Andrei Gheorghe: "Dumnezeu ne-a poleit pe toţi cu aur în '89"

Mihnea Măruță

Redactor

Andrei Gheorghe a murit singur.

În memoria lui, public acest interviu din toamna lui 2010, când venea o dată pe lună la Cluj, să discute cu şefii clinicii de dializă la care era acţionar. De câteva ori, după şedinţele lui, am luat prânzul împreună.

Miza unui interviu trebuie să fie căderea măştilor. Există o şansă, la un moment dat, ca omul din faţa ta, dacă se simte în largul lui, să ţi se arate vulnerabil, să-ţi încredinţeze un pic din sufletul lui.

Andrei Gheorghe a murit singur, în baie.

Şi nu pot să nu mă tot gândesc că, la un moment dat, când l-am întrebat ce a „aflat” când l-a interpretat pe Eminescu, pentru emisiunea „Mari români” de la TVR, mi-a spus aşa:

Eminescu „al meu”, peste toate, a fost amărâtul ăla. Acolo m-am fixat, pe acel moment, pe acea fracţiune de secundă: e în baie, e nebun, e în pielea goală, aruncă cu ouăle, mănâncă… De ce e nebun că face asta? Acolo a fost înfrântul.

*

− Cum se simte un om care, de felul lui, pare a fi un rebel, într-o programare de-asta, oră de oră, minut de minut?

Andrei Gheorghe: Asta nu durează tot timpul. Asta durează în momentul în care e proiectul. În clipa în care se întâmplă – şi tu te bucuri de faptul că sunt proiecte − atunci, da, munceşti încontinuu, pentru că îţi plăteşti perioadele de huzur şi de leneveală.

Nu este un day by day job, nici la mine, nici la tine. Noi suntem nişte freelanceri. Eu în ’96 m-am făcut freelancer de-adevăratelea. Mi-am făcut şi insignă…

Eram la Media Fest şi fiecare îşi scria acolo, ştii, compania, compania, compania… Nu ştiam bine conceptul, dar l-am citit undeva, în „The Economist”, probabil. Uau, freelancer, ăsta sunt…

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

− Aveai încă de atunci compania ta, cu care lucrai cu Media Pro?

− Da. Din ’93, mi se pare, sunt pe compania mea. De când am plecat de la stat, ’91-’93, perioada de Radio România − şi plecarea aia a însemnat inevitabil „Let’s go business!”…

Ce însemna „Let’s go business!” pe vremea aia este extrem de confuz. Singurul lucru pe care-l ştiu este că eram cu băieţii: „Hai să facem un radio! Şi ce vrem să facem? Băăi, ce-ar fi să ne tragem nişte salarii de 300 de dolari?”.

Am băut noi o sticlă de vin şi pe-urmă ne-am zis: „Băi, chiar, asta-i super-tare! Ne facem un radio şi ne dăm unul altuia 300 de dolari!” Poate să fie ceva mai mult de-atâta?…

− Pentru vremea aceea… Spune-mi cum merge clinica din Cluj.

− Foarte bine. E o discuţie lungă aici, e o discuţie ca-n media, pentru că, surprinzător, toate abilităţile obţinute în media, şi aici mă refer la media management, le foloseşti aici. De ce? Intri pe o piaţă în care deja se află cineva înaintea ta, cineva care e local, care ştie piaţa şi care deja funcţionează de mult timp.

Şi acum fac paralela: Radio Sky, 1994-1995, number one în Constanţa. „Nimeni nu este mai bun ca noi, nimeni nu-i mai şmecher ca noi”. Făcut cu foarte mult entuziasm, ăla cu 300 de dolari, dar zero habar de radio şi de business.

„Cum facem noi radio? Păi hai să punem muzica aia mişto, care ne place nouă…”. Eu deschideam matinalul întotdeauna cu Judas Priest, „Breaking the law”… Cum să nu deschizi matinalul cu un metal, de să sară capetele?

− Te întreb de clinică pentru că m-am întrebat dacă ai putea trăi numai din dividende…

− De la clinică sau în general?

− În general…

− Da, aş putea trăi fără să fac nimic.

− Şi de ce nu faci asta?

– Am patru copii.

− Cu tot cu ei…

− Patru copii costă mult. Dar vreau să mă întorc la faza cu Radio Sky, ca s-o leg de clinică. Nu vreau să-ţi evit întrebarea…

Vine Contactul, Radio Contact. Nu cred c-a durat două-trei luni până ne-au mâncat toată audienţa. Nu ne mai asculta nimeni. De ce? Pentru că făceau lucrurile corect.

Ce înseamnă? Dădeau jingle-uri… Înţelegi? Noi nici jingle-uri nu dădeam. Ei dădeau ce voiau oamenii să asculte. La noi, directorul muzical Horia Pătrăhău zicea − „Băi, Black Sabbath e disco! Nu daţi voi Black Sabbath pe postul nostru…” Maţe grele, să cadă tencuiala de pe pereţi…

Prin urmare, când Radio Contact a venit cu know-how-ul şi a făcut totul corect, ne-a luat repede preşul de sub picioare. Şi a durat ceva până să ne prindem.

Şi atunci vine Clujul, şi vine clinica din Cluj, şi vine întrebarea: „Ce faci?”. Te duci, „mitic”… I’m not a mitic, dar înţelegi ce vreau să zic.

− Ai întâlnit reacţia asta de respingere − „Nu vii tu aici să faci clinică…” ?

− La mine, nu. Dar reacţia faţă de „mitici” e în fiecare clujean (râde)… Şi-atunci mi-a fost foarte simplu. „Cum reuşim?” Făcând bine.

Şi mai am un avantaj: sunt un pacient. Fiind pacient, eu ştiu exact ce vreau. Doctorii tind să uite.

Eu vreau să-mi zâmbească doctorii, eu vreau să fie curat, eu vreau să am televizor, al meu!, plasma mea, care se lasă în faţa mea (apasă pe unele cuvinte – n.m.). Şi să stau pe patul meu, care este cu butoane.

