Raluca Gordan, psiholog clinician și psihoterapeut, spune că adolescenții pot manifesta simptome de anxietate sau depresie după un an în care au trecut prin izolare, școală online și perioade în care nu au putut să-și experimenteze libertatea FOTO Arhiva personală

Avem un adolescent după un an de pandemie. Cum procedăm?

În ultimul an, plin de restricții și limitări de tot felul, adolescenții au fost cei mai privați de toate experiențele prin care puteau sau ar fi trebuit să treacă. Și mulți au trăit și trăiesc în continuare sentimente de frustrare, izolare, irascibilitate.

Este nu doar un gând care trece prin mințile multor părinți în această perioadă, dar și opinia profesională a Ralucăi Gordan, psiholog clinician și psihoterapeut, specializat pe problemele adolescenților și copiilor. De aceea, după aproape un an și jumătate de pandemie, ea decis că e necesar să demareze o campanie de conștientizare a problemelor cu care s-au confruntat, în perioada asta, adolescenții în special.

Am vorbit cu Raluca despre sentimentele adolescenților, despre cum s-au schimbat ele în ultimul an. Despre emoțiile cu care se confruntă și despre cum pot părinții și profesorii să-i ajute într-o perioadă care poate fi sensibilă pentru mulți dintre ei.

***

– Suntem foarte mulți părinți în următoarea situație: am stat acasă, copiii noștri au stat acasă, noi a trebuit să muncim în timpul ăsta. Au mers foarte puțin fizic la școală, după care au trecut din nou în online. Plus toate restricțiile. Cum ar trebui să ne gândim că au interiorizat anul trecut?

Raluca Gordan: Cred că trebuie să mergem mai în profunzime, și aici mă refer la niște dedesubturi pe care le avem cu toții, indiferent de categoria de vârstă. Și să ne dăm seama cum privările respective, neîndeplinirea nevoilor din ultima perioadă, au dus la un dezechilibru emoțional. 

Prima nevoie și valoarea pe care o îmbrățișează cel mai mult adolescenții e cea legată de libertate.

Raluca Gordan, psiholog clinician și psihoterapeut

E o perioadă în care adolescentul vrea prin excelență să fie liber, să fie autonom, să fie liber în a lua decizii. Care țin de bucățica lui de viață.

Vrea autonomie pentru a se asigura că poate face față singur anumitor situații de viață. Ei, acum, acel macro univers interior care i-ar fi putut da această posibilitate s-a restrâns la o comunitate mică-mică-mică, în care el s-a simțit captiv.

Lucrul acesta clar îl poate face frustrat și revoltat, pe bună dreptate. Nu întotdeauna reușește să conecteze ceea ce simte de o anumită situație. Poate nici nu-și dă seama de ce e revoltat, dar a trăit un context în care a fost privat de experiențe. 

Acum, sigur, fiecare reacție e îndreptățită – au fost foarte mulți părinți care, din cauza anxietății legate de ceea ce se întâmplă, au stat blocați în casă, de teamă să nu se întâmple ceva cu vreun membru al familiei.

Și revolta pe care ar fi putut s-o experimenteze adolescenții s-a transformat, în timp, într-o anxietate. Adică prin prisma valorilor încurajate la nivelul familiei, prin prisma informațiilor pe care le primeau din toate părțile, legate de pandemie… Toate acestea s-au instalat pe un fond vulnerabil. Și până la urmă, toți acei adolescenți dornici de libertate s-au transformat în niște adolescenți foarte anxioși, încât nu pot ieși din casă sau din perimetrul lor foarte restrâns. Ăsta a fost singurul lor mecanism de adaptare – nu e bun, nu e rău, ne gândim la consecințele lui, pe termen scurt și pe termen lung. 

Dacă gradul de anxietate a fost foarte mare, posibilitatea de a se integra ulterior într-un grup la modul ușor, fără blocaje, este redus. Și aici este riscul mare.

Raluca Gordan, priholog clinician și psihoterapeut

– Ce pot să facă părinții acum? 

