Fotografiile aparțin autorului și sunt din Vladivostok, Federația Rusă

Arhipelagul GULAG - o carte mare cât Siberia

„Frâul memoriei mele de deținut mă trage de zăbale de-mi sângerează gura: în pragul nopții să lauzi ziua și-n cel al morții viața.”

Cartea lui Alexandr Soljenițîn e monumentală, e un soi de ultramaraton pentru cititori de anduranță care, atunci când simt că nu mai pot, se resemnează cu ideea, dar aleargă mai departe, până la finiș, unde o fi el, nu contează. Orice ar fi, strângi din dinți și mai întorci o pagină, deși uneori în dinți îți scrâșnește nisipul din stepele kazahe, unde pe sute de kilometri pătrați nu afli picior de pom.

E o carte citită ca o pedeapsă asumată, fiindcă știi că ea a dat peste cap istoria secolului XX, a contribuit activ la prăbușirea acestui monstru cu picioare de lut, care a fost Imperiul Sovietic. La un moment dat, printr-un șirag de minuni, din acea națiune oprimată s-a trezit o mare conștiință. Un om s-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praful lagărelor și morții și a rostit totul atât de limpede și de răspicat, încât a risipit dintr-o suflare un întreg sistem, la grămadă cu toate iluziile de stânga ale intelectualilor Occidentului cu privire la comunism. Că acestea cunosc diverse forme de reîncarnare, e o poveste mai lungă.

Arhipelagul GULAG (terminologie birocratică însemnând: Direcția generală lagărelor de muncă) este o încercare totală de a cartografia teroarea în cel mai amănunțit mod cu putință. E o carte care te apasă, te hărțuiește, te urmărește. E o carte definitivă scrisă de un autor care și-a reluat foarte în serios rolul de apostol-cronicar, străduindu-se să demaște, fără rest, întreg sistemul de represiune, cu toate ascunzișurile și ramificațiile sale.

Nimeni din URSS și din restul lumii nu s-a mai putut preface după apariția Arhipelagului că nu știa ce se petrecea în lagărele de reeducare răspândite ca o puzderie de insule prin Siberia – o adevărată mașină de tocat destine, în numele luptei de clasă și edificarea omului de tip nou. Autorul asociază această creație sinistră a marelui Stalin cu propria sa tumoare canceroasă, cea care a fost cât pe ce să-l ucidă în ’53.

„Chiar și atunci când, în ce privește Arhipelagul GULAG, totul va fi fost scris, citit și conștientizat, se va realiza oare ce a însemnat „libertatea” noastră? Ce a reprezentat acea țară care, vreme de zeci de ani, a purtat în vintrele ei Arhipelagul?

Mi-a fost dat să port în corp o tumoare de mărimea unui pumn de bărbat. Această tumoare îmi tumefia și îmi deforma pântecele, mă împiedica să mănânc și să dorm, se făcea simțită clipă de clipă (cu toate că, prin volum, nu depășea o jumătate de procent din organismul meu, în vreme ce Arhipelagul reprezenta circa 8 la sută din trupul țării). Dar cel mai îngrozitor nu era faptul că ea strâmtora și disloca organele învecinate, ci că secreta otrăvuri ce intoxicau întregul corp.

Întocmai la fel, și țara noastră a fost, puțin câte puțin, otrăvită de toxinele Arhipelagului, care numai Dumnezeu știe dacă vor mai putea fi eliminate vreodată.

Ediția citită de mine (Editura Univers, 2008, Colecțiile Cotidianul, traducere și note de Nicolae Iliescu) este de format mediu, scris mărunt și spațiu condensat între rânduri. Sincer, mi s-a părut mai nesfârșită decât stepa rusească – 3 volume a câte aproximativ 500 de pagini fiecare. Americanii s-au prins și pragmatici fiind, au solicitat o ediție abreviată, într-un singur volum. Autorul a înțeles, astfel că și-a dat binecuvântarea, iar cartea condensată a apărut acum câțiva ani cu o prefață semnată de Jordan Peterson, controversatul psiholog.

Pentru cei care nu au răbdare cu acest stil stufos în care autorul combină memorialistica, jurnalismul de investigație, interviul și eseul, toate topite într-un soi de realism atât de frust, încât capătă accente de ficțiune, recomand romanul „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, carte care chiar se poate citi într-o singură zi. Iar această zi singulară îmi pare o metaforă concentrată a vieții înseși.

