Ar trebui, probabil, să plec din nou

Ce ar trebui să se întîmple ca să mă reîndrăgostesc de România? Probabil ar trebui să-mi amintesc brusc cum s-a petrecut pentru prima dată, cum „am căzut” cînd am (re)căzut. Știu exact momentul cînd s-a întîmplat căderea, și apoi recăderea, așa încît mă tem (pentru mine) că aș putea să tot recad, de cîte ori aș avea nefericita impresie că există o șansă de reciprocitate. Dar asta e, de fapt, altă poveste: îndrăgostirea n-are a face cu reciprocitatea, așa cum ar avea amorul matur, asumat, conștient.

Prima dată, prin 1995, mă întorceam din Spania, după un timp destul de îndelungat petrecut acolo. Hotelul Universal din Gabroveni (și întreg centrul vechi al Bucureștilor, pe atunci decrepit și plin de șobolani) mi se părea țara tuturor făgăduințelor. Cînd am ajuns (cu trenul de Deva) în munți, pe la Bușteni, m-a pocnit plînsul de fericire, cum nu m-a pocnit vreodată în Sierra de Guadarrama pe care o viață întreagă am visat s-o străbat.

România anilor ’94-’95 stătea să se scufunde în mizerie, hoție, promiscuitate politică, dar eu vedeam un fel de aură semnificativă pe toate obiectele românești. Iar oamenii, anumiți oameni, da, asta îmi amintesc perfect, mi se păreau adevărate capodopere umane, pe care le citeam în extaz. Aș da o listă, însă majoritatea se află printre noi, pot fi citiți în continuare.

Am pățit-o încă o dată prin 2000, cînd m-am întors din Elveția, unde, de bine, de rău, aveam cam tot ce-mi dorisem vreodată pentru mine și ai mei, inclusiv un post la Universitate. M-am întors însă pentru că tot ce era românesc își recăpătase, în cîțiva ani de absență, aura. Bucureștii străluceau, Ardealul era tot cu „sufletul la trecători”. Și, mai presus de orice, în România se scria bine românește și se făcea (pe atunci) presă de bună calitate.

Acum, ca să mă reîndrăgostesc din nou de România, ca să revăd în lucruri și în oameni aura aceea care de obicei e doar a privitorului, ar trebui, probabil, să plec din nou. Iar destinația mea de elecție, pe care mi-o imaginez activ, e acel Blanes de lîngă Barcelona, locul unde și-a trăit ultimii ani chilianul Roberto Bolaño. Un fel de Comana a lui Gellu Naum, fără lac, dar cu mare și cu tot atîta poezie ca mlaștinile giurgiuvene. Un loc care n-o să-mi aparțină niciodată interior și față de care n-o să mă simt responsabilă, adică vinovată de oricînd posibila lui decădere, pervertire, arierare. Un loc care, la fel ca România – obiectul discursurilor noastre reîndrăgostite –, este făcut pentru scris și pentru pura supraviețuire.

*

Simona Sora este scriitoare. Cea mai recentă carte, „Seinfeld și sora lui Nabokov”.

*

În cadrul campaniei RoÎNDRĂGOSTIREA, mai puteți citi:

Iulian Tănase: Îmi iubesc țara pentru că îmi iubesc rădăcinile

Mona Dîrțu: Cinicii câștigă mai puțin

Alin Fumurescu: Reîndrăgostirea de România? O soluție în căutarea unei probleme

Cosmin Perța: Dragostea nu poate fi separată de credință

Andrei Găitănaru: Totul este încă de făcut

Sorin Trâncă: De ce iubim Româniile

Robert Șerban: Vina e la mine

Radu Vancu: Îndrăgostirea de România. Manual de verificare

Liviu Vânău: Mai cu seamă să fim vii

„Putem face asta oricărei țări. Și aici.” Cum a înghițit Atena amenințarea ambasadoarei lui Trump

Ambasadoarea SUA se laudă că poate da jos guvernul de la Atena. Guvernul Mitsotakis tace trei zile, apoi răspunde cu o listă de foraje americane și o declarație de dragoste pentru Washington. Cum a devenit Grecia elevul-model al lui Trump în Europa.

Gramul, nu tona. De ce procurorii DIICOT nu luptă împotriva mafiei drogurilor, ci împotriva oamenilor de rând și a reformelor

Activitatea DIICOT era, la nivelul anului 2024, blocată de peste 30.000 de dosare referitoare la droguri, adică aproape 80% din toate cauzele, într-o situație descrisă chiar de către unii procurori DIICOT drept o „sufocare cu dosare”.