Bătrânii dintre munţi

Moș Crăciun a ajuns în acest an şi la moții care trăiesc în satele izolate din Apuseni. A călătorit împreună cu membrii clubului Off-Road Adventure Romania din București, care au strâns aproape 60.000 de lei pentru a le duce cadouri oamenilor din comuna Râmeț, județul Alba.

În weekendul 16-18 decembrie 2016, PressOne a însoțit convoiul format din aproape 50 de „reni” 4×4 care au transportat în Apuseni 400 de saci cu alimente și cu alte produse necesare în gospodărie.

În vreo 14 cătune, răsfirate pe 80 de kilometri pătrați de văi şi dealuri abrupte, am bătut aproape la toate porţile. Aşa cum făcuserăm, în primăvară, într-o comună izolată din Caraş-Severin, tot împreună cu membrii clubului Off-Road Adventure.

Dacă atunci ne-am întâlnit cu copiii dintre dealuri, acum i-am cunoscut pe bătrânii dintre munţi.

Pentru că, risipite pe versanţi necuceriţi ai Apusenilor, casele din Râmeţ (Alba) sunt locuite cu precădere de oameni în vârstă. Oameni care, când dă înghețul, se baricadează în odăile lor cu acoperiș țuguiat și cu sobă de fontă, în care mulți încă îşi mai coc pâinea cea de toate zilele.

Cei mai norocoși dintre ei sunt îngrijiți de rude sau de vecini în putere, însă nu toți au această şansă. Sunt mulţi bătrâni singuri care se roagă să le ajungă lemnele de foc până la primăvară și care așteaptă cuminţi rarele vizite ale copiilor şi nepoţilor de la oraș.

Când au nevoie de ajutor, trebuie să urce și să coboare cărări abrupte până la drum, iar apoi să meargă kilometri pe jos până la cel mai apropiat telefon.

Vă prezentăm cealaltă față a imaginii idilice care îi fascinează pe orășeni: adevărata viaţă a oamenilor din Apuseni, pe care puțini și-o pot imagina cu toată singurătatea şi toate încercările ei.

Pe omul din imaginile de mai sus îl cheamă Ioan Alba, un nume comun în Râmeț. Are 85 de ani și a rămas văduv în urmă cu 5 ani. Fiul său locuiește la Aiud, dar nu reușește să ajungă prea des la casa părintească.

Pentru că acolo e greu de ajuns. Am mers kilometri prin pustietate, pe un drum forestier înghețat bocnă, până când am zărit câteva pâlcuri de case cocoțate pe dealuri.

Pentru Ioan Alba, vizita noastră a fost o surpriză totală. Trecuse mult timp de când nu-i mai intraseră atâția oameni în odaie.

„– Tataie, ai aici un bec, să poți să-l schimbi pe ăla. Vrei să schimbăm noi becul acuma? Ăsta nu consumă așa mult curent…

– De unde sunteți?

– De la București… Ai aici un pulover…

– Mai stați un pic. Ce să vă dau? Am niște mere…

– Ai aici făină, ulei, conserve, cozonac, margarină, paste, o pereche de cizme.

– Și eu ce să vă dau? Să vă dau totuși niște mere…”

*

Ioan Stan are 70 de ani şi n-a fost căsătorit niciodată. Locuiește dintotdeauna în casa părintească, ridicată în stilul tradițional al locului, cu acoperiș înalt de paie, pentru ierni cu multă zăpadă.

„S-a mai stricat acoperișul, dar l-a tocmit, am mai băgat paie…”, spune bărbatul.

În tinerețe a fost albinarul comunei. Acum, câțiva stupi pentru albinele sălbatice zac abandonați în curte.

*

Tanti Maria are 79 de ani şi patru fete care și-au făcut familii la oraș – în Aiud, în Alba Iulia şi la Brașov.

Are șapte nepoți și trei strănepoate, dar tot singură trăiește în casa ei din munţi.

Îi ține de urât un cățel pufos, care o urmează peste tot. Vorba unui vecin: „Dacă e acasă câinele, apoi mereți încolo, că este și stăpâna”.

„– Cum vă descurcați iarna, singură în valea asta?

– Doamni, ajută!

– Sălbăticiunile mai trec pe aici?

– No, și dacă vin, eu stau în casă, nu mă deranjează…

– Cum vă luați de mâncare, că e departe magazinul?

– Păi, mâncare îmi fac.

– Și pâine?

– Și pâine.”

*

La 76 de ani, Rutalia Neagoe se consideră norocoasă că îl mai are în viaţă pe omul ei, chiar dacă, la cei 85 de ani ai lui, bărbatul abia de se mai ridică din pat.

„– O mai iubești?

– Cum să n-o iubesc… Cu bâta. Hehe…”

„– A fost rău când era tânăr?

– Mai și întrebați…”, îngână Rutalia Neagoe.