– Să le recreeze un mediu în care să simtă libertatea, să accepte faptul că nu mai pot controla tot și este sănătos și firesc să nu mai controleze tot, și să îi lase să trăiască, să treacă prin experiențele specifice. Da, cu multă responsabilitate, dar un an înseamnă foarte mult. 

Ceea ce regăsesc acum în munca mea de terapeut și cazurile la care lucrez îmi spun că totuși e mai serios decât anul trecut, când toată lumea era în faza aceea de freeze. Acum lumea nu mai găsește resorturi în continuu să tot facă față într-un mod eficient, drept pentru care pot apărea ușoare dezechilibre, și atunci lucrul ăsta se resimte pe orice plan. 

– Ai observat în ultimul an o creștere a numărului de adolescenți care vin spre terapie?

– Acum e interesant să spun asta, pentru că acum o jumătate de an poate nu puteam spune același lucru – atunci am simțit că a crescut numărul copiilor până în 10-12 ani, inclusiv cei mici, de 3-5 ani – aici am avut părinți dornici să vadă nivelul lor de dezvoltare, fiind privați de grădiniță, de un anumit mediu de educație, așa că unele achiziții nu s-au putut dezvolta atunci când ar fi trebuit.

Stăteam de vorbă cu alți colegi de-ai mei și încercam să ne explicăm asta: de ce a a apărut nevoia mai repede în rândul copiilor mai mici, dar a adolescenților nu era atât de acută? O explicație e că aceste posibile stagnări de ordin cognitiv sunt mult mai repede vizibile în rândul copiilor. 

La adolescenți, dacă au fost anumite dificultăți, ele au fost mai degrabă de ordin emoțional. Adolescenții au totuși alte mecanisme prin care pot face față situației, nu toți adolescenții vin din proprie inițiativă la psiholog, de cele mai multe ori sunt aduși de părinți. Or, părinții dacă nu au conștientizat, fiind și ei prinși, probabil că a fost nevoie de puțin mai mult timp tocmai pentru a sesiza nevoia asta de intervenție. 

Acum a crescut foarte mult numărul adolescenților. Din experiența mea. 

– Există clase la care copiii se întorc acum și nu și-au cunoscut colegii niciodată, au făcut doar ore online. Cum ar trebui părinții să pună problema cu ei în momentul în care trebuie să iasă din casă și să-și cunoască colegii, în condițiile în care unii se tem de asta?

– Asta am observat, că unii sunt foarte anxioși și mai ales că se pune problema să se întoarcă toți copiii la școală dintr-o dată. În condițiile în care unii deja se simt foarte bine acasă și nu mai vor. E ceva îngrijorător.

Dar ne întoarcem iar la nevoile fundamentale, și una dintre ele asta e: nevoia de apartenență. Și nevoia de afiliere. E o nevoie bazală, de care, din păcate, am cam fost deconectați cu toții, și în special ei. În perioada de lockdown știu că aveam discuții cu părinții legate de modul în care ne putem rescrie toate standardele și toate regulile, pentru că era un context cu totul nou. Și ceva nu se lega. 

Mă refer la problemele de tipul: dependența de gadget-uri. În perioada aceea de izolare completă, ele reprezentau totodată și un mijloc de socializare. Nu echivala cu întâlnirile față în față, dar era ceva. Adică se puteau juca cu colegii în rețea, aveau schimburi de replici, se puteau enerva sau bucura. Erau multe abilități socio-emoționale pe care să le manifeste online în faza aceea, și în lipsă de altceva era un efect micro-benefic. 

Și atunci regulile trebuiau rescrise tocmai ca să se pună accent, cât se putea atunci, pe dezvoltarea sociabilității. Evident că asta venea cu o întreagă muncă de negociere, dar părinții au văzut că trebuie să se flexibilizeze și ei. 

Am întâlnit și situația asta, elevi care au început clasa a noua și n-au apucat să-și cunoască niciodată colegii, drept urmare câțiva părinți au încercat să facă conferințe pe Zoom cu ei. Doar că nu știau ce să-și spună, era un instrument prea nou pentru ei să se raporteze la el. 