Şi să am căşti, să ascult eu ce vreau, şi să am eu telecomanda, să schimb eu ce vreau, când vreau, şi să am ziare şi reviste, şi să am o asistentă lângă mine….

− Ca la televizor…

− Înţelegi? Exact ca la televizor. Doctorii au alte predicate. Ei îşi fac meseria cu aşa o disperare, încât uită pacienţii pe drum…

− Pe ei îi schimbă în vreun fel serialele astea? Asta à propos de „ca la televizor”…

− Pe toţi ne schimbă…

− Mă refer la serialele cu medici. Uite nişte modele, uite cum ar trebui să arate…

− Nu cred că medicii pun botul la aşa ceva. Nu cred. Ce, noi dacă vedem seriale cu reporteri bravi, nu mai lătrăm în stenograme?

− Ajungem şi acolo…

(Râde) − Nu cred că-i schimbă. Let’s be real… Frate, ăsta-i tv. Mi-aduc aminte de bunică-miu, care nu se putea uita la filmele de război. Era în spume… (Îl imită):

„Divizia a 14-a nu avea petliţele astea… Ce-i cu idioţenia asta, că la manevra asta au intrat cu alte tancuri? Dar nu puteau să intre…”.

Înţelegi? Nu se putea vedea un film de război cu bunică-miu, sub nici o formă. Toţi erau nişte cre-tini, armele erau folosite gre-şit (desparte intenţionat când pronunţă – n.m.), istoric, ăştia nu erau acolo în acel moment…

− El avusese funcţie de comandă?

− Fusese pe front, avusese comandă… E primul om din lume care a zburat cu avion militar dotat cu armament-rachetă. Halkin-Gol, 1939, dacă nu mă înşel, atacul japonez în Mongolia. Era o figură…

− Zi-mi de dividende. Nu visezi − de exemplu, clişeul – „să vezi lumea”…?

− Clişeul cu exit-ul? Fuck off… Asta e o „luzărelniţă”. Vestitul exit al omului din presă? Ah, şi cât îl urăsc! Ăştia care se retrag să-şi scrie Romanul?

Băi… Nu scrii romanul că nu eşti bun, că nu poţi, că ţi-e jenă de ăia care au scris înainte, că n-ai talent… Să mă lase-n pace cu argumentaţia asta – „N-am timp şi scriu în presă”.

Să te retragi ca să cunoşti lumea? Iar o vrăjeală. Reviste porno sunt ceea ce vorbesc aceşti oameni despre exit.

− An sabatic ţi-ai luat vreodată?

− Nu mi-am luat un an sabatic. A fost mai degrabă un an „depresic”, nu sabatic.

− Pauza era intenţionată?

– Nu. M-au lăsat nervii.

− Când era?

− Perioadă dificilă… Undeva, în zona aia confuză, după Realitatea.

− 2008?

– Da, după Realitatea, după scandalul „Poliţist”… Ştii, spunea baronul Münchhausen, în filmul lui Terry Gilliam, „M-am săturat de lume şi lumea s-a săturat de mine”. El spunea asta când voia să moară…

− Ai simţit că s-a săturat lumea de Andrei Gheorghe cel clasic?

− M-am simţit trădat. „Eu, nemuritorul şi minunatul, cum e posibil să… să pier aşa în privirea voastră?”. Să te duci în internet şi să vezi mâzga, să stai în înjurături şi în mizerii. E relativ complicat…

Te lasă forţa vitală. După care, dacă ai suficientă, te recuperezi. Dacă nu, te duci la balamuc sau îţi ratezi viaţa sau te închizi într-o casă.

Însă tentaţia asta dulce de a sta încontinuu cu burta în sus, de a te juca la Xbox şi de a trăi din dividende, există. Pe de altă parte, eu n-am nevoie realmente de foarte multe lucruri, să mănânc, să bani, să maşină, să Dorobanţi…

Mie mi-e suficient să stau acasă, să mă uit la filme, să citesc, să vină un prieten… Eu n-aş ieşi din casă. Noi n-am ieşi. Nouă ne place acasă, îngrozitor de tare.

Maică-mea şi bunică-mea aveau o zicală care mi-a plăcut foarte mult şi o tot repet: „Andriuşa dragă, oamenii sunt de două feluri − oameni care merg în vizită şi oameni care primesc. Noi primim”.

Nu, nu pot cu dividendele. Pentru că vine Panama, vin Finanţele (oferta de a fi consilier al ministrului de Finanţe − n.m.), vine Moldova (a realizat o emisiune la postul Prime de la Chişinău − n.r.), vin proiectele…

− Vin proiectele sau le cauţi tu?

– Să ştii că am devenit înţelept: ele vin. Tu le faci, le vrei, uneori se întâmplă şi, în alte cazuri, ele vin. Întotdeauna târăşti după tine, în desagă, nişte proiecte.

E vorba despre numărul celor pe care reuşeşti să le execuţi sau care vin şi-ţi bat la uşă. Pentru că Panamaua (se referă la emisiunea „Rătăciţi în Panama”, de pe Kanal D – n.m.) e un proiect de copilărie, e Jules Verne…

− Dar dac-ai fi putut, te-ai fi oprit la unul dintre cele de până acum? Să faci, de pildă, cum face Larry King, 40 de ani, acelaşi lucru…

− Hehe… E visul fiecărui realizator, în fiecare an…

− La care te-ai fi oprit?

− Metaforic…

− Bineînţeles…

− … pentru că nu m-aş fi oprit. Dar, metaforic, m-aş fi oprit în Panama. A fost o aventură minunată. A fost oribil, horror, la toate limitele la care ai fost supus vreodată. A fost ca-n armată…

A fost când mori de somn, când te dor genunchii, când te lasă capul, când te lasă nervii, totul… Am trecut pe la poalele vulcanului, am trecut prin „hai să bem rom şi să-i bârfim pe băştinaşii ăştia puturoşi…”.