Călit de foame, nedreptate și cruzime, Ivan numără ceasurile până la eliberare și se străduiește să rămână un zek (întemnițat) cenușiu, banal, survolând fiecare ceas al zilei într-o discreție absolută, fiindcă el știe prea bine că în lagăr orice ieșire din rând te poate costa viața. Fericirea pasageră a pușcăriașului politic e accesibilă doar printr-o via negativa: să NU ajungi la carceră, să NU ratezi porția de mâncare, să NU te expui, rănești, îngheți etc.

Dacă în Ivan Denisovici aerul e digerabil, de roman, Arhipelagul GULAG propune din start altceva. E o scriitură densă, ruptă, inegală, cu schimbări de ton și ritm, e o invitație la un dans ba tandru, ba smucit, din care cititorul iese șifonat rău. E însă o scriitură de o forță de șarpe constrictor, care începe să te strângă progresiv, înainte de a înghiți cu totul. E o experiență răscolitoare, care te umple de o revoltă sufocantă, bântuită de același set de întrebări banale, pe care ni le punem de fiecare dată când ne amintim de China lui Mao, de Khmerii roșii din Cambogia sau de Holocaustul nazist:

Totuși, cum de a fost posibil așa ceva? Cum de unii oamenii le pot face semenilor lor așa ceva? Cum adică milioane de morți? Cum e posibil ca în numele unor idealuri luminoase, o societate să se sucească dinspre libertate direct spre carceră, fără remușcări? Soljenițîn explică:

„Starea societății sovietice se poate descrie bine printr-un câmp fizic. Toate liniile de forță ale acestui câmp sunt orientate dinspre libertate spre tiranie. Aceste linii sunt foarte stabile, ele s-au încrustat, s-au adâncit în piatră, este aproape imposibil să mai fie deranjate, eviate, orientate în altă direcție. Orice sarcină, orice masă introduse sunt ușor împinse în partea tiraniei, dar spre libertate le este imposibil să-și croiască drum.”

Luni și luni de zile am adormit cu cartea asta pe piept și am visat cu zeghe, lagăre, sârmă ghimpată și ziduri impenetrabile. Nu recomand experiența decât dușmanilor, sincer. Nu e deloc o lectură de plăcere, e o lectură grea, încâlcită, abstractă, depresivă, cu toate că din paginile ei transpare uneori un umor negru, amar, sec care-ți rămâne lipit pe gât ca pielița de pe miezul de nucă.

Puține cărți au făcut istorie schimbând istoria. Aceasta este una dintre ele. Să te apuci să descrii această operă mai groasă ca o Biblie e aproape imposibil, mai ales că după ce ai terminat-o, subconștientul îți poruncește să o uiți cât mai repede. Volumul e o vastă conspirație întinsă pe mulți ani, conspirație în sensul ei originar. (con-spirare, „a respira același aer” în latină).

Autorul conspiră cu toți cei cărora le colecționează destinele, respectiv cei 227 de co-autori invizibili cărora le transcrie experiențele tragice, dar și cu cei care dactilografiază, cu cei care ascund în diverse locuri bucăți de manuscris și mai ales cu cei care scot din Uniunea Sovietică, cu riscuri imense, microfilmele cu întreg volumul fotocopiat, pentru ca acesta să poată apărea pentru prima dată în ‘73, în Franța, zgâlțâind cu putere lumea, trezind conștiințe ațipite și dând de perete Cortina de fier.

După aproape 10 ani de lagăr și câțiva de exil, GULAG-ul personal al autorului continuă, în ciuda faptului că în ’70 i se acordă premiul Nobel pentru literatură, ceea ce ar fi trebuit să fie un motiv de mândrie națională cel puțin egal cu zborul lui Gagarin în spațiul cosmic. Nici vorbă. În februarie ’74, după hărțuieli clasice, puterea îl arestează, îl deposedează de cetățenie, apoi îl expulzează din patrie ca pe un corp străin. Împotriva voinței lui, îl urcă în avion și îl trimit la Frankfurt, să se descurce.

Pentru următorii 20 de ani, Soljenițîn va sta în Elveția și America. Se va întoarce definitiv acasă cu un vapor tocmai în port, la Vladivostok, unde ulterior i se va ridica o statuie. Lângă ea am stat odată și mi-am promis că-i voi citi cartea, neștiind ce mă așteaptă. În 2007, cu doar un an înainte de părăsi această lume la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă o operă imensă cuprinzând 30 de volume, Soljenițîn primește Premiul de stat al noii Rusii, o țară acum fărâmițată, frustrată și pusă mereu pe harță cu vecinii din jur și lumea întreagă, în general.