Efortul acesta de adaptare la noile instrumente de comunicare și noile condiții a creat și o fază de „freeze”. Nu mai știu cum și ce să facă.
De asta, la mulți adolescenți nu s-a manifestat dorința asta de a vorbi cu colegii, deși nevoia de afiliere și apartenență e acolo, dar nu mai erau conectați cu ea și erau foarte mult focusați pe învățare sau orice altceva, numai pe socializare nu.

Raluca Gordan, psiholog clinician și psihoterapeut

Și noi în calitate de părinți e nevoie să le readucem aminte că dorința asta de conectare ajută până la urmă întreaga specie să meargă mai departe, fără asta nu putem să facem următorul pas!

Legat de blocajul pe care îl resimt ei față de ce va urma: putem cu pași mărunți să-i încurajăm să se întâlnească, întâi în grupuri mici, să se simtă confortabil. Cu pași mici, eu zic că lucrurile acestea se pot remedia. Înclin să cred că nu va fi greu să se readapteze, mai ales cât sunt în perioada aceea de entuziasm, de curiozitate…

„Toată lumea a avut de suferit, nu numai profesorii sau numai elevii”

– Profesorii ce pot să facă în momentul în care elevii se întorc la școală fizic? 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

– Cu siguranță lucrurile nu vor fi ca pe Zoom. Ce pot să spun este că relațiile elev-profesor care înainte de pandemie erau pozitive și în timpul pandemiei au putut fi pozitive, pot fi și acum. Profesorii care au avut un soi de dificultate de a se adapta la tot procesul acesta online și care nu au fost atât de prezenți se vor reconecta mai greu. E nevoie de multă răbdare și din partea lor, și din partea elevilor. Într-un fel înțelege un adolescent cum funcționează online-ul, și altfel cineva la 50-60 de ani și care, poate, nu e atât de familiarizat cu toate instrumentele. 

E nevoie să se sprijine reciproc, într-un fel sau altul. Dacă au reușit să facă asta online, cred că premisele pot fi pozitive și pentru perioada de revenire, față în față. Ce cred eu că ar fi util la nivelul școlilor, în general, e să se pună accent pe dezvoltarea aceasta socio-emoțională, pentru că e un cumul de emoții din partea tuturor și toți trebuie să învețe cum să și le gestioneze. 

Eu nu-mi permit să spun că profesorii ar trebui să facă un lucru sau altul, însă pur și simplu ar trebui să ia în calcul tot procesul de educație care a avut de suferit anul care a trecut. Copiii nu au putut asimila cum ar fi trebuit informațiile – exemplul e foarte banal: laptopul deschis cu platforma de educație deschisă, în paralel să fie deschis și alt site sau un alt canal de comunicare… E clar că la nivelul atenției lucrurile nu mai funcționează ca la clasă.

Și nu toate au funcționat cum trebuie în acest an care a trecut. Și atunci trebuie să ne dăm seama de aceste hibe pe care le-am întâmpinat cu toții și să încercăm să le rezolvăm, să acoperim acele lacune. Toată lumea a avut de suferit, nu numai profesorii sau numai elevii. 

„Motivația personală a adolescenților care vin la psiholog este că au o oră pentru ei”

– Ce semnale ar trebui să remarce părinții de la „un adolescent anxios”? Și ce-ar putea face ca să-l ajute?

Aici aș merge cu răspunsul în două direcții: și în direcția anxietății, dar și în cea a depresiei. Pentru că ambele ar fi putut fi dezvoltate în perioada care a trecut. Pornind de la nevoia de afiliere, de care vorbeam puțin mai devreme, nevoia aceasta dacă nu a fost îndeplinită poate să meargă în ambele direcții. Cum? În anxietate, prin îngrijorări excesive legate de „cum voi fi eu când mă voi reintegra?”. Cum va fi când ies cu ceilalți? Sau o îngrijorare legată inclusiv de procesul învățării. 