Şi-am trecut prin „ce frumoasă e cultura, vreau să mă afund în ea…” În toată perioada aia a fost o dramă experimentală, nesfârşită, a fiecărei fracţiuni de secundă…

− … şi dintre cele de studio?

− Radioul. „Midnight killer” (emisiunea realizată de A.G. la Radio Sky Constanţa – n.m.), genul ăla de stare în care telefoanele vin, muzica se prelinge, jingle-urile intră, butoanele tale sunt toate sub degete, căştile sunt bine setate, vocea e bine aşezată, totul curge, îţi vin ideile, îţi vin frazele, vorbele celor care au venit se amestecă cu vorbele celor care or să vină…

Tot ritmul ăsta care-ţi iese perfect îl definesc ca ritmul când noaptea, în Bucureşti, din cine ştie ce noroc, prinzi verde şi traversezi oraşul…

− Aveai senzaţia asta la radio?

– Da. Tripping… Curgi şi eşti tu… Nu-s reflectoarele, nu e producătorul, nu e cameramanul care nu ţi-a pus bine lumina, n-ai avut promo, din cauza asta n-ai audienţă, nu-s ratingurile de a doua zi, când te trezeşti şi te doare stomacul…

Andrei Gheorghe, în perioada în care lucra la ProFM. Sursa foto: Facebook

− Aşa: povesteşte, te rog, cum e într-o televiziune, la şedinţa de rating de la ora 9 dimineaţa…

− E între agonie şi extaz, te doare ficatul sau le-ai tras-o. Cel mai grav e când vine anunţul ăla: „Din păcate, datorită…. − şi acolo urmează o explicaţie tehnică – astăzi nu vă putem furniza ratingurile…”

− Ajungi dependent de „ce-am făcut aseară”…

− Ce-am făcut aseară, ce s-a întâmplat ieri, cât… Cât? Cât?

− „Ce-au avut ei la minutul X…?”

− Da, evident. De ce? Ce-au băgat? Piticul Porno…

− Sunt luate ca literă de lege? Nu pot fi şi alţi factori?

− E o combinaţie, dar mare parte e literă de lege. O şi vezi cum se plimbă pe grafic… Trebuie să fii stupid să n-o observi. Becali a fost literă de lege…

− Sărea graficul când apărea el la ProTV?

− Da. Ce vrei să-ţi spun? Îţi spun o altă literă de lege: naşte Esca. Esca iese de pe sticlă şi apare o altă literă de lege.

− Se prăbuşeşte audienţa?

− Nu „se prăbuşeşte”, dar te doare, te ustură… Pierzi deodată, pierzi mult şi postul e acelaşi, şi brandul e la fel, „noi suntem Pro-ul, dum-dum-dum-dum…”

Şi-atunci e disperarea, şi-aici sunt fel de fel de variante. Sunt ăia care încearcă în fiecare zi cu disperare. Mie-mi plac cei care gândesc, dar să ştii că niciunul dintre ei nu are o taină. Poţi să gândeşti şi să dai cu oiştea-n gard à la longue…

Dar strategia te salvează, şi credinţa în strategie. Sau poţi să iei „piticii porno”, care-au fost „dincolo”, la ceilalţi…

− Cine nu mai ia „piticii porno”?

− Acum, nu poţi să nu iei „pitici porno”. Este inadmisibil.

− Deşi ar exista alternative… De pe margine aşa se vede.

− Vrei să mă fandosesc? De pe margine, şi eu, acum, aşezându-mă lângă tine, o să spun − „Ştiţi ceva? E vorba de cum pui piticii, cum îi aşezi…”

Eu cred că nu există temă proastă, există unghiuri proaste. Până şi Piticul Porno are o poveste. Discovery nu-ţi arată doar Rembrandt…

− Să presupunem că primeşti pe mână Ştirile TVR. Cum le faci să se bată cu Ştirile ProTV?

− E o întrebare grea, pentru că Ştirilor ProTV trebuie să le pui în spate forţa brandului. Prin urmare, ca să funcţioneze Ştirile TVR, trebuie să modifici brandul şi să-l faci coerent atâta amar de vreme, încât să poată să aibă dreptul de a se bate cu Ştirile ProTV.

Brandul e şi conţinut, nu e doar o ştampilă; brandul fără filosofie e o mâzgăleală pe gard. Semnul lui Nike, fără Nike, e o oligofrenie pe un perete.

Îmi place asta cu conţinutul, pentru că mă duc la o altă marotă: toată lumea vorbeşte de imagine. Toată lumea are capital de imagine, politicienii au nevoie de imagine… E aşa o confuzie. Nu vorbeşte nimeni despre conţinut.

− În ultimii ani, eu am lucrat în zona quality, ca să zic aşa… ?

− Îţi accept această fandoseală… ?

− … şi, în zona asta, ştii bine, e o mare dezbatere: ce facem să nu murim, cum ne batem cu ăştia?…

− E foarte simplu: quality.

− Cine-i quality în momentul ăsta?

− … şi Hegel mânca cârnaţi la marginea unei terase…

− Da, dar nu scria despre ei….

(Râde): Dar mânca cârnaţi, mon Dieu! Ah, bea bere! Maia Pliseţkaia a tras un pârţ! Iată, moare quality-ul… Quality-ul fără umor nu e quality.

− E vorba de abordare quality. Poţi să abordezi inclusiv, vorba ta, Piticul Porno. Cine-i el…

− Da, e unghiul: The Story of the Porno Midget. Vorbim de ratinguri, succes şi abordare. Da, iată, avem o discuţie: „Daţi-mi 16 pagini cu Piticul Porno, glossy, viaţa, povestea, copilăria, întrebarea majoră, cine, unde, când, există, nu există…”

− Studiu de public, alţi „pitici porno”…

− Exact, şi aici începe conversaţia în redacţie: „Avem cutare şi băgăm şi aia, şi-aia…”

− Iese un puzzle care se citeşte…

− Da, care se citeşte şi se vinde cu neobrăzare, căci, evident, pui Piticul Porno pe copertă…

Monica Bellucci, în filmul „Irréversible”.

