunicii voluntari» pornind de la ideea că mulți dintre bunicii care vin la Clubul Seniorilor n-au avut ocazia să-și crească nepoții sau chiar să aibă nepoți.

Şi, tot așa, mulți dintre copiii pe care îi avem în sistemul de protecție nu au avut parte de îngrijirea bunicilor, de o poveste spusă de un bunic”.

Programul „Bunicii voluntari” a debutat într-un centru maternal unde mame singure şi lipsite de adăpost trăiau împreună cu copiii lor.

Bărbaţii deveniţi „bunici de o zi” au început să-i viziteze pe copii, să se joace cu ei, să îi plimbe prin parc, să le citească povești şi să le cânte. Bunicile, la rândul lor, au pus mâna să le ajute pe mame să pregătească masa ori să aibă grijă de cei mai mici dintre oaspeții centrelor maternale.

„Extraordinar a fost sentimentul de utilitate și de responsabilizare trăit de bunicii noștri. De asemenea, copiii se bucurau că bunicii se jucau cu ei și o făceau în modul lor unic, de neînlocuit. A fost un beneficiu reciproc”, povesteşte Mihaela Ungureanu. 

Câteva luni mai târziu, văzând efectele acestei întâlniri dintre două generaţii care au atâta nevoie de dragoste, Mihaela Ungureanu a extins programul în centrele pentru copii cu dizabilități.

Apoi, mai recent, programul „Bunicii voluntari” a ajuns la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie” din București.

Aici, în secțiile de Terapie Intensivă pentru nou-născuți, bebelușii bolnavi − mulți dintre ei, aduși de părinți săraci din toate zonele ţării − aveau nevoie de voluntari care să adauge efortului medical un strop de afecțiune.

Aceşti copii rămân internaţi, pentru tratamente complicate, timp de săptămâni sau chiar luni de zile şi, în multe cazuri, părinţii lor nu îşi permit, din motive financiare, să le rămână alături.

„Așa cum este deja cunoscut, în Spitalul «Marie Curie», la Secția de Terapie Intensivă, sunt copii mici care au diferite probleme de sănătate și care sunt supuși unor proceduri numeroase în cursul unei zile.

Au nevoie să fie îngrijiți, dar, dincolo de orice, acești copii au nevoie de afecțiune”, explică Mihaela Ungureanu.

La început, în programul de voluntariat de la Spitalul „Marie Curie” s-au înscris 37 de persoane. Şefa DGASPC Sector 4 spune că, după mediatizarea proiectului, numărul doritorilor a ajuns la 400.

Vreme de două zile, pensionarii − unii dintre ei, deja bunici sau chiar străbunici − au învățat să schimbe pamperși, au fost instruiți cu privire la normele de igienă din spital, au cântat și au bătut ușurel pe spate o păpușă înfășată, sub îndrumarea medicului Cătălin Cârstoveanu, șeful secției de Terapie Intensivă Nou-Născuți.

Odată trainingul încheiat, în urmă cu nici trei săptămâni, au început vizitele.

„Acești bunici ne-au reamintit cât de important este să dăruiești și au readus în centrul atenției activitatea de voluntariat.

A fost extraordinar să vedem câte persoane s-au alăturat acestei echipe de voluntari ca să asigure îngrijirea copiilor din spital”, a mai spus Mihaela Ungureanu.

„În ultimele sale zile de viață, a simțit căldura umană”

Doamna Matilda Ziegler (71 de ani) este prima bunică voluntară pe care o întâlnim.

Înainte de a se pensiona, a fost asistentă medicală, şi tot într-o secţie de Terapie Intensivă, dar pentru adulți cu probleme neurologice. Acesta este unul dintre motivele pentru care a decis să se înscrie în programul de voluntariat. Un alt motiv, despre care nu vrea să dea detalii, este că a crescut ea însăși într-o casă de copii.

Acum, doamna Matilda speră să convingă cât mai multe persoane să dăruiască din timpul lor.

„La noi, în România, ar trebui să se dezvolte mai mult acest voluntariat și pentru aziluri, case de copii, copii cu dizabilități.

Știu că nu toată lumea suportă să vadă copii care sunt… E o chestie de sensibilitate aici, dar nu trebuie să facem nicio diferență între un copil sănătos și unul cu dizabilități”, consideră ea.

Încă de la începutul programului, doamna Matilda a fost bunica unui băiețel de 1 an și 8 luni care suferea, printre altele, de Sindrom Down.

Ne spune că băieţelul era, probabil, „cel mai vârstnic” pacient de pe această secție și că, din păcate, avea foarte multe complicații.

Bunica lui cea nouă l-a hrănit cu seringa, fiindcă nu putea mânca decât printr-un tub montat la nivelul gâtului.

„Când m-am dus acolo, a întrebat asistenta cine vrea să stea cu el, și m-am oferit eu.

Când l-am luat în brațe, efectiv cred că a simțit și el că i-am dat din căldura mea. Pe cuvânt, parcă s-a liniștit!

S-a comportat extraordinar, și eu m-am simțit… extraordinar lângă el. Eu nu am văzut Sindromul Down, am văzut un copilaș.  Atâta tot”.

Băieţelul era foarte grav bolnav şi a murit la numai câteva zile de la momentul în care doamna Matilda l-a strâns pentru prima dată la piept.

