Bunica îmi spune mereu...

Gheorghe Popescu-Ceica, deputat de Bihor al Partidului Național-Țărănesc, a fost arestat de comuniști în 1948. L-au ridicat într-o noapte și l-au anchetat vreme de doi ani. N-a fost chip ca judecătorul orădean să-și reconsidere convingerile și să se dezică de Iuliu Maniu.

Din 1950 până în 1952, familia n-a mai știut nimic de el. Apoi, în toamna aceea lui ’52, au fost anunțaţi că Gheorghe murise în lagărul de muncă forțată de la Poarta Albă. La 59 de ani.

*

În după-amiaza zilei de 20 ianuarie 2018, în fața Consulatului General al României din Montréal, Canada, aflat la etajul șase al unei clădiri de birouri de pe strada Sherbrooke Ouest, trei românce din generații diferite transmit un mesaj de solidaritate cu protestele de acasă.

Sunt singure printre coloșii din oțel, beton și sticlă și țin o pancartă cu mesajul Rezist Montréal. O bunică însoțită de una dintre fiicele sale și de una dintre cele trei nepoate este o imagine ce l-ar face până și pe Soros să treacă stânjenit pe celălalt trotuar.

Ele, în schimb, au avut suficiente motive să rămână acolo. Poveștile lor vorbesc despre țara pe care au lăsat-o în urmă, despre rezistență în vremuri și mai întunecate, apoi despre emigrare, despărțiri dureroase, dar și despre un strop de speranță.

Din inima zonei metropolitane ce adăpostește în jur de 4 milioane de suflete, trei femei au răfuiala lor cu guvernul unei țări din Europa de Est care consideră absolut normal ca „penalii” să-și mențină funcțiile publice.

Cea mai în vârstă dintre protestatare e Alexandra Gomboș. E fiica lui Gheorghe Popescu-Ceica. Avea 19 ani când tatăl ei a fost dus la Canal. Adversitățile vieții nu îi ocoliseră nici în timpul Războiului, când fuseseră nevoiţi să se refugieze de la Oradea la București.

În anii comunismului, au urmat teste după teste. Pe care Alexandra le-a trecut „fluierând” bucăți muzicale. Studiase pianul în adolescență, simțind că muzica clasică o poate pune la adăpost de orice suferință.

S-au confruntat cu greutăți financiare de nedescris: o vreme, mama ei nu a avut niciun venit. Stigmatizați pentru legături cu „dușmanii poporului”, aveau zile în care masa lor era alcătuită dintr-o singură conservă: la origini nesănătoase, mâncare nesănătoasă sau deloc. Pentru a se încălzi, au fost nevoiți să-și clădească o sobă în holul apartamentului în care locuiau.

Dar cel mai rău a dus-o în anii ’80, îşi aminteşte Alexandra Gomboş. Devenise, la rândul ei, mamă a două fete. Dincolo de faptul că alimentele se procurau pe cartelă, spune că suferea pentru că nu avea acces la un film bun sau la o carte bună și fiindcă „propaganda era atât de puternică încât educația se făcea numai cu autori și compozitori comuniști”.

Mai târziu, a trebuit să accepte că fiicele sale le vor da o educație copiilor lor departe de România. Una dintre fete a plecat în State încă de pe vremea lui Ceaușescu, cealaltă în Canada, în 2003.

La 85 de ani, Alexandra Gomboş comunică prin Viber și Facebook, se uită la știri și urmărește tot ce se întâmplă în România.

S-a mutat în Canada de 4 ani.

„E cea mai veselă și mai plină de viață persoană din lume”, o caracterizează nepoții.

Susține că râsul e o armă eficientă atunci când te simți copleșit, dar și că, atunci când se umple paharul, fiecare dintre noi e dator să ia atitudine. Cu inima curată, așa cum a simțit şi ea că trebuie să o facă acolo, din cel mai populat oraș al provinciei Quebec.

„Celor care protestează, o fac cu bună credință și cred sincer în lupta pentru adevăr și dreptate le doresc din inimă să reușească să schimbe actuala mentalitate a oamenilor politici care sunt mânați nu de interesul pentru binele românilor, ci numai de propriul interes și al tovarășilor în afaceri și ilegalități. Să ia exemplu de la cei care și-au sacrificat viața în lupta pentru adevăr și dreptate, în mod dezinteresat, fără a se gândi la un avantaj material, ci la binele poporului român”.

Alexandra Gomboș

*

Nepoata Alexandrei Gomboș, Natalia Manole, a ajuns în Canada la vârsta majoratului.

Părinții ei, o ziaristă și un inginer din Oradea, ieșiseră în stradă la Revoluție şi preluaseră din vibrația Pieței Universității, pentru a-și vedea zădărnicite iluziile la votul din Duminica Orbului, 20 mai 1990.

13 ani mai târziu, când PDSR guverna în stilul lui Adrian Năstase, iar Ion Iliescu redevenise preşedinte, au decis în unanimitate, la un consiliu de familie, că își pierduseră speranța. Așa că bagajele au fost aliniate în fața ușii.

„Nu e deloc fain să emigrezi. Aș fi vrut să nu trebuiască s-o facem”, spune Natalia astăzi.

Absolventă a liceului Emanuil Gojdu din Oradea, ea a studiat Științe Politice și Dreptul în țara de adopție. Acum, la 30 de ani şi-un pic, e avocată la Montréal.

În iarna lui 2017, Natalia Manole a făcut ceva „nesăbuit”.

Când s-a anunțat mobilizare generală înaintea manifestaţiei din 5 februarie – care avea să devină cel mai mare protest de după Revoluție, Natalia a plecat direct spre aeroportul din Montréal.

Și-a luat doar laptopul cu ea, s-a urcat în taxi și s-a prezentat la primul ghișeu de pe aeroportul Pierre Elliott Trudeau.

A cerut un loc în primul avion care pleacă spre Europa.

Apoi și-a sunat părinții: „Plec spre București, via Londra. Găsiți-mi, vă rog, o variantă de acolo, ca să ajung cât mai repede în România”.

Când a aterizat pe Heathrow, și-a deschis telefonul. I-a intrat un sms: „Ți-am rezervat bilet, dar cu o escală în Varșovia”. În fine, pe 5 februarie, la ora 17, era la Otopeni.

A așteptat-o o fostă colegă de liceu din Oradea și s-au dus direct în Piața Victoriei. Au urmat șase seri în care a participat la proteste și tot atâtea nopți în care a lucrat, în camera de hotel, pentru „cauzele” viitoare.

S-a întors pe traseul București – Londra – Montréal, iar toată distracția a costat-o 1.700 de dolari.

Și atunci, și acum, în 20 ianuarie, a simțit că participă la ceva istoric și că trebuie să-și aducă o contribuție.

„Din cauza acestor oameni am plecat noi din România. Am participat la protest ca să-mi manifest disprețul în ceea ce-i privește. Viața mea e aici, la Montréal, iar profesia mea nu e mobilă. Așa că trebuie să-mi placă, n-am de ales. Rămân însă cu sentimente amestecate legate de momentul în care am decis să emigrăm. Uitându-mă la ce se petrece de mai bine de un an în ţară, mă bucur că am decis să o facem”.

Natalia Manole, avocat în Montréal