− Ai văzut filmul „Irréversible”, al lui Gaspar Noé?

− Nu… Ba da, ba da, l-am văzut, e cu „iubita” mea…

− Cu Monica Bellucci… ?

− Mulţumesc. Mi-a pus mâna pe picior (îmi arată unde − n.m.), mi-a pus mâna pe piciorul ăsta, şi costumul cred că era ăsta… Uite-aici… Ah, mon Dieu!

− Vreau să-ţi propun o abordare similară…

− Propune-mi abordarea ta, după care vreau să revin la ideea de quality.

− Zi.

− Bine, zic eu primul. De ce nu e pornografie „Irréversible”? Avem datele necesare: viol, bătaie, traumă, viscere… Întoarce-l niţel în altă cheie, întoarce-l în alt unghi. Gândeşte-te la el.

Violul, sexul, orgasmul se petrec la sfârşitul filmului, ca o rezultantă a acţiunilor anterioare? Sau se petrec la începutul filmului, iar ceea ce-ţi rămâne în cap nu e excitaţia?

Este à rebours, e inversul, ireversibilul, şi narativul ăsta întors pe dos e singurul în care se poate face aşa ceva.

De-aia e un film quality, pentru că e un pulp, numai că tratamentul şi unghiul din care este privit îţi construiesc la sfârşit ceea ce trebuie să-ţi rămână.

Ticăloşia îţi rămâne în suflet, nu că „i-a tras-o” şi că el s-a răzbunat… De-aia e quality. Ok, şi-acum experimentul tău…

− Îţi propun să mergem în urmă, ca în film. Să începem, de exemplu, cu această săptămână, iar la sfârşitul discuţiei noastre, să ajungem în 1989…

− Nice.

− Aşa, ca nişte episoade…

− Ştii că ăsta e un procedeu rar folosit în cinematografie, foarte rar…

− Inevitabil, la stenograme vreau să te aduc la început. Anul trecut (în 2009, adică − n.m.), spuneai într-un interviu pentru Paginademedia lucruri pe care puţină lume le spusese, despre cei din jurul lui Vântu. Acum, cu stenogramele, mulţi au descoperit aşa-zisul secret…

− Ia uite, frate, Polichinelle la cealaltă masă… ? Îţi vine să crezi? (râde)

− Mă interesează de ce nişte oameni inteligenţi, ok, se pierd când ajung la un anumit nivel, în preajma cuiva cu o influenţă malefică…

− Mă stârneşti pe zece puncte. Unu: influenţa malefică nu există. Oameni buni, toţi patronii de presă mari şi toţi oamenii de putere din România cred că ei conduc „crucişătorul” şi că în siajul lor se întâmplă realitatea.

Toţi. „Eu am apăsat pe buton, l-am făcut pe ăla…”. La oamenii din media, delirul e şi mai tare, căci au tejgheaua…

− Dar acest sentiment poate fi controlat…

− Alo? Nu-i real. Ştii când începe ziaristul să devină ziarist? Când înţelege că puterea lui e limitată…

− … şi când şi-o limitează singur.

− S-au dus vremurile, s-a terminat. E un alt prezent ce ne înconjoară. Nu mai e o trâmbiţă la care să buciumezi o dată şi ţara să cadă lată. Nu mai e vremea share-ului de 80% al unui singur cântăreţ, nu se poate.

Toate vorbele alea sunt fanfaronade, sunt auto-alimentare. Sunt alte energii care se învârt cinetic în lumea asta. Un patron de media, oricât de mare ar fi, nu e el ăla care controlează.

Acum, la oameni. Cum ziceam de ziare, quality? Iată cuvântul: quality. E un cuvânt foarte bun pentru conversaţie.

Am văzut între ei şi, la un moment dat, mă întrebam: „Cum e posibil? Nu înţeleg, de ce, de ce, de ce… Că, uite, citeşte”. La mine, asta cu „citeşte” e, aşa, ca un fel de „e OK”…

− Păi chiar ar fi… Vântu citeşte?

− Vântu a citit foarte mult, şi îţi spun pe bune.

− O întrebare naivă: de unde vine nevoia asta de a exprima toate senzaţiile de putere prin metafore sexuale? Dacă eşti un om care citeşte, se presupune că nu ai nevoie de „felaţie prin batistă”…

− O să vin cu răspunsuri obraznice. Băi, mare descoperire, vai ce-am aflat noi acolo…

Ştii care e diferenţa dintre Vântu şi alţi moguli de presă − că, mie, Vântu mi-e simpatic, realmente, şi-am declarat asta? Înjurătura, la Vântu, este parte a…

− … şarmului lui…

− … da, şi-a felului băşcălios în care vorbeşte. La alţii, e armă ucigătoare. Hai, fă o comparaţie, dar nu voi atribui citatul: „Fă, f…-ţi gura mă-tii de curvă împuţită, pişa-m-aş c…t în capul tău, vaco, te-am luat de pe stradă, nenorocito…”

− Da, cred că ştiu despre cine e vorba…

− Şi chestia asta, două ore, de faţă cu două sute de oameni, la adresa unei… doamne. Cu toţii înjurăm.

Dacă mi-ar fi înregistrate convorbirile telefonice cu prietenii mei, acolo, în zona unde mă dezbrac în pielea goală, ar fi odios. Mie-mi place cu înjurătura…

− Ştiu, dar din când în când, ca ingredientul-minune…

− Da, aşa e, aşa e…

− Problema e că ei conduc nişte oameni buni. Şi totul se strică de sus în jos, ştii bine…

− Da, aşa este. Lucifer, pactul cu diavolul, Mefistofel, „ţi-am vândut sufletul”… Pentru exit-ul sperat… „O să scriu cartea în Franţa pe aceşti bani murdari”…

− Nu cred că ai simţit că ăsta ar fi exit-ul…

− Eu am zis o sumedenie de lucruri grave în interviul ăla despre care am vorbit mai devreme (acordat pentru Paginademedia – n.m.). Foarte grave, gravisime, urâte. Mai mult de atât n-am ce să zic.