Îmi aduc aminte de o clientă cu care am lucrat anul trecut, avea 18 ani, a prins-o lockdown-ul în clasa a XII-a. Aceea a fost o perioadă confuzantă pentru toată lumea. Profesorii poate s-au adaptat mai greu la platformele online, unii elevi au simțit că nu au cum să ia legătura cu ei, că nu se pot întoarce să mai întrebe despre lucrurile pe care nu le-au înțeles în timpul orelor. Și eleva de care spun era îngrozită că nu va intra la facultate, că tot efortul depus până atunci se ducea pe apa sâmbetei. Și avea aceste temeri legate de viitor.

E, când e vorba de temeri legate de viitor, e anxietate. Și aceste temeri legate de viitorul ei profesional s-au transformat în insomnii.
Insomniile sunt un indicator relevant și în anxietate, în general, sunt insomnii de adormire.

Raluca Gordan, psiholog clinician și terapeut

Nu ne lasă gândurile, tot ruminăm și ruminăm și nu ne lasă gândurile să adormim. Mai intervine agitația psiho-motorie: nu-și găsea locul, nu se putea concentra. Uneori avea și starea de irascibilitate, care, de cele mai multe ori o putem interpreta ca o manifestare a furiei. Dar poate să fie și o manifestare a fricii: sunt atât de derutat că nu știu ce să fac!

Când e vorba de trecut, e depresie. În depresie dormim prea mult, ori adormim ușor, dar ne trezim între 2 și 4 dimineața. Și e mai lipsit de energie totul. Dacă e să ne gândim la perioada pandemiei și la pierderile pe care le-au avut adolescenții, o astfel de stare e perfect justificată. Au putut pierde contacte, relații, relații de prietenie, de îndrăgostire… Unii spun că a fost un timp în care s-au cernut relațiile, da, dar toate au venit la pachet cu o suferință și cu o pierdere. 

În depresie nu avem chef, nu avem energie, tonusul afectiv e unul negativ. Pofta de mâncare e tulburată, ca și cum găsim o plăcere numai în a mânca. Și apare lipsa de sens.  

Când auzim că un adolescent se întreabă – okay, de ce să fac eu tot ceea ce fac? – poate fi un mic semnal. Evident, asociat cu multe altele și cu alte trăiri.
Dacă nu mai vede sens în a se vedea cu prietenii – izolarea e, din nou, un semnal al depresiei și un indicator important.

Raluca Gordan, psiholog clinician

Deci când vedem asociate aceste semnale, și cu lipsa de contact, de a vorbi pur și simplu cu prietenii, atunci e nevoie să înțelegem ce se întâmplă. 

– Spuneați că am avut anul trecut o perioadă în care achizițiile pe care ar fi trebuit să le aibă tinerii au stagnat. Cum se recuperează achizițiile astea? Se întâmplă natural, în următorii ani, sau mai trebuie să intervină părinții, să ajute?

– Mare parte din lucrurile astea se întâmplă de la sine, dar e nevoie să îi încurajăm în anumite direcții, să vedem zonele în care poate au stagnat și să-i încurajăm în acele direcții. Ei au niște resurse extraordinare. Și noi le avem, păcat că în timp ni le tocim. Dar până la urmă asta putem să ajutăm un adolescent să facă, să se dezvolte armonios. Dar e puțin de muncă acolo și e necesar un efort voluntar și conștient. 

– Să spunem acum că suntem în postura părintelui care are niște semnale de alarmă și realizează că trebuie să-l ajute pe copil sau pe adolescent. Cum pune problema în așa fel încât să ajungă la rezultate? Cum face intervenția asta?

– Pe baza experienței personale, am avut multe surprinze plăcute. În ultima vreme, am adolescenți care vin din proprie inițiativă, adică ideea de psiholog a început să fie mult mai apropiată de ceea ce este în realitate decât ceea ce se vehicula înainte. 

Acum: părinții pot pune problema și prin exemple din jur, dar de cele mai multe ori, motivația personală a adolescenților care vin este că au o oră pentru ei. Au un timp și un spațiu al lor în care pot fi autentici, simt că nu sunt judecați. Terapeutul îi poate ajuta să-și explice anumite lucruri, anumite sentimente, să vadă de ce reacționează în anumite feluri. E o muncă umăr la umăr, să încerce până la urmă să-și gestioneze, să-și stăpânească trăirile. 