– Când eram tânăr, n-aveam frică de nimic. Dar acum… m-am operat de hernie, de prostată, tot…”

Au patru copii, dar toți au plecat. Băieții s-au dus în Germania, „să caute de mâncare”, iar fetele s-au măritat în Livezile, o localitate de lângă Aiud.

Cei patru nepoți îi vizitează în vacanțe și sunt așteptați și acum, de Crăciun.

*

Eugenia Aloman are 87 de ani și abia mai poate coborî povârnișul unde locuieşte. Nu mai are putere nici s-o urmărească pe strănepoata sa de 8 ani, Alexandra, care zburdă fericită prin curtea casei.

„Numai pe lângă casă mai pot să cobor, dar să nu mă grăbească. Mi-e greu la inimă. Altfel, mă duc cu bâta pân’ la drum sau pân’ la apă. Prea mult să mai trăiești atâta…”

În comparaţie cu alți consăteni însă, ea duce o viață mai bună, pentru că locuiește împreună cu fiica ei, într-o casă mai nouă, construită lângă cea bătrânească.

În rest, doar animalele cutreieră dealurile de prin împrejurimi, dar se țin departe de oameni, ca-ntr-o înțelegere tacită.

„Ursul mai umblă, pe colo, pe colo, pe coastă, dar la noi n-o venit niciodată…”

*

Constantin Mogoșan, în vârstă de 63 de ani, a aflat că venim cu daruri și ne-a ieșit în întâmpinare. L-am zărit în depărtare – părea cât un purice –, după ce am coborât un deal abrupt, cu două case bătrânești.

Apoi, împreună cu el, am mai coborât un povârniș, cât să-i vedem hornul casei și să-i auzim câinii lătrând.

Casa lui Constantin Mogoşan se află într-o vale adâncă și împădurită.

„Ne este foarte greu, suntem izolați. Eu nu am copii, iar mama are 87 de ani”, ne-a mărturisit, pe drum, bărbatul.

În casă am găsit-o pe bătrână, așezată lângă soba fierbinte.

„– E cald la dumneavoastră, aici. Când trebuie să ieșiți, cum răzbiți în frigul ăsta?

– Păi, nu merge acuma să ieșim. La primăvară…”

*

Valeria Olteanu este poștărița comunei Râmeț de 25 de ani, de când i-a murit bărbatul, poștaș şi el. N-a avut încotro, pentru că avea de crescut cinci copii, așa că, la nevoie, a bătut și 30 de kilometri pe zi ca să ducă veștile și pensiile pe la toate gospodăriile împrăștiate pe dealuri.

Părinții și bunicii ei s-au născut în casa bătrânească din spatele curții (foto), care astăzi nu mai este locuită. Ar putea fi, pentru că e mult mai răcoroasă decât cele acoperite cu țiglă, dar acoperișul de paie ar trebui să fie reparat.

Cu mulți ani în urmă, localnicii cultivau pe dealuri un soi de grâu adaptat la condițiile de aici. După revoluție însă, au preferat să cumpere pâine de la chioșc sau să-și procure altfel făina.

Baloții pe care meșterii îi foloseau pentru acoperișurile tradiționale au dispărut.

*

În gospodăria vecină cu cea a poştăriţei trăieşte familia lui Florian Aloman (63 de ani), care creşte bovine. Bucuros de oaspeţi, bărbatul ne-a cinstit cu o vișinată dulce ca siropul.

Apoi ne-a chemat la grajd, să ne arate minunile sale – câțiva viței uriași, din rasa Bălțata românească.

„Copiii sunt la oraș, că nu sunt bani aici. Eu mă ocup cu creșterea animalelor: am vaci, boi, tauri, viței. Oile le-am dat, că vin lupul, ursul sau mistrețul și mănâncă tot.”

*

Cornel Alba are 46 de ani și e vânător. Are în curte cinci copoi ardelenești de toată frumusețea, cu care gonește mistrețul și vulpea.

„Eu aici locuiesc cu soția și cu mama. Fetele sunt la liceu, în Aiud, vin doar la sfârșit de săptămână, că sunt 25 de kilometri până acolo. Le-am luat o garsonieră acolo, adaugă bărbatul cu mândrie.”

În situația asta se află toți râmețenii care au copii adolescenți, fiindcă la Aiud este cel mai apropiat liceu. În comună mai funcționează doar școala primară, unde sunt înscriși opt copii.

Pe vremuri a fost și internat, iar la gimnaziu erau câte două clase pentru fiecare an de studiu. Acum, „nu mai sunt copii”.

*

Copiii care se obișnuiesc cu orașul nici că se mai întorc acasă. Familia Mătărângă are două fete care termină acum liceul, tot la Aiud.

„– Una lucrează la un supermarket, cealaltă învață, că vrea să meargă mai departe.

– Ce vrea să facă?

– O zis că se mai răzgândește.

– Nu se întoarce niciuna?

– Nu mai vor, mai vin așa în vacanță. Aici ce să facă?! E pustiu…”