„În ultimele sale zile de viață, a simțit căldura umană și dragoste… Mi-a fost foarte drag”, spune ea.

Moartea lui nu a descurajat-o pe doamna Matilda, dimpotrivă: merge şi acum în secţia de la „Marie Curie”, cu gândul că alți copii s-ar putea recupera și datorită ei.

„Petrecem două-trei ore în care îi schimbăm, le dăm să mănânce cu biberonul − acelui băiețel i-am dat cu seringa −, le cântăm cântecele, ne prostim: cum face cățelul, cum face pisica, găina…

Și atunci, îi văd că se luminează! Sunt fericiți! Asta e cel mai important!”

„A fost prima dată când am ținut în brațe un copil atât de mic”

Când aud că vrem să aflăm mai multe despre voluntariatul lor, pensionarele vin, rând pe rând, să ne vorbească despre „nepoții” lor.

Toate spun că această experiență le-a schimbat viața în bine. Toate se declară nerăbdătoare să ajungă la Spital și toate povestesc cum au observat că dragostea le este deja împărtășită.

Fiecare gest al bebelușilor este analizat îndelung, iar bucuria celor mici devine bucuria celor mari.

În vreme ce unele voluntare pornesc spre Spitalul „Marie Curie” ca să hrănească bebelușii pe care îi au în grijă, Lina Truță (79 de ani) mă ia deoparte, ca pentru a-mi spune un secret:

„Știți ceva? Eu nu am avut niciodată copii, domnișoară! Acum am schimbat pentru prima dată în viață un scutec…”

Se lasă încet pe spătarul scaunului. E senină și parcă a scăpat de o povară.

„Pentru mine, care pun prima dată mâna pe un copil așa mic… Mi s-au înmuiat picioarele când l-am văzut. Mă gândesc că e singurică, ce-o face, abia aștept să merg la ea.

Merg cu o jumătate de oră înainte. O iubesc foarte mult! Să știți că acest proiect ne-a schimbat viața…”

O altă femeie, care tocmai pleacă spre spital, ne transmite din pragul ușii:

„Ceea ce vedeți aici este un fel de experiment între o persoană în vârstă și un copil, un suflet care are nevoie de multă, multă afecțiune, dar afecțiunea aceea este reciprocă! O simțim și noi, și copiii!”

Două dintre pensionare, doamna Ioana și doamna Maga, au grijă de aceeași fetiță, dar în zile diferite.

„Mergem la nepoata noastră!”, râd ele.

Doamna Maga (69 de ani) se descrie drept „un Berbec pe care îl dai afară pe ușă și intră pe geam”. 

Ne explică, printre altele, cum a început să repete cântece învățate demult, în copilărie:

„Eu mă duc acolo pentru că nu am nepoți și m-am atașat de copil. În loc să stau trei ore, stau patru! O iau și îi cânt − azi învăț un cântecel, mâine învăț altul. Fetele de acolo zic: «Doamnă, ați învățat-o legănată!»…”

Doamna Ioana completează:

Începe să se joace cu degețelele, aşa, la trei luni și jumătate. 

Apoi, către doamna Maga:

− Astăzi cum facem?

− O iau înainte, eu mă duc prima!

Zece nepoți și încă unul

Ioana Antonescu (73 de ani) are trei băieți și două fete, care i-au dăruit zece nepoți. De curând, a devenit și străbunică.

Dar ea nu s-a mulțumit cu atât.

Într-o zi, s-a dus acasă și i-a anunțat că a mai adoptat o nepoată:

− Măi, mamă, vă dau o veste.

− Ce veste, mamă?

− Eh, pentru mine e foarte bună, dar nu știu dacă este pentru voi bună. Aveți un moștenitor, mamă. (râde cu poftă)

− Hai, mami, vorbești serios?

Femeile mărturisesc că firele și aparatura complicată le-au intimidat la început. Acum, toate îi țin pe copii în brațe fără emoții, îi schimbă și îi leagănă, le cântă de parcă ar fi ai lor.

Doamna Maga povestește cum, într-o zi, a schimbat-o pe fetița de care avea grijă într-o rochiță vișinie, dar numai cu ajutorul unei asistente.

Se ambiționează, mai ales că personalul medical a încurajat-o: într-o zi, o va schimba singură și nu se va mai teme de firul care conectează inima fetiței la aparate.

O alta spune că Dumnezeu a trimis-o să aibă grijă de bebelușul ei − „Creștem în suflet, ne crește inima cât clădirea asta!”

Odată ce pășesc pe ușa spitalului și își îmbracă halatele verzi, aceste femei se transformă într-un soi de bunici de profesie − meticuloase, preocupate, riguroase.

După ce hrănesc copiii cu biberonul, îi bat ușurel pe spate.

Uneori, deși tot mai rar, se alarmează de la un strănut sau de la un sughiț, dar spun că s-au obișnuit cu aparatele, cu spălatul pe mâini de 14 ori pe zi, cu tot.

Doamna Maga povestește:

„Într-o zi, m-am impacientat, dar asistenta m-a liniștit: «I-a scăzut tensiunea datorită faptului că se simte foarte bine în brațele dumneavoastră! Nu vă mai impacientați, că n-are nimic!».

Stau cu fetiţa acolo, stau până adoarme… Iar acum, asta sunt eu: sunt bunica de serviciu”.