Și adolescenții pe care îi văd eu sunt foarte reflexivi și au partea asta de introspecție foarte dezvoltată. 

Dacă se pune accent pe o relație în care să se simtă apreciați, nicidecum criticați, să aibă parte de resurse precum empatie, înțelegere, asta îi poate ajuta să fie mai deschiși pentru intervenții de genul acesta. 

– Din experiența din ultimul an, care ar fi punctele în care adulții ar trebui să-și dea seama că e ceva schimbat în atitudinea copilului și că realmente trebuie să facem ceva pentru asta?

– Exact cum spuneam mai devreme, când vedem reacțiile diferite față de cum erau înainte, tonusul acela scăzut, sau reacții disproporționate față de ce se întâmplă în realitate, când vedem refuzul de a discuta cu noi sau alte persoane semnificative, cu care înainte puteau comunica ușor, când vedem retragere.

Când observăm un soi de lipsă de plăcere în absolut orice, deși noi am putea să ne bucurăm de orice lucru, atunci e nevoie să ne aplecăm mai mult spre ei. Nu cu îngrijorare, ci cu dorința de a-i înțelege.

Uneori pot fi situații destul de dure și cu încărcătură emoțională foarte mare, tocmai de aceea e nevoie să trecem și peste groaza de a vorbi cu ei. Pentru că uneori e o reținere și din partea părinților, iarăși, perfect justificată. Adică, de teamă să nu fie prea invazivi, să nu cotropească spațiul pe care adolescentul și-l dorește cu multă ardoare, preferă să fie mai degrabă pasiv. Și merg pe principiul că atâta timp cât adolescentul va dori să vorbească, părintele este acolo. 

Dar nu întotdeauna vin spre noi.

Mai ales în momentele în care vedem aceste schimbări, trebuie să încercăm să intrăm în universul lor. Putem găsi punți de comunicare, putem să ne jucăm același jocuri pe care le joacă și ei, ne conectăm pe Play Station dacă e nevoie de asta, ascultăm aceeași muzică, facem jogging împreună sau baschet. Important e să ne simtă acolo și să se poată baza: da, uite, pot fi deschis și pot cere ajutor.

Raluca Gordan, psiholog clinician și psihoterapeut

– Pentru că de fapt ideea e să poată să ceară ajutor fără să le fie teamă. 

– Mai e un aspect. Chiar de curând s-a întâmplat, am avut cazul unei adolescente cu un episod depresiv, destul de accentuat, îngrijorător, dar pe care a salvat-o abordarea mamei, care i-a împărtășit ce simțea ea în perioada adolescenței și ce a mai simțit și în alte etape. Putem avea o paletă de stări, viața ne oferă posibilitatea asta. Și atunci fiica a înțeles că e o problemă care are un nume și poate să facă ceva în raport cu asta. Deci și prin exemplificare putem să-i ajutăm. 

Până la urmă, îi ajutăm dacă le arătăm vulnerabilitățile noastre, suntem și noi oameni (râde).

– Avem adolescentul anxios, se teme să iasă afară, nu știe cum va fi reconectarea cu ceilalți copii. Îl ajutăm dacă-i spunem: hai, ieși afară, că nu mori!

– Nu! (Râde). Trebuie să avem un dialog. Putem spune: uite, văd că ai reținerea asta acum! Nu spunem frică, pentru că adolescenților nu le e frică, da?

Putem să le spunem cam care ar fi consecințele pe termen lung, ce ar putea să însemne lucrurile astea dacă se repetă la nesfârșit, cum ar arăta viața lor peste 3 ani, dacă fac același lucru. Putem să le aducem aminte cum erau înainte să fie anxioși. Și putem să le dăm răbdare și timp și să le respectăm ritmul. Aici cred că e o soluție.

– Deci nu-i aruncăm pur și simplu în apă, nu?

– Păi, dacă-i aruncăm în apă, unii supraviețuiesc, unii nu…

Putem să-i ajutăm, dar nu să-i forțăm. Și nici nu avem dreptul să facem asta, cu toate că ne dorim tot binele pentru ei. Dar asta nu tot timpul coincide cu binele lor, în momentele acelea. 

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...