I stand by my own words.

Dar ticăloşii înving. Poate handicapul nostru general, ca naţie, este că nu avem pedeapsă. Ţara nu pedepseşte, societatea nu pedepseşte.

Ce pedepsim? Pe Mutu, că-i comod.

„Ia uite, băi frate, heroinomanul, cocainomanul, hai să-l omorâm acuma, că i-a dat un pumn în nas unui ospătar…”. N-am pedepsit pe nimeni.

− Mai pedepsim, dar când e prea târziu…

− Arată-mi una, arată-mi o pedeapsă…

− Ceauşescu.

− Da… (Îi sună telefonul şi trebuie să răspundă).

Andrei Gheorghe s-a născut în 1962, în Lipeţk, Rusia. Foto: Arhiva Adevărul

− Următorul episod „ireversibil”: ajungem la Chişinău, unde ai, de câteva luni, o emisiune intitulată „Salutare, naţiune!”. Văzut de acolo, mai suntem o naţiune?

− Pentru o parte, da. Pentru o parte, suntem sofisticaţi, europeni, dezirabili, admirabili, dar nu cred că vorbesc despre o majoritate. Nu pot să estimez în procente.

Pentru o altă parte suntem nişte imperialişti găunoşi, plini de fumuri, suntem ca expaţii care veneau şi ne învăţau pe noi…

− Vorbim despre cum ne percep basarabenii…

− Da, dacă suntem sau nu o naţiune. Suntem şi da, şi nu. Mai degrabă, da, dintr-un motiv foarte simplu…

− Se percep ca „de-ai noştri” sau ne percep ca „de-ai lor”?

− Săracii de ei, sunt confuzi. Elementul de autentică identitate e încă pâclos. Suntem români, suntem ruşi, suntem moldoveni, suntem basarabeni…

Lor le-ar fi mai simplu dac-ar spune „Suntem”. Şi i-ar ajuta. Şi ei fac la fel, ca întrebarea ta. Probabil că, dacă-l pui la perete şi-l întrebi „ce eşti?”, va zice − „sunt moldovean, sunt român, limba noastră română…”.

Dar în interior, în adânc, eu asta simt, absenţa asumării autentice, clare şi exacte.

− Văzută de acolo, care ar fi perspectiva validă pentru Republica Moldova: rămânerea ca stat, intrarea în UE, cedarea Transnistriei?

− Uăleu, câte deodată… Unele le elimină pe celelalte. Cedarea Transnistriei implică o discuţie în care trebuie să băgăm forţe geopolitice şi să facem alt gen de interviu. Integrarea în România?

− … în UE.

− Integrarea în UE cred că este un obiectiv real, pentru că are o promisiune clară, care poate fi atinsă cu mâna goală: libera circulaţie. Şi asta-i marea promisiune a UE, libertatea de circulaţie autentică, după care vine restul.

Ca stat, e greu să renunţi la o clasă întreagă de birocraţi şi aparatcici şi deţinători de putere, chiar şi democratică. Ce faci? Din preşedinte, dintr-o dată devii… ce? În cel mai bun caz, senator? (Îi sună iarăşi telefonul…)

− Mă întorc încă un episod: cum e dincolo de baricadă? Ştiu că ţi s-a mai pus întrebarea asta, dar aş vrea să povesteşti cum e în Guvern. Oamenii politici urăsc presa sau o înţeleg?

− O urăsc.

− Toţi?

− Da, toţi. Toţi.

− Dar toţi se raportează numai la ea…

– Păi de ce alegerile vor fi câştigate de comunişti, la Chişinău?

− Ăsta-i un pronostic?

− Da. La fel ca şi „convenţionarii” noştri din ’96, care, odată ajunşi la putere, s-au îmbrâncit cu osârdie şi nesaţ, îngâmfaţi, împăunaţi în victoria lor, democraţii de la Chişinău au crezut că nu e nevoie să comunice.

Au descoperit la referendum (pentru alegerea preşedintelui de către populaţie – n.m.), referendum care a picat, picioarele de lut ale sistemului pe care ei îl credeau minunat pentru toţi.

Consultaţi de consultanţi români − băieţi gelaţi cu foarte puţin know-how −, au decis că e important, repede-repede, să ţipe la televizor ca să-i vadă lumea, că aşa se face.

− Dar, teoretic, ai noştri au 20 de ani de…

− … there you go, boy, there you go… Şi li se spune: „Băi, n-aveţi branduri, n-aveţi branduri… Singurul brand din Moldova e Voronin? N-aveţi identitate! Se ştie puţin Ghimpu, puţin Lupu, puţin Filat… Băieţi, ieşiţi în faţă!”.

Şi vorbesc continuu pe canalul ăla strâmt, ăla mic, care pâlpâie… Şi-acum facem o pauză şi sărim în tabăra cealaltă. Ai o ţară de 4 milioane de locuitori – hai, să zicem că un milion au plecat, rămân trei − şi ce faci?

Te duci să vorbeşti la televizor sau te duci prin sate? Şi le iei la picior, că poţi. Fizic, poţi. Cine face asta? Voronin. Cine va câştiga? Voronin.

− Şcoală comunistă…

− Da. De ce emiţi prin canale? Că nu poţi să ajungi la om. Că este mai ieftin, mai eficient, mai eficace.

− La noi nu mai merge nimeni prin sate….

− Da. Nişte „păuni”, eu aşa le zic. Arată-mi şi mie un păun care ştie să zboare. Toţi au ceasuri, diamante, briliante, burţi, neveste, aventuri, conturi, poşete, zdrăngănele şi urechi.

Singurul om politic român care, în ultima vreme, avea o relaţie bună cu mulţimea – Traian Băsescu. Avea…

− De când cu „Ieşi afară, javră ordinară!”, n-o mai are…

− N-o mai are. Ultimul om politic român care nu era de aici, din zona asta – bine, o spun cu fel de fel de ghilimele –, era Mitrea. Pentru că putea să vorbească cu oamenii în faţă.

