Bianca Roșca, vicecampioană europeană la Jiu-Jitsu brazilian

"Ăsta poate fi un punct de plecare: să ne bucurăm de fiecare zi"

Bianca a împlinit 23 de ani. Mama ei i-a adus un tort în camera unde e izolată și i-a cântat La mulți ani. Fără să-și îndepărteze masca de protecție și mănușile, fără să o îmbrățișeze.

Tânăra a fost diagnosticată în urmă cu șase ani cu cancer pulmonar, iar medicii i-au scos un plămân ca să o salveze. Sistemul ei imunitar este fragil, iar contractarea virusului SARS-CoV2 i-ar fi fatală.

Scena se petrece într-un apartament din Palermo, Sicilia. Mama și fiica sunt din comuna Roma, județul Botoșani. Mai întâi a plecat femeia, spre sudul Italiei, ca să strângă bani pentru a asigura viitorul celor doi copii, Bianca și fratele ei.

Aceștia au rămas în grija bunicilor, până în 2011, când și-au urmat mama.

Bianca a fost diagnosticată trei ani mai târziu, după 12 luni în care a vizitat toate spitalele din capitala insulei, fără ca medicii să-i poată spune de ce se simte rău.

A stat închisă prin instituții medicale și apoi acasă, cât a durat recuperarea: zile, săptămâni, luni. A reînvățat să respire fără ajutorul tubului de oxigen și să-și învingă fricile. Cu un an în urmă a intrat în sala unui club de Jiu-Jitsu brazlian. A devenit o luptătoare și la propriu, și la figurat. La sfârșitul lunii ianuarie a câștigat medalia de argint la Campionatul European din Portugalia.

„Bianca, iubirea mea, a fost foarte greu de parcurs drumul nostru. Marea războinică ești tu, viața mea, și trebuie să-ți mulțumesc pentru forța și curajul pe care mi le-ai dat, că devenisem atât de mică din cauza fricii. Tu ne-ai demonstrat că în viață trebuie să luptăm, să credem, să fim tari. Mulțumesc, mare campioană a bucuriilor pe care le aduci în inima mamei tale”, i-a scris mama, Ionela, imediat după finală.

De ziua ei, Bianca Roșca a stat închisă în cameră. Îi lipsesc antrenamentele și sala. Nu știe cât va dura, dar e convinsă că va fi bine.

Bianca Roșca, 23 de ani

„Am învățat să înlocuim teama cu iubire și cu speranță”

Azi e ziua mea, am făcut 23 de ani. Lucrez de acasă, închisă într-o cameră. Mama a plâns puțin când mi-a adus tortul, era supărat că nu ne putem strânge în brațe. Ea lucrează în sistemul de servicii medicale și de îngrijire, iar mie virusul mi-ar fi fatal. Așa e în cazul celor imunodeprimați.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Frică? Am trecut prin multe noi două. Am devenit mici, foarte mici, din cauza fricii. Dar am învățat să înlocuim teama cu iubire și speranță. Eu, ea și fratele meu am răzbit împreună.

În urmă cu câțiva ani am văzut un copil micuț pe un pat de spital. Nu avea mai mult de patru ani, dintre care trei îi petrecuse în acel salon, fără să iasă deloc. Era operat la cap și zâmbea într-un fel pe care nu l-am uitat niciodată. Se bucura că trăiește, deși nu cunoscuse practic nimic din ceea ce e viața obișnuită pentru un copil. Pentru el lumea era redusă la dimensiunile unei rezerve dintr-o clinică de oncologie pediatrică.

Când l-am întâlnit, eu aveam 17 ani și tocmai aflasem că am cancer la plămâni. Dar, spre deosebire de el, mă bucurasem de copilărie și adolescență, de prieteni, de oamenii din jur. Din acel moment ceva s-a schimbat la mine. Ultimul model de Iphone? Nu m-a mai interesat niciodată. Un euro în buzunar? O avere.

Înainte să aflu că am am cancer, cred că am fost internată în toate spitalele din Palermo. A durat aproape un an. Mă simțeam rău, scuipam uneori sânge, și doctorii nu reușeau să pună un diagnostic. Mergeam pentru 2-3 zile, apoi mi se dădea drumul. Ba era astm, ba pneumonie. Au luat în calcul și ipoteza unei boli cu transmitere sexuală. Ultima oară am stat internată o lună întreagă. Într-un final, un doctor i-a cerut mamei mele să accepte să mi se facă un computer tomograf cu administrare de substanțe de contrast.

Așa au găsit tumoarea, localizată la plămânul stâng. Mi s-a recomandat să merg la Milano, la un consult la o clinică. Când m-au văzut, medicii m-au internat direct. I-au spus mamei că dacă nu intervin rapid nu mai apuc două săptămâni.

În ziua în care m-au operat, 1 iulie 2014, mai aveau programate încă trei intervenții. Le-au amânat, pentru că eu am intrat în operație la 6 dimineața și am ieșit la ora 18:00. Mi-au îndepărtat coastele și mi-au extras plămânul afectat. Refacerea a fost cumplită. Nu reușeam să respir cum trebuie, să umblu cum trebuie. Trebuia să antrenez plămânul rămas. Am stat toată vara înăuntru, o lună numai în pat. Apoi am început să fac activitate fizică, greu, trăgeam o butelie de oxigen după mine.

Când m-am reîntors la școală nu puteam să țin ritmul cu colegii mei, la sport. Deși îmi doream foarte mult să pot să fac mișcare. Intrasem într-o ușoară depresie. De fapt, nu se mai putea vorbi absolut deloc cu mine. Eram tot timpul nervoasă, furioasă. Într-o zi, fratele meu mi-a sugerat să mă duc cu el la sală. Făcea jiu-jitsu brazilian: hai, încearcă, vezi dacă-ți place!

Am intrat în sală în 2018, prin octombrie. Am făcut 2-3 luni, dar apoi am ajuns la reanimare cu o răceală la plămâni. Patru luni am stat în casă, iar prin martie anul trecut m-am întors la sală. Am un an de când fac antrenamente constant, fără întrerupere. Rutina nu m-a descurajat deloc: trezirea la ora 6, cafea, două microbuze până la serviciu, muncă până la ora 17:00, apoi antrenamente până seara târziu când mă întorceam acasă.

În weekend mă antrenez cu fratele meu, acasă. E important să nu pierd pregătirea, pentru că pauzele mari nu-mi fac bine. Într-un an am ajuns să lupt pentru titlul de campioană europeană la categoria mea. La Lisabona am avut 26 de adversare. A fost obositor pentru mine. Am pierdut finala după ce am făcut o criză.

E o problemă acum pentru că sunt nevoită să stau în izolare. E greu. În aprilie vreau să dau la facultate. Nu știu dacă lumea în care trăim se va schimba pentru totdeauna. Știu că eu, mama și fratele meu am parcurs un drum lung împreună. Au fost perioade în care ne vedeam o dată pe an, iar acum avem privilegiul să o facem în fiecare zi. Ăsta poate fi un punct de plecare: să ne bucurăm de fiecare zi.

Bianca Roșca, Foto: Unioneitaliana Jiu-Jitsu
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...