Gruia Bădescu, cercetător: „Nimic nu e mai invizibil decât un monument”. Despre capcana reurbanizării orașelor noastre

L-am cunoscut pe Gruia Bădescu la Timișoara. Acolo a vorbit la o conferință în care arhitecți și specialiști în regenerare urbană din întreaga Europă au discutat despre premisele create de experiența Timișoarei de Capitală Europeană a Culturii, care vor conduce la transformări profunde în societate și la nivelul orașului.

Întrebarea la care au încercat să răspundă: în ce măsură vectorii de transformare urbană testați în 2023 în cadrul programului cultural Timișoara 2023 pot fi integrați în agenda publică pentru anii următori?

Gruia Bădescu e cercetător la Universitatea din Konstanz (Germania) și lector invitat la SNSPA București. Are un talent aparte pentru a vorbi ușor despre lucruri complexe, astfel că orice poveste despre dezvoltare urbană devine fascinantă. A cercetat ce înseamnă reconstrucția urbană postbelică în Liban și Balcani și cum se recuperează orașele cu un trecut traumatic, care traversează încă purgatoriul violențelor politice pe care le-au trăit în ultimii 30 de ani, din Chile în Argentina și România.

Este cofondatorul și vicepreședintele Centrului Român pentru Inovare în Dezvoltare Locală și a colaborat cu National Geographic Society, Banca Mondială, Space Syntax România, fiind expert pentru țările Parteneriatului Estic al UE.

PressOne: Vrem o țară ca afară. A fost un fel de mantră a societății civile. În unele orașe mari administrațiile locale au transpus-o în direcții de dezvoltare și reurbanizare la scară mare. Dar felul în care copiază modele din străinătate, la care aspiră, îi face să repete inclusiv greșelile făcute acolo. Asfaltează și distrug zonele verzi, favorizează mașinile în dauna mobilității velo, totul în numele modernizării. Și se întâmplă asta acum, când în general în marile orașe din Europa dezvoltarea înseamnă mai mult calitatea vieții, locuire prietenoasă cu mediul, reducerea poluării și a efectului de seră și așa mai departe. Cum facem să ieșim din ecuația asta pierzătoare?

Gruia Bădescu: A dominat foarte mult timp practica în care costul domina soluția. Adică erau alese anumite soluții bazate pe costuri, nu pe concept. Conceptele însă trebuie dezbătute, trebuie input de la profesioniști, așa cum trebuie și o consultare publică reală, nu cosmetică. Cred că cel mai important lucru este ca administrațiile locale să facă concursuri de soluții pentru problemele mai complexe. 

Dacă faci concursuri internaționale, ajută și la a deschide perspectiva, fiindcă ai avea și în juriu și între participanți oameni care pot să schimbe dinamica discuției. De ce vorbesc de diversificarea perspectivelor? Pe tema favorizării traficului auto în orașe, am văzut în ultimii cincisprezece ani  profesioniști din domeniul urbanismului care funcționează pe tipare mai vechi, ce fac proiecte ce invită în oraș mașinile. 

Poate că nu este cunoscut că și în urbanism sunt mai multe abordări, mai multe generații, care nu sunt neapărat în ton cu discuțiile din afară, și sunt încă adepții unor intervenții pe care le văd ca moderne, legate de progres, dar de fapt lucrează în logica ce a distrus calitatea vieții în multe orașe în secolul XX. 

Invocă nevoia de infrastructură doar pentru mașini, iar la argumentul că în Vest greșelile s-au plătit cu mulți bani (de exemplu, piața Glories Catalanes în Barcelona), răspund că la noi va fi altfel. Ori nu putem noi să ne permitem să reinventăm roata și să copiem aceleași greșeli. Ideea este ca administrațiile locale, dar și populația, să înțeleagă că aceste abordări nu sunt soluții tehnice, deci deopotrivă inocente și infailibile, ci parte a unei mișcări în urbanism care este privită azi nu doar ca desuetă, ci dăunătoare. 

Revenind la problema de ansamblu: „vrem o țară ca afară” e un slogan care a venit din partea societății civile, au fost foarte multe proteste pe tema aceasta. Dar putem să o interpretăm și altfel. Ideea de a copia ce e din afară, fără a trece prin filtru, este o problemă pe care o avem de la crearea statului modern român, e problema formelor fără fond. Smart cities e o fascinație. Și e o astfel de formă fără fond. Depinde, deci, și ce lucruri luăm din afară.

