Aventurile lui Cepelică

Printre lucrurile pe care oamenii renunță să le mai facă odată cu trecerea la vârsta adultă (remarcați, vă rog, că nu mă refer la maturitate) sunt cântatul, desenatul și cititul cărților de povești. Or, psihologii susțin că în felul acesta ne lipsim în mod voluntar de câteva dintre cele mai bune metode de gestionare a stresului.

Suntem realmente mai fericiți (sau mai plini de serotonină, ar zice neuro-specialiștii) dacă fredonăm oricât de prost o bucată muzicală care ne place, dacă desenăm, eventual în culori (doar nu credeați că desenăm degeaba în agenda cu care mergem la stresantele ședințe de administrație), și dacă ne întoarcem la lecturile copilăriei.

C.S. Lewis, autorul ciclului Narnia și gânditor creștin, spunea undeva că și-a dat seama că a devenit înțelept când nu a mai simțit nevoia să ascundă faptul că, adult fiind, citea în mod regulat cărți pentru copii.

De aceea, aflându-ne într-o companie atât de respectabilă, nu cred că trebuie să ne găsim scuze pentru a citi sau reciti o carte precum Aventurile lui Cepelică, de Gianni Rodari. Ediția publicată în 2012 la Humanitas Junior, la 55 de ani de la prima apariție a poveștii în limba română, este o frumusețe de carte. Traducerea este tot a lui Mircea Sântimbreanu, dar ilustrațiile îi aparțin Manuelei Santini și sunt motivul pentru care am vrut neapărat să-mi cumpăr această ediție.

Știu că sunt părinți de copii în vârstă de cel mult 10 ani care nu mai știu ce trucuri să folosească pentru a-i lămuri să citească. Pentru generația cu tactilitatea tocită de uzul excesiv al suprafețelor lucioase și plictisitoare ale ecranelor de tot felul, textura poroasă și prietenoasă a paginilor în care se păstrează mai mult timp mirosul de carte nouă, culorile pastelate ale ilustrațiilor cu tâlc pot constitui experiențe memorabile. Iar dacă Cepelică face obiectul lecturii de seară, pe care o recomand întotdeauna întregii familii, cred că lectura poveștii lui Rodari e un pariu câștigat.

Să lăsăm însă altruismul deoparte și să ne gândim la noi, adulții, și la ce am putea aprecia într-o astfel de carte. Povestea este previzibilă și urmează tiparul destul de strict al basmelor: binele și răul se înfruntă, iar victoria definitivă a binelui se arată la capătul unei suite de peripeții cu un erou principal. Acesta e Cepelică, fiul cel mic al bătrânului Cepeloi – victimă a tiranicului prinț Lămâie.

Scenariul e picaresc, adică micul Cepelică călătorește și dobândește înțelepciune și curaj pe parcursul acestei ucenicii neplanificate. Argumentul principal care îi câștigă lui Rodari cititori de toate vârstele este însă umorul: întâi, un umor de situație absurdă, cum ni-l amintim și din Aventurile lui Habarnam, de Nikolai Nosov (altă minunată poveste de pe lista de recitiri), dar și un umor mai subtil, de poziționare aproape filosofică în raport cu răul.

În locul unei sancțiuni pedagogice imediate, care ar avea drept rezultat o puțin credibilă extirpare a dictaturii lui Lămâie și spulberarea armatei lui de lămâiași, Rodari alege o soluție de o mai clară umanitate. Învingerea răutății apare ca un efect secundar al bucuriei și optimismului pe care Cepelică și prietenii lui le răspândesc prin lume, schimbându-i, practic, gustul (veți observa că tovarășii micuțului fir de ceapă sunt fructe și legume dulci, în vreme ce slugile lui Lămâie sunt întotdeauna acre).

Cât despre umorul pur și simplu, iată ce necazuri are Miriapod când trebuie să meargă cu copiii la cizmar:

„«Mă gândesc să înlocuiți doar pantofii care-s făcuți praf… Pe ceilalți, deh, să-i pingeliți doar, să-i mai cârpiți…»

Mii-de-Piciorușe și Mii-de-Lăbuțe se străduiau să stea liniștiți, în timp ce meșterul Strugure, ajutat de Cepelică, le examina încălțările.

«Ăstuia trebuie să-i înlocuiesc primele două perechi și pantoful de pe al trei sutelea picior stâng.»

«Nu, cred că ăsta încă mai ține,» protestă grăbit Miriapodul-tată, «e de ajuns să-i bateți flecuri noi.»

«Bine, dar ăstuia trebuie neapărat să-i schimbăm cele zece perechi din șirul drept de la spate.»

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

«Oh, Doamne, ce copii, se văicărea Miriapodul-tată. De o mie de ori le-am spus să nu-și mai târască picioarele și să nu se mai dea pe lunecuș. Dar parcă ai cu cine te înțelege? Nu mai ascultă și pace! Și poftim rezultatul: totdeauna șirul drept se strică înaintea celui stâng.»

Meșterul Strugure oftă înțelegător. «Copii, ce să le faci… două picioare sau o mie e tot un drac. Sunt în stare să rupă o mie de perechi și cu un singur picior.»”

O recomandare de final: nu fiți adulți chiar tot timpul, pentru că lui Cepelică nu-i rezistă nimeni!