Asta e viața mea de acum?

Iulia Marin

Redactor

Probabil toți avem perioade, sau măcar momente, în care nu vrem decât să tragem o plapumă peste noi, să lenevim și să închidem telefonul, cu acel sentiment de fie ce-o fi! Eu, una, am avut până nu demult, după care am început, treptat, să îmi revin, iar în final am intrat într-un soi de convalescență: devenisem ceva mai energică, dar tot cochetam cu gândul pensionării timpurii.

Așa că, vrând-nevrând, am ajuns să îmi antrenez motivația. Nu e ceva simplu, ca în povestea lui Ali Baba, când drumul spre comoară se deschide după o formulă magică. Ai nevoie de răbdare, trucuri și mai ales de încurajări.

Antrenamentul

Cred că e mai simplu pentru un boxer profesionist să revină în ring după un knock-out decât pentru un om demotivat să își recapete voința.

Lipsa de motivație nu mi-a afectat neapărat – cel puțin, așa cred – activitatea de la redacție, dar s-a insinuat perfid în alte straturi ale vieții: dezinteres față de relațiile cu unele persoane apropiate, o atitudine pasivă în mai toate activitățile care presupuneau un minimum de efort și mai ales un sentiment apăsător că habar nu am ce fac cu viața mea, dar că oricum nu are sens să fac ceva.

M-am gândit și că poate fi o depresie sau că mă resimt după un an care mi-a picat greu, însă a fost mai mult decât atât, sunt sigură. Pur și simplu sunt la vârsta la care, după ce ai fost într-un sistem de învățământ în care erai obișnuit să depășești diverse etape, să ai examene și un sentiment că mergi înainte într-un fel sau altul, am început să mă întreb: OK, asta e tot? Asta e viața mea de acum?

Răspunsul pe care mi l-am oferit a fost: Da, dar se putea mai rău. Iar un astfel de răspuns e cam tot ce pot în materie de gândire pozitivă.

După câteva luni de subzistență – n-aș putea numi altfel atitudinea de tipul fac doar strictul necesar –, am început să-mi revin prin metoda pe care o aplic de obicei când sunt în impas: citind.

În ultimele săptămâni, am citit de la cărți motivaționale pe care mereu le încadrasem la categoria aiureli până la biografii ale unor oameni care au făcut una-alta – Steve Jobs, Napoleon, Cleopatra, Ingrid Bergman etc.

Apoi mi-am luat câteva zile libere, am fugit pe o insulă, iar acolo am mâncat soare pe pâine și am învățat, spre uimirea mea, să înot. A fost dragoste la prima plută, așa că, odată întoarsă acasă, am decis să îmi fac un obicei din a înota, chiar dacă bazinele din București nu au gust de sare și miros de alge.

Poate a fost înotul, poate soarele, poate au fost zilele libere în care am avut răgaz să mă gândesc la tot ce asimilasem din cărți și film – cert este că, după mica vacanță, m-am gândit că încă am multe de învățat și, tot pe atât, de experimentat.

Mentorat cu Sorin și Diana Gadola: 1.600 de euro pentru sfaturi alimentare, „deparazitări” și clisme. Administratorul clinicilor THC: „Nu vreau să fiu asociat cu diverse lucruri, dacă se întâmplă ceva”

Reporterul PressOne încearcă să facă mentorat cu soții Gadola și să se trateze de alergia la ambrozie în „clinica” THC din București. Constată că e prea scump. E sunat de administratorul medical al „clinicilor”, care se dezice imediat de patronul său.

Naționalismul extremist care acaparează și istoria: exemplul Slovaciei

În timp ce Slovacia comemorează cea de-a 80-a aniversare a revoltei naționale slovace, moștenirea acesteia este rescrisă pentru a servi agendei naționaliste de astăzi.

Și, așa cum reușisem, în cele din urmă, să îmi înving spaima de a nu simți pământul sub picioare, am decis să folosesc încrederea respectivă ca să plonjez în alte activități.

Așa că am făcut un plan ca să le abordez sistematic și să îmi țin entuziasmul în buzunar, la purtător. 

Soundtrack-ul. În primul rând, am schimbat muzica pe care o ascult. Muzica, îmi spunea o prietenă cândva, e capabilă să îți împrumute stări pe care nu le ai și poți folosi asta în interesul tău. Drept urmare, mi-am făcut un playlist pentru drumul spre muncă, recomandat pe YouTube de instructori de arte marțiale, antrenori de fitness etc.