Poate pe bună dreptate, unii l-au asociat pe Soljenițîn cu Ulise, alții cu Apostolul Pavel, iar alții cu Moise. Mânat de o poruncă divină știută doar de el și posedat de o determinare aproape supraomenească, acest profet neînduplecat și neînțeles trage după sine un popor întreg prin pustiul stepei poposind pe insulele Arhipelagului, unde deschide uși ca sălile unui muzeu al ororilor și prezintă publicului niște frânturi de realitate greu de imaginat.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

„Înainte de a împărți mâncarea, gardianul de serviciu strigă din ușă: „Hoituri aveți?” „Avem”. „Care vreți o rație în plus, scoateți-i din cort!” Morții sunt târâți afară și aruncați în vârful unuia din mormanele de cadavre. Și nimeni nu întreabă de numele lor, pentru distribuirea rațiilor zilnice e suficient să se cunoască numele celor rămași în viață. Rația constă în trei sute de grame de pâine. Și un blid de zeamă chioară pe zi.

Inițial marxist, autorul se convertește ca Saul-Pavel, devenind treptat un evanghelist anti-comunist. Încet, deschide ochii în jur și face cunoștință cu aparatul de represiune tocmai pe pielea lui. Absolvent de matematică, cu studii paralele de filozofie, literatură și istorie, autorul participă la război drept căpitan de artilerie, fiind decorat de trei ori.

Pentru Leviathanul flămând însă, nimic nu contează. E destul ca, în ’45, să strecoare câteva ironii la adresa lui Stalin într-o scrisoare către un camarad, pentru a face cunoștință, din interior, cu ceea ce va deveni chemarea vieții sale – GULAGUL.

Chiar așa, ne întrebăm, cum a fost posibil ca milioane de oameni să fie trimiși la moarte în lagăre pentru astfel de fapte aparent minore? Soljenițîn oferă undeva, pe la mijlocul volumului doi, câteva exemple de cazuri asemănătoare sieși, transcrise în câteva tușe seci, demne de umorul lui Ilf și Petrov, asta dacă nu ar fi fost tragice de-a dreptul:

„Un croitor punând pentru o vreme acul deoparte, îl înfige, ca să nu se rătăcească, într-un ziar atârnat pe perete, nimerind chiar în ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede. Articolul 58, 10 ani.

O vânzătoare, primind marfa de la un furnizor, o înregistrează pe o pagină de ziar, neavând altă hârtie la îndemână. Cifra reprezentând numărul bucăților de săpun nimerește pe fruntea tovarășului Stalin. Articolul 58, 10 ani.

Un ciurdar scos din fire își blestămă vaca neascultătoare, făcând-o „curvă de vită colhoznică”. 58. Condamnat.

Ellocika Svirskaia cântă la o serată de amatori un cuplet cu niscaiva aluzii. Asta e rebeliune în lege. Articolul 58, 10 ani.

Un dulgher surdo-mut reușește și el să se aleagă cu o condamnare pentru agitație contrarevoluționară! Cum? Tocmai podea sala unui club. Totul fusese scos în curte, nici un cui, nici un cârlig nicăieri. Pentru timpul cât avea de lucru, omul își aruncă haina și chipiul pe bustul lui Lenin. Cineva intră și îl vede. Articolul 58, 10 ani.

Ce fel de nebunie poate cuprinde o societate astfel ca o parte din cetățenii ei să fie asmuțiți spre restul? Comuniștii au imaginat o lume imposibilă: a egalității, a colectivității uniformizate, a bunului comun, a oamenilor prespălați, cu inima curată, perfect noi, ca proaspăt ieșiți din apa botezului. Iar această lume imaculată nu putea cuprinde la sânul ei decât oameni perfecți, de altfel imposibil de găsit, oricât ai da cu tunul.

Orice abatere de la normele trasate era considerată o deviație, dușmănie împotriva orânduirii și poporului, iar destinația era una singură: lagărul, pentru re-educarea prin muncă. Așa s-a inventat malaxorul mâncător de oameni, cu milioanele, după niște rețete tot mai diabolic perfecționate, dirijate de maestrul măcelar Stalin, vegheat din neființă de marele mort din Piața Roșie, Lenin.

