Artistul care conduce un Rolls-Royce într-un lan de porumb

Valentin Șchiopu

Redactor

După 1989, sculptorul Maxim Dumitraș (58 de ani) și-a încărcat lucrările într-un camion și a participat la prima lui expoziție în Occident. A vândut tot.

Lumea liberă i s-a înfățișat cu un evantai de posibilități. Avea puțin peste 30 de ani. Când a avut întreaga perspectivă, s-a întors acasă, pe dealurile lui din Sângeorz-Băi: voia să experimenteze în continuare acea formă de libertate despre care spune că n-ar fi găsit-o niciunde altundeva.

„Libertatea mea a fost continuă, nu a fost nicio ruptură, niciun moment de tensiune, ca în cazul altor artiști care îl pictaseră pe «tovarăș«, iar acum nu-și mai găseau identitatea. N-am avut nicio treabă cu comunismul, nici el cu mine.

Mi-am văzut de treabă la atelier, n-am expus cu tovarăși și nici n-am inițiat expoziții omagiale. Schimbarea asta de paradigmă nu mi-a adus niciun complex. N-am nevoie de București ca să stau într-un stres permanent.

Am atelierul meu, pot să stau pe dealurile pe care am copilărit, nu depind de Ministerul Culturii, de Uniunea Artiștilor Plastici. În plus, e spiritul de creație al locului. Nu cred că aș putea lucra la New York, unde sunt alte mentalități, alte problematici.

N-am nicio frustrare și mă simt extraordinar acasă, unde e sursa mea de inspirație. În plus, după ce granițele s-au frânt, orice galerie de artă din lumea asta a devenit accesibilă”, spune artistul.

În Sângeorz-Băi − stațiune aflată în declin de ani buni, Maxim Dumitraș a conceput și finalizat proiectul unui Muzeu de artă comparată. A pus laolaltă tradiția, arta contemporană și gastronomia transilvană.

Ideea i-a venit după ce a văzut muzeele și galeriile din Martigny, orășel de 15.000 de locuitori aflat la 50 de kilometri de Lausanne. Acolo, Leonard Gianadda a imaginat, în memoria fratelui său Pierre, un complex artistic unde sunt expuse frecvent lucrări din colecții private de Klee, Giacometti, Moore, Modigliani sau Chagall. Circa 6 milioane de turiști au vizitat muzeul elvețian în ultimii 10 ani.

„Un muzeu serios se poate întâmpla oriunde în lume, și la Martigny, și la Sângeorz-Băi. Nu e o idee utopică. Dacă propui performanță, lumea vine, oricât ar fi de departe.

Muzeul de artă comparată a plecat dintr-o revoltă. Pentru că, în România, era plin de muzee etnografice − știți și voi, agricultura, păstoritul, apicultura și multe alte chestii de tradiție. Problema e că toate sunt la fel. Eu mi-am propus să realizez altceva”.

15 ani a muncit Dumitraș să construiască muzeul, cu o echipă de cinci muncitori și fără prea mari investiții. E printre puținele lucruri care mai funcționează la Sângeorz.

„Configurația muzeului se schimbă în fiecare lună. Au loc lansări de cărți, expoziții temporare. E un spațiu în mișcare, un spațiu de creație liber, unde vin elevi să deseneze, să-și pună întrebări”.

Acum, Maxim Dumitraș vrea să facă primul muzeu de Land Art din România pe unul dintre dealurile din Năsăud, la 4 kilometri de Sângeorz.

„Avem un teren de 15 hectare, am construit acolo ateliere de creație, în case tradiționale acoperite cu șindrilă de lemn. Le-am oferit terenul unor artiști, gratuit, iar obligația lor e să ridice case de creație tradiționale”.

Sculptorul Maxim Dumitraș în atelierul său din Dosul Gârciului, Sângeorz Băi. Foto Lucian Muntean.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Un american care a vizitat Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz l-a comparat cu un Rolls-Royce într-un lan de porumb. Dumitraș consideră că a face sculptură în România e un lux, mai ales pentru tinerii care termină o facultate de profil.

„Când ești sărac și n-ai nicio condiție, ce faci? Te apuci să faci pitici de grădină ca să supraviețuiești. Condiția artistului tânăr, și acum, și odinioară, e foarte complicată. Termină școala la o vârstă tânără, n-au nici măcar o bursă, ca să nu mai vorbim de un atelier.

În zona sculpturii e groaznic. Și uite-așa se îndreaptă spre zonele de performance sau de fotografie, unde nu au nevoie de un atelier special. În plus, în România e o mâncătorime incredibilă în ceea ce privește participările la expoziții.

În Europa sunt galerii pentru toate gusturile, de la kitschuri odioase la cele mai rafinate gesturi artistice. La noi e o stare de letargie, poate prin Cluj se mai întâmplă ceva, la Fabrica de Pensule. Altfel, am aflat-o deja: cine are bani n-are cultură, iar cine are cultură n-are bani și nu se prea leagă nimic”.

În fiecare an, la Sângeorz are loc un simpozion de sculptură, găzduit de Muzeul lui Dumitraș. Sunt invitați artiști cu o solidă reputație internațională, iar lucrările lor rămân în patrimoniul muzeului.

Sculptorul le gătește celebra, în zonă, „ciorbă de fasole undată”. Iubește gătitul. Vrea să scoată o carte de bucate cu rețete specifice zonelor de unde vin musafirii lui.

„Pe vremuri, mi-am vizitat un prieten la București. Gătea ciorbă de fasole, fără afumătură, că nu se prea găsea. Ca să repare neajunsul, a scos din cămară o bucată de lemn care provenea din afumătoarea de slănină a bunicilor lui, și a băgat-o în oală.

Pe atunci era criză, lipseau produsele, acum e un alt fel de criză. Se preferă mâncărurile rapide, în fugă, cu o explozie de E-uri.

Eu am fost singur la părinți. Mergeam cu tata pe deal, el la fân, eu improvizând o mâncare cu ce aveam: cartofi, brânză, lapte, ouă, slănină. Am învățat să fac singur. Serea venea tata și-mi spunea că mâncarea cu care-l așteptam nu semăna cu nimic.

Îmi place extraordinar arta culinară, poate la fel de mult ca sculptura. Trebuie să apărăm rețetele noastre, care-s extraordinare, pentru că avem o bucătărie tradițională extraordinară, și asta nu-i vreo exagerare”.

Sculptorul Maxim Dumitraș în atelierul său. Foto Lucian Muntean.