Sigur, eu stau jos în mijloacele de transport în comun, dar nu asta contează.

O nouă dragoste. În al doilea rând, am decis să îmi găsesc un hobby – nu gătitul, grădinăritul, cititul sau plimbatul, ci o activitate mai specială.

Am început cu o serie de produse de manufactură. Vorba vine, am început – abia ce mi-am procurat instrumentele. Dar încep, promit. ?

M-am documentat în ce privește viitoarea mea activitate, mi-am rupt câte un sfert de oră ca să studiez piața și, în general, m-am gândit în fiecare zi la câte o părticică din ce mă așteaptă.

Promisiunea e promisiune. În general, sunt un om mult prea indulgent cu sine, mai puțin când semnez vreun contract.

De pildă, dacă plănuim o activitate sâmbătă dimineața, cel mai probabil voi dormi până la prânz și voi cere scuze că nu am ajuns la timp: s-a întâmplat recent cu o prietenă care mi-a spus că bănuia dinainte cum voi proceda. 

Atunci m-am și gândit că a devenit o problemă. Așa cum o problemă este că nu mă țin de cuvânt nici față de mine însămi: de multe ori îmi promit că mă trezesc mai devreme, că nu mai întârzii, că fac mai mult sport, că nu mai evit angajamentele, că mănânc sănătos etc.

Nu mă țin de cuvânt fiindcă, spre deosebire de alții, știu că mă voi ierta. De la acest gând am ajuns și la următorul punct pe lista experimentelor.

Asumarea. În general, societatea nu te lasă să deraiezi: nu plătești facturile, ți se taie utilitățile; nu vii la muncă o săptămână și nu dai niciun semn de viață, probabil ești concediat; ești infidel, riști să fii părăsit etc.

Când nu respecți o promisiune față de tine, lucrurile pot fi mult prea relaxate, așa că intri într-un cerc vicios în care îți tot promiți verzi și uscate și nu faci nimic.

Soluția pare să fie, și în acest caz, impunerea unor consecințe: ți-ai promis să faci curățenie în weekend și nu ai făcut? 30 de flotări! Glumesc, dar cam ăsta e principiul.

Recompensele. Dacă ar fi trebuit să fac doar flotări în toată această perioadă, de exemplu de fiecare dată când nu am spălat vasele, probabil că acum puteam să ridic haltere de peste 50 de kilograme cu un deget. Însă nu aș fi fost prea încântată.

Tocmai pentru asta există recompensele: să îți păcălești sufletul de copil cu bunătățuri până când te întorci la treabă. 

Agenda. Am mai multe agende, cred că vreo șase, dar cam toate sunt folosite doar pentru notițe alandala. Nu am, ca în filme, acea agendă pe care trebuie să o verific dacă sunt invitată la suc marțea viitoare. Îmi place să cred că o am în minte, dar realitatea este că memoria mea selectivă pare croită pe dos: țin minte tot ce e mai mărunt și mai insignifiant.

Organizarea este utilă: nu doar ca să îți programezi întâlniri, cumpărături, ieșiri, ci și ca să ții socoteala lucrurilor care vrei să se întâmple. Vrei, de exemplu, să înveți o limbă străină? Poți monitoriza progresul notând în agendă ce ai făcut într-o săptămână și ce ai de făcut săptămâna viitoare.

În cazul meu, agenda este virtuală – pe internet –, dar mi-am făcut un obicei din a o accesa și, de fapt, nu prea are legătură cu activitatea mea de fiecare zi, ci cu cele extracuriculare: un curs nou, cărți citite etc.

Saltul. Tind să cred, deși nu am vreo bază științifică pentru asta, că motivația vine odată cu micile reușite. Altfel spus, poate începi să faci sport pentru că nu te simți în formă, dar continui curajos când vezi primele rezultate.

Drept urmare, să aștepți să fii motivat doar la gândul de a face ceva poate fi o greșeală.

Acum, văd reînvierea motivației similară modului în care înveți să înoți: nu ai curaj, pentru că e mult mai confortabil să te afli în zona de siguranță, dar, îndată ce înlături teama, ajungi la o formă de echilibru pe care nu o cunoșteai și deci nu ți-o puteai imagina, un echilibru care, dacă dai puțin din coate, te ajută să înaintezi. 

Cum spuneam, exact ca înotul.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€