De exemplu, cum abordăm densificarea urbană? E un subiect important în urbanism, mai ales în contextul discuțiilor de sustenabilitate. Dar, ce facem cu specificul local, cu patrimoniul construit? Dacă orașele din Transilvania și Banat, Crișana au o structură similară cu orașele din alte părți ale Europei, pentru că au crescut cu ziduri de cetăți medievale, orașele din alte părți ale României au crescut pe model oraș-grădină, unde sunt case în grădini, or pentru ele patrimoniul înseamnă asta. În momentul în care vii cu ideea de densificare urbană, cum faci cu specificul local? Vrem să construim clădiri înalte în cartiere relativ bine păstrate precum Fabric în Timișoara, sau Traian în București sau în zona veche a Constanței? Sunt lucruri de gândit.

Un alt exemplu este cum mobilitatea urbană, care este o problemă la noi, e soluționată prin intervenții care favorizează automobilele, care pot fi bazate pe experiențe din afară, cum ar fi SUA, dar pot fi foarte ușor contracarate de  exemplul european de practici care pun în prim-plan pietonul, mobilitatea ciclistă, car sharing-ul, deci întrebarea este: ce model luăm din afară? 

Iar modelul european se concentrează pe spații publice vibrante, pe mobilitate prin transport public în comun și accesibilitatea tuturor. În momentul în care majoritatea orașelor noastre au avut perioade în care investiții foarte mari au fost făcute în supralărgiri, drumuri suspendate, pasarele în centrul orașului, cum a fost la Craiova, dacă vă aduceți aminte, e o problemă.

În România încă nu avem o discuție foarte clară pe tema acestor lucruri și nu toate vocile ajung în sfera publică. Fără documentare, foarte multă lume ar spune la noi: păi, vrem pasarele și vrem drumuri! Și spun asta crezând că se va rezolva problema traficului. Dar dacă auzi vocile multiple și experții care îți demonstrează că nu astfel se soluționează problema traficului și asta intră în dezbaterea publică, atunci discuția ar deveni mult mai onestă. 

E importantă, deci, dezbaterea publică și participarea cetățenească, dar această participare nu înseamnă a priori că orice primă părere a oamenilor este cea finală, cea de implementat, ci este un proces în care întâi să auzi diverse puncte de vedere bine argumentate ale experților și apoi oamenii să spună ce cred ei și ce au nevoie. Dar să cunoască plusurile și minusurile.

Nu putem întreba doar „ce vreți voi?”. Trebuie să fie întrebați oamenii ce vor, dar să le oferi și informația. Să știe să facă o alegere informată.

Pe scurt, mai multă informație către cetățeni despre practici urbane sustenabile, despre mobilitate, despre locuire, dar și despre dreptul la oraș. O dezbatere continuă despre urbanism, cetățeni care cer mai mult de la autorități. 

PressOne: Ai făcut parte din jurii internaționale care au analizat soluții de reconversie urbană în România? 

Da, de exemplu am fost în juriu la concursul pentru reconfigurarea Pieței Victoriei (Operei) din Timișoara. Timișoara este, după părerea mea, orașul cu un sistem de spații publice deja foarte bine pus la punct, iar prin acest concurs a avut în vedere și Piața Victoriei, deja pietonală, și spațiul adiacent, piața Huniade, care în starea actuală nu pune în valoare castelul Huniade și funcționează drept parcare. A fost un concurs de design urban, iar designul spațiilor publice este, pe lângă tema memoriei urbane, chiar specializarea mea, așa că m-am bucurat să fac parte din juriu.

PressOne: Unele soluții, deși inovatoare și spectaculoase, propuse de câștigătorii concursurilor internaționale sunt implementate foarte prost. E cazul Clujului, unde administrația a premiat un concept de amenajare a culoarului verde-albastru al Someșului Mic (despre care a scris și PressOne), care traversează orașul, dar apoi a aprobat pe bandă rulantă reurbanizarea fostelor platforme industriale adiacente albiei râului și care înseamnă, de fapt, clădiri monolitice, spații de birouri și de retail. 

Aici intervin două probleme ce afectează, din păcate des, orașele noastre. Prima e necorelarea dintre proiecte propuse și strategiile, planurile și proiectele existente. A doua e că implementarea poate fi diferită de propunerile câștigătoare prin concurs – că tot vorbeam de piețe, vezi diferența dintre propunerile pentru Piața Libertății din Timișoara sau Piața Universității din București și ce s-a implementat, variante mult mai minerale și austere decât ce se propusese de fapt.

PressOne: Impresia este că în România, acolo unde sunt bani și proiecte de anvergură, se construiește ca în Dubai, fără să se țină seama de nimic. Pericolul fiind că n-o să ne mai recunoaștem orașele. 

Orașele, ca și satele de altfel, s-au schimbat foarte mult în ultimele decenii. Proiecte mari și agresive sunt și ele, dar în câteva orașe mari, dinamice economic. In toată țara, însă, infrastructuri construite fără atenție la context, construcții noi de case ce sunt în mare contrast cu peisajul cultural existent, modificări de tâmplărie de PVC, culori etc. au schimbat aspectul, și nu în bine. Problema e că aceste transformări sunt greu de inversat. Este nevoie acută de o politică națională de calitate a spațiului construit, cu mecanisme specifice, iar cu inițiativa europeană Bauhaus, ar fi un bun moment sa fie implementate. 

PressOne: Dacă pui lupa mai aproape, din Europa în Balcani, care e o zonă foarte mutilată, inclusiv de revoluții și războaie în ultimii 30 de ani, cum procedezi să dezvolți urbanistic orașele care au trecut prin traumă, dar fără să își piardă identitatea și memoria și fără să rămână, în același timp, prizonierii unui trecut?

A fi prizonierul unui trecut e un risc și la fel e un risc și să nu vorbești deloc despre trecut. În Sarajevo, la sfârșitul războiului, a venit un arhitect american, care a spus că după un astfel de eveniment violent petrecut într-un oraș nu poți să treci mai departe și să spui mergi cu dezvoltarea urbană, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

El a propus ca fiecare clădire care a fost bombardată să aibă o parte funcțională, dar și o parte mică pe care a numit-o rană neînchisă, care să reamintească mereu celor care vizitează, se plimbă prin oraș, că acolo s-a petrecut o tragedie. Reacția în Sarajevo a fost o respingere din partea locuitorilor, care au spus că nu vor să fie condamnați să suporte trauma de fiecare dată când ies din casă. Opusul e când reconstruiești totul sau când treci mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

În Belgrad știu că nu au refuncționalizat clădirile distruse de bombardamentele americane, dar au fost lăsate ca niște carii în centrul orașului…

Au fost lăsate anume, da. Doctoratul meu a fost exact pe tema asta, ce se întâmplă cu reconstrucția orașelor din fosta Iugoslavie. În Belgrad, chiar dacă nu există nicio declarație oficială, care să spună: am lăsat aceste clădiri în ruină ca pe un memorial informal al victimizării prin distrugerile provocate de NATO, oamenii citesc aceste ruine ca pe un memorial. Prezența lor reamintește mereu că a fost un oraș bombardat, că au suferit. 

În Sarajevo, care a fost trei ani sub asediu și unde au murit sute de oameni și fost afectate 70% din clădiri, acum vezi mult mai puțin efectele războiului decât în Belgrad, unde conflictul a durat 3 luni și au fost afectate 70 de clădiri, care erau considerate de NATO strategice. Aici intenția autorităților, care se ascunde sub alte motive birocratice, este de natură politică, de a sublinia statutul de victimă. 

Revenind la Timișoara, aici vorbim de eroism, de victime, de oameni care au fost sacrificați. Și cum ne amintim asta? Vorbeam despre acest plan de a planta câte un copac pentru fiecare victimă, asta ar trebui să creeze o compensație pentru ce vrem? Cum ne amintim de acești oameni? În ce măsură o piață centrală poate deveni un memorial? Asta în condițiile în care aici se suprapun mai multe niveluri de memorie, oraș cosmopolit, primul oraș iluminat electric și așa mai departe. Sunt multe aspecte. Ce punem în prim plan?

Ce s-a făcut în Timișoara cu acest memorial difuz prin oraș, prin pavaj, care marchează trecutul, se potrivește mai bine unui spațiu urban decât elemente monumentale, care oricum abundă în orașele românești unde sunt atât de multe monumente și micromonumente care se luptă unul cu altul, cum e și-n Piața Victoriei. Trebuie să ne gândim mai subtil, dar în același timp să fie mai observabile. 

Robert Musil spunea că nimic nu e mai invizibil decât un monument. Și atunci întrebarea este: cum le facem să fie vizibile? Să aibă un sens pentru oameni, fără să îi condamni să retrăiască ceea ce le-a produs suferință. 

PressOne: Memoria traumatică funcționează și ca brand turistic pentru anumite orașe și e marketată..

Din ce în ce mai mult, aș spune. Chiar se vorbește despre un dark tourism, turismul întunecat al ultimelor decenii, și devenit o rețetă foarte perversă, fiindcă anumite orașe chiar se bazează pe proximitatea unui lagăr de concentrare.

Trauma și a fi victimă sunt cuvinte care în multe regiuni ale globului sunt foarte importante și am redescoperit trauma despre care se vorbește mult și la nivel individual și la nivel colectiv și oamenii chiar consumă traumă. Ajung să facă selfie la Auschwitz. Și revine întrebarea în ce măsură este etic să comodificăm trauma. 

PressOne: E o discuție etică, în definitiv.

E o dezbatere foarte mare despre în ce măsură când cineva vizitează un astfel de sit în care s-au petrecut atrocități, un muzeu, iese de acolo mai deschis pentru drepturile omului, în ce măsură în astfel de loc este eficient acest contact cu memoria. Experiența asta de memorie e important să fie transformațională, oamenii să își pună întrebări, dar fără să devină un loc de consum. 

PressOne: Legat de arhitectura brutalistă monumentală, care e des întâlnită și în România, dar și în țările din fostul bloc sovietic, în ce măsură sunt prezervate din motive de ideologie sau de funcționalitate? Fiindcă sunt un reminder constant despre compromisurile făcute la toate nivelurile societății în perioada comunistă.

E un tip se arhitectură modernistă, care a apărut la noi încă din interbelic în anumite orașe. În Belgrad, că vorbeam de ruine, ruinele clădirilor de secol XIX, ministere, au fost reconstruite, ruinele moderniste nu au fost reconstruite. Am putea spune că arată un dispreț al autorităților, nu al arhitecților, care sunt foarte interesați în genere de acest patrimoniu. Actualul președinte Vučić a declarat că cea mai fotografiată ruină a bombardamentului NATO din Belgrad, Generalstab, ar fi „o clădire urâtă”, ce nu merită să fie nici memorial, nici nimic. 

Asta arată că ideologic, acest strat socialist ar trebui, din perspectiva sa, îndepărtat. Pe de altă parte la noi sau în alte părți… nu cred că menținerea lor ține de ceva ideologic, ci pur și simplu nu este practic să elimini cartiere întregi de blocuri. În 1991, apartamentele din România a fost vândute chiriașilor care au devenit proprietari, fiecare bloc e un univers de proprietari. Cu privire la clădirile cu funcțiuni publice, nici aici nu cred că e vorba de o turnură ideologică. Sunt două chestiuni aici: pe de o parte costurile pentru a le transforma în altceva și doi efectul Skopje. 

În anii 2010, în Macedonia, fostul prim-ministru Nikola Gruevski a decis că Skopje, care a fost reconstruit după cutremurul din 1960, e prea modernist, prea brutalist și a spus că orașul are nevoie de patrimoniu. Și atunci s-a făcut o refațadizare și atunci în centru, pe marile bulevarde pur și simplu s-au acoperit clădirile socialiste cu tot felul de butaforii. Lumea din sectorul cultural și arhitecții au protestat, au spus că este impropriu, dar unii macedoneni au spus pur și simplu da, este frumos, ne place. 

Clădirile au fost refăcute atât de repede și de slabă calitate, încât fațadele s-au deteriorat rapid, s-au descoperit și spălări de bani.

În fine, acțiunea în sine de fațadizare spune mult, fiindcă se întâmplă nu doar în Macedonia, ci și în Germania și în România. Din nou, cel mai important este să fie dezbatere publică. În Timișoara există în Piața Huniade Clădirea C, Casa de Mode. Ar trebui văzut cu timișorenii, ce înseamnă pentru ei această clădire.

În Berlinul de Est, Palatul Republicii construit în anii 60, în momentul în care a fost distrus și reconstruit fostul palat prusac în locul lui, mulți s-au arătat deranjați că nu au fost întrebați. Au spus, da, poate că era urâtă clădirea, dar noi aveam amintiri acolo. Acolo dezbaterea a avut loc după ce a fost distrusă clădirea. Ar fi interesant să avem o dezbatere publică despre clădiri moștenite, ok, ce părere aveți despre această clădire? Vrem s-o schimbăm?