− Dintre cei care răsar, pe cine vezi?

− Nişte pomădaţi… Nu pot să vorbească. Niciunul dintre ei nu poate să stea în picioare într-un stadion. Şi aici este iarăşi o observaţie de făcut: absenţa discursului de-ma-go-gic, ca hachiţă naţională şi handicap românesc.

Lumea va spune: „Mon Dieu, cum adică demagogic?”. Da! Demagogic, ăsta nu e peiorativ. Oameni buni, vorbim despre Demostene, care era demagog. Este un stil de emisie! Nu-l dispreţuiţi, urâcioşilor!

Pe cei care se duc şi fac tv, care se duc şi fac radio, îi iau de umăr şi le spun: „Băi, ai cel mai amărât rating din lume. Ştii că ai patruzeci de mii de oameni care te ascultă? Şi vocea nu ţi se schimbă. Vorbeşti cu patruzeci de mii de oameni sau vorbeşti ca la cafenea, aşa, blat?”

Aşa vorbesc politicienii români şi, în general, ăsta-i talk-ul românesc. Emisia românească de energie, de idee, de enunţ, de ce vrei tu, e făcută la o masă mică, fumând încet şi vorbind cât să nu ne audă ceilalţi.

− Să zicem că antrenezi pe unul care vrea să candideze la Preşedinţie. Ce-l pui să facă? Îl duci în sat?

− Da, de aici începem, de la ce-ţi spuneam acuma…

− Îl urci pe o cisternă?

− Da. Rafinez acest moment: cum îi fac campania, cum îl duc, unde-l duc, cum îl marketez, unde-l poziţionez… Îl duc şi asta-l pun să facă, asta-l pun să înveţe.

− Spune-mi trei…

− Mitrea, ţi-am zis…

− … care nu va prinde niciodată, pentru că are probleme de imagine…

− Corect. Vadim, care este un has been…

− … prea târziu…

− … şi Băsescu, care s-a terminat.

− Spune-mi din generaţia de 40-50 de ani. Nu Becali, deşi străbate „sticla”…

− Becali e ca manelele, ştii, marele pericol: „Ne becalizăm, ne manelizăm”. Cum a fost şi hip-hop-ul. Sunt mode. Televiziunea face şi desface. Toţi au o viaţă, 5-6-7 ani…

− Pe de altă parte, noi, ăştia „quality”, venim şi zicem: „Nu vrem unul care să se suie pe maşină”. Suntem ipocriţi şi noi…

− E nedreaptă această gândire, e necinstită. Eu mă simt foarte bine între oameni. N-am nici o problemă să mă aşez pe colţul străzii. N-am nici o dramă să mă trezesc în Franţa cu şase ţigani. Niciodată nu urlu că nu sunt român…

− … dar dacă te sui pe maşină, te simţi ridicol sau nu?

− Nu. Dacă am ce zice. Dacă am ce face.

− Pentru că noi, ăştia care scriem la gazetă, le cerem să aibă şi simţul ridicolului…

− E un film cu Al Pacino şi John Cusack… „Primăria” (City Hall). E ridicol discursul ăla de la mort? Da-i buuun, e tare, e puternic.

Ţie, om politic, trebuie să-ţi placă ăia. Să-ţi placă, să poţi să bei o bere, să te aşezi pe marginea drumului. Adu-ţi aminte de Geoană, ca antiteză. Să poţi să iei o femeie în braţe, pentru că-ţi vine. Să-ţi vină s-o pupi pe obraz…

− Zi-mi unul de-ăsta!

− Ce vrei de la mine? O să tot fac pauze… ?

− Zi-mi din „baricada” noastră…

− Cine-ar putea să mişte ţara? La un moment dat, Florin Călinescu avea această putere, dar, vezi, mă duc în trecut. În prezent… N-o să spun Mircea Badea. Nu, nu e niciun emiţător puternic în spaţiul ăsta. Adică în cel mai bun caz ai Baconschi…

− Nu mai sunt? Nu-i găsim? Îi respinge sistemul pe charismatici?

− Bravo. Ai emis, la final. Am construit un sistem tare mediocru. Ştii, în general credem că lumea e condusă de demoni, asta a propos de „maleficul” Vântu.

Adevărata putere – şi ăsta nu-i un enunţ care-mi aparţine mine, e al lui Jakob Burckhardt −, adevărata putere demonică este a mediocrităţii.

Mediocritatea e puterea mare, iar noi am instituţionalizat-o. De ce? Pentru că noi nu recompensăm acţiunea, ci non-acţiunea. O recompensăm cu acceptare.

Într-un minister, dacă faci ceva, rişti să fii dat afară. Şi-atunci îţi zici − „Nu ieşi din rând, nu face nimic, nu semna, nu gândi. Stai”.

− Asta o aplici şi presei?

− Da, e citatul ăla pe care l-am mai zis, dar după care mor: „Puşcăria trece, banii rămân”.

− L-ai auzit mot à mot?

− Da. „Ăştia oricum n-o să-mi facă statuie”. Trist, dar adevărat. Ăştia n-o să-i facă statuie. O să-i facă numai în situaţia în care: 1) moare; şi 2) a murit în străinătate. Atunci românii îi vor face cuiva o statuie.

Dar trebuie îndeplinite aceste două condiţii: să moară, şi să moară la Paris. (Îşi modifică vocea ca şi cum ar imita):

„Herta Müller? Hai, mă, mă laşi? N-ai văzut-o şi p-asta, că nu prea scrie bine, e o proastă, pe bune, chiar…”

Îmbrăţişarea femeii, îmbrăţişarea conaţionalului, îmbrăţişarea fratelui, îmbrăţişarea teritorului, îmbrăţişarea culturii, lipsită de jenă, lipsită de stângăcie, făcută pentru că pur şi simplu vrei să dai cu basca de pământ…

Ţiganii fac urât la Paris? Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: ţiganii nu sunt cetăţeni români? Înainte să-i judecăm, n-ar trebui să-i apărăm?