Soljenițîn ne duce mai departe de mână în muzeul-abator și deschide noi și noi uși pline cu exponate. Subtil, alambicat, din această vizită de groază cu clasa se desprinde timid structura cărții: istoria ideei de GULAG, mecanismele de represiune, tipurile de destinatari ai lagărelor, castele de deținuți, modurile de rezistență, ispita permanentă a evadării, tipologia universului concentraționar cu ororile lui specifice, iar în final, intruziunea permanentă a lagărului în conștiința omului aflat într-o pseudo-libertate. Revine întrebarea de care nu putem scăpa: Cum a fost posibil? Autorul explică:

„Fantezia și forțele sufletești ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie.

Ideologia! Iată cine oferă justificarea nelegiuirii și tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-și justifice faptele față de sine și față de alții, și să nu audă reproșuri, nici blesteme, ci doar laudă și vorbe de cinstire. Astfel, inchizitorii își motivau acțiunile prin creștinism, cuceritorii prin glorificarea patriei, colonizatorii prin civilizație, naziștii prin rasă, iacobinii și bolșevicii prin egalitatea, fraternitatea și fericirea generațiilor viitoare.

Doar că, în ciuda sârmei ghimpate, a torționarilor și a ușilor ferecate, unii oameni se încăpățânează să se strecoare într-o lume paralelă. Ani de zile, Soljenițîn a scris în minte poeme, pe care le recita periodic, cu un „rozariu” făcut din chibrituri, ca să se asigure că toate versurile sunt la locul lor. Pentru gardieni părea un deținut anost, dedicat cărămizilor și muncilor comune, doar el singur știa ce însemna evadarea tăcută și invizibilă în lumea aerată a poeziei. În paralel, stoca masiv în minte detalii pentru descrierea viitorului Arhipelag.

„Dacă închisoarea e un bun loc de meditație, nici lagărul nu e unul rău. Înainte de toate nu există ședințe. Vreme de zece ani ești scutit de orice ședință! Nu simți deja aerul pur al crestelor? Emițând pretenții nedisimulate la munca și corpul tău, până la extenuare și chiar până la moarte, administrația lagărului nu atentează în nici un fel la gândurile tale. (…)

Și acest lucru creează un sentiment de libertate mai puternic decât latitudinea picioarelor de a alerga încotro le e voia. (…) O minte liberă! Nu e un privilegiu al vieții pe Arhipelag? Și o libertate în plus: nimeni nu te poate priva nici de familia, nici de bunurile tale: ești deja privat. Iată o libertate fundamentală.”

Cum spuneam mai sus, am stat cândva lângă statuia de bronz a acestui om, în port, la Vladivostok, pe un cer înnegurat, depresiv. În spate se afla un submarin-muzeu, în față un cuirasat-muzeu – două mașinării de ucis, motive de mândrie sovietică. Statuia lui Soljenițîn e frumoasă. Se află chiar pe mal. Arată un om demn, cu capul sus, cu mâna stângă ținând în dreptul inimii o carte și pășind cu un picior în aer înapoi pe pământul patriei sale, cea care l-a degradat, umilit, înfometat, deportat, alungat, denigrat.

Am stat o vreme pe o bancă privind oamenii interacționând cu statuia, mulți neavând habar pe cine reprezintă. Unii îl luau de mână și se pozau așa, alții îi imitau pasul ferm, cu un picior pe pământ și unul în aer. Oamenii râdeau mânzește, ca niște elevi tăntălăi în excursie cu clasa, și nu se știe de ce, găseau că omul acesta, care privit de departe pare că umblă pe apă, e haios.

Cu ceva vreme în urmă, un tânăr stalinist din noul val rusesc de amnezici nepricepând mai nimic din trecut, și-a făcut un selfie alături de statuia lui Soljenițîn, căreia îi agățase de gât un carton pe care scria mare IUDA.

Dacă nu venea pandemia, nu știu când apucam să citesc toate cele 1500 de pagini născute din faptele teribile ale GULAG-ului, deși atunci, de amărăciune, i-am promis statuii că o voi face. Am știut că undeva în cartea asta, acest om îmi va scrie și mie, nevrednicul, câteva propoziții pe care iată, le agăț de tăblița inimii mele:

„Vreți să vă spun eu care este esențialul în viață, care sunt secretele ei? Să nu alergați după ce e iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obțin cu zeci de ani de nervi și se confiscă într-o noapte.

Să trăiți având o superioritate egală asupra vieții: să nu vă speriați de nenorocire și să nu tânjiți după fericire, căci amarul ține un veac și dulcele nu-l bei până la fund. Să fiți mulțumiți că nu înghețați de frig, și setea și foamea nu vă sfâșie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveți șira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă brațele se îndoaie, amândoi ochii văd și aud amândouă urechile – pe cine mai vreți să invidiați? De ce?”

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...