„Frate, îi bate pe-ai noştri!”. Până şi gaşca de la colţul străzii are aceste predicate.

Nu, sunt ţigani. E foarte important ca ăştia să nu fie ai noştri. Ungurii nu-s ai noştri, evreii… Toţi sunt alţii. În afară de noi.

Cine suntem noi? Ăia care nu facem. Şi stăpânim la nesfârşit Bărăganul. Pe hartă trebuie pus Bărăganul, nu capra, nu varza. Bărăganul, ca spaţiu de-ăsta prăfos, de nimic, împrăştiat la nesfârşit.

Andrei Gheorghe în 2010. Foto: Ionuţ Staicu / Prime

− Următorul episod… Îţi fac o mărturisire: eu ţi-am iertat multe, ca imagine, când ai fost susţinătorul lui Eminescu, la emisiunea „Mari români”…

− Îţi dau un citat din Vântu, ca să râdem? „Un român care-l pune în discuţie pe Eminescu este un idiot, monşer. Nu poţi să nu-l iubeşti, e nedrept”.

− Eminescu al tău, atunci, a fost emoţionant.

− Mă bucur că am reuşit să aduc emoţie.

− Spune-mi: cum e Eminescu „al tău”? Cum a fost, ce-ai aflat atunci?

− Foarte mult am aflat. Dar „al meu”, peste toate, a fost amărâtul ăla. Acolo m-am fixat, pe acel moment, pe acea fracţiune de secundă: e în baie, e nebun, e în pielea goală, aruncă cu ouăle, mănâncă…

Faceţi un pas în stânga. De ce e nebun că face asta? Acolo a fost înfrântul. Noi am trăit cu imaginea aia antipatică a lui Eminescu, cu părul dat pe spate.

Acolo, în momentul băii, este ceea ce am înţeles eu, ceea ce am crezut eu că trebuie spus şi transmis. Eu nu-s actor. Am jucat şi pe scenă, şi-n filme, dar nu am asta (pocneşte din degete − n.m.), tehnica. Şi-atunci m-am învârtit în jurul momentului ăluia…

− Pe mine mă interesa omul Eminescu, pentru că lumea nu-l cunoaşte.

− Ăsta nici nu ştiu dacă e păcatul României. E greu cu sacralizarea…

− Era chiar un tip cu care ai fi stat să bei o bere şi să povesteşti…

− Da! Uuaaau! Dar aş fi stat cu Mihail Kogălniceanu… Vorbind de domni ce „integrat-au ţara” într-un proiect, din banii lor. Aproape cadenţez eminescian, din cauza momentului în care ne aflăm…

Şi mă gândesc la miliardarii noştri de cârpă, de azi, cu proiectele lor microscopice. Aş fi stat cu Creangă, „ei, frati!”, Creangă ar fi fost foarte mare distracţie la masă.

Dar pe Eminescu l-aş fi văzut la talk-show-uri înjurat, scuipat şi pricăjit, în timp ce cioroienii trec scriind în „Dilema”. N-a fost atât de sărac pe cât, uneori, romantic, vrem să credem…

− Nu, câştiga binişor, îşi permitea să mănânce zilnic la restaurant…

−… Da, îi plăcea cu banul, îi plăcea cu hainele, îi plăcea cu fetele. Era un tip foarte ok, doar că undeva, săracul de el, în rasa asta românească, îşi permitea o alienare ce zguduia inadmisibil contemporaneitatea.

Şi Maiorescu, peste toate, ce crâncenă ticăloşie! Şi piatra care-l loveşte, şi moartea… E o imagine foarte putredă.

− Ni l-am omorât.

− Da! Ni l-am omorât. Şi cu nesaţ.

(Tăcem amândoi câteva secunde…)

− Scriai cândva, pe blog, „ce-ar fi dacă mi-aş face un cerc de oameni care-mi seamănă?”. Zi-mi cinci oameni pe care i-ai lua în cercul ăsta, nu neapărat să-ţi semene. Fă-ţi un cerc.

− O să râzi: l-aş lua pe Pleşu imediat. Îmi place atât de tare de Pleşu, cu aşa drag mă uit la el, îl citesc… L-aş lua pe Ernu (scriitorul Vasile Ernu – n.m.), de exemplu, care-mi place foarte tare.

L-aş lua pe Tolici (artistul plastic Roman Tolici – n.m.), mi-aş lua prietenii, pe unii nu-i ştii, alţii n-au relevanţă…

Mă gândeam că am stat acum câteva zile cu Alex Gâlmeanu, fotograful, şi ne-am râs o seară întreagă, a fost interesant şi haios… L-aş lua şi pe nebunul de Vântu…

− La ce filme v-aţi uita?

− Cu bătăi. Ninja bate Barracuda… (râde)

− Să zicem că-i duci pe oamenii ăştia la tine, într-o seară, şi tu propui temele de discuţie şi filmele la care vă uitaţi. „Băi, aţi citit…” Ce?

− Da, exact… „- Băi, l-aţi citit pe rusul ăla, pe Serghei Dovlatov, cu Rezervaţia Puşkin? – Nu. – Băi, frate, băţ! Luaţi de-aici…”. Şi pân’ se termină seara, trebuie să vorbim de ce-a făcut ăla.

„- Băi, fraierilor, voi ştiţi cinematografie coreeană? -Hai, mă, lasă-mă în pace cu soldaţii morţi care aleargă să-l ia în braţe pe Kim Ir Sen… -Sunteţi nişte fraieri! V-arăt eu Oldboy, uite-aici… Fii atent cum e tăiat, fii atent cum e povestea… Da’ manga japoneze băgaţi? Mmm…”

− Şi Pleşu comentează la manga… ?

− Da, da, da (râde)… „Băi, da’ filme cu bătaie, ceva aşa, măcel, mişto?”

− Eu am rămas la Bruce Lee… Nimeni nu-i ca Bruce Lee. ?

− Nimeni nu este, nu a fost… Bruce Lee a fost Eminescu, mă… Iar Cichicean e Creangă! ? Care şi el e un minunat.

Eu ştiu numele lui Jet Li, mă! Li Lian Jie! Îl ştiu de când avea 6 ani…

− Dar „Ip Man” ai văzut? Profesorul lui Bruce Lee… Film chinezesc din 2008.

− Hiii… Nu… Am văzut „Lady Kung Fu”, am văzut filmele lui Gordon Liu…

− „Ip Man”. Bătaie cu colonelul japonez care conduce trupele de ocupaţie…

− Şi?

− Senzaţional.

− Vreau. Am notat.

Donnie Yen, în „Ip Man”.

− Copiilor tăi ce le zici despre România? Să rămână?

− Să facă ce vor. Cadoul ăsta planetar e ceva nou, e new entry. Ştii, eu sunt moldoveanul perfect, născut în Rusia, trăitor în România…

− Căzut la mijloc…

− Da, eu sunt singurul moldovean adevărat, mă refer la basarabeni. Copiii să facă ce vor. Nu putem să judecăm cu matricile noastre.

Nici internetul nu poţi să-l predai copiilor tăi. Ei s-au născut în el, tu ai intrat, aşa, înţelegând cu cheile vechi. Eu înţeleg cu narative, fabule, descriere… Eu văd internetul ca un pustnic.

− Dacă tu eşti pustnicul, atunci internetul e „lumea”, aia de care fugi?

− Nu fugi de internet. Mai bine fugi de matinale de radio, de emisiuni de analiză politică, de emisiuni culturale…

− Să zicem că primeşti TVR Cultural pe mână, că tot mi-ai ridicat mingea la fileu. Acolo e o tristeţe…

(Îşi modifică vocea şi-i imprimă o morgă pretenţioasă, de culturnic):

− „Iată, doamnelor şi domnilor, alături de noi se află Mihnea Măruţă, reputat jurnalist, clujean de origine… Domnule Măruţă, care ar fi primele trei filme la care vă gândiţi, dar în economia acestui spaţiu, în care se alterează conştiinţe…”

Am văzut la un moment dat un dosar cu o propunere de format pentru un canal de nişă − nu ştiu dacă s-a făcut, dar dosarul era o minunăţie −, care se numea „Time”. Şi erau 24 de ore din 24 numai timp.

Filme cu timp, emisiuni despre timp, când a început timpul, unde s-a terminat, time is money, numai timp.

Aşa şi cu TVR Cultural. Decât să propui nişte emisiuni, mai bine îl schimbi. Îi dai un predicat şi-l învârţi în jurul lui.

Vrei să-ţi dau unul? România. Proiect naţional neterminat. De acum încolo, 24 de ore din 24, nu sunteţi decât România. Full time.

Cine, cum, unde, de ce, de bine, de rău, ce proşti suntem, ce nasoi, ce deştepţi, ce viteji, ce proşti suntem că vorbim că suntem proşti, filme, fotbal, sport, cărţi, tineri, bătrâni, ceartă…

Evident, asta trebuie realizat cu valori de producţie reale, nu cu o lampă fleoşcăită într-un colţ şi cu un pian prăfuit…

− Mai am un episod „ireversibil”. Suntem în ianuarie ’90 şi n-a fost revoluţie. Ce face Andrei Gheorghe?

− Oh, God. În ianuarie ’90 îşi pregătea fuga din ţară. În ’89, undeva spre toamnă, hotărâse: „Gata, la anu’ fug!”.

− Pe unde?

− Turcia.

− Pe mare?

− Nu, aveam eu un plan foarte sofisticat, care includea ceva foarte simplu, o şpagă la un şef de ghizi: 16 casete VHS, noi-nouţe, la ţiplă. În rest, nişte cartoane de ţigări, nişte whisky, erau puse deoparte.

Şi era din prima, fuga. Urma lagărul, iar după lagărul din Turcia te trimiteau undeva, Australia, Germania, „oare m-ar trimite ăştia în America?”…

Pe urmă îmi iau familia. Pe vremea aia n-aveam copii. Ăsta ar fi fost ’90-ul meu.

− Acel univers paralel se întâlneşte cu cel de acum. Ce-şi spun cei doi Andrei?

− Ăla de acum îi spune celui care a fugit:

„Băi, ai greşit, frate. Ai ratat viaţa întreagă. Ce, te-ai făcut şi tu emigrant, te-ai dus în America, ai murit, ai muncit, bravo, ţi-ai luat maşină…

Ok, ai avut un succes, ai casă, dar n-ai trăit cel mai frumos lucru din viaţă, cel mai puternic moment al întregii existenţe, moment cu care nu se mai întâlneşte omenirea…

Optzeci şi nouă. ’89 în tine, al tău, pe strada ta, alergând, ştiind că s-a rupt universul şi că de-acuma totu-i posibil. Îmi pare rău, frate”.

Ăla-i bronzat, poate are chiar şi-un yaht…

− Poate-i fericit…

− Da, poate e chiar şi fericit. Şi eu, vorbind cu celălalt Andrei, ştiu că va înţelege: „Frate, e foarte mişto fericirea ta, este excepţională… Bă: da’ tu înţelegi?”…

Ştii, noi toţi vrem să fim reporteri de război. Eu sunt un reporter de război ratat, tu eşti unul, poate, dar eu cred că toţi vor să fie la un moment dat. Eu de trei ori am încercat să ajung acolo, dar n-am reuşit.

Şi-atunci i-aş spune ăstuia − „Ai făcut jurnalism, dar n-ai fost reporter de război, n-ai ajuns în conflict, n-ai fost în Cambodgia… Eşti un reporter de război care n-a prins conflictul”.

Între fericire şi extaz, aleg extazul. Frumosul şi sublimul. „Viaţa ta e frumoasă, Andrei, dar a mea, cu siguranţă, a fost sublimă”.

Dumnezeu ne-a poleit pe toţi cu aur, atunci, în ’89.

(Face gestul ca şi cum ar împrăştia din palmă − n.m.)

Cam aşa a fost povestea. Şi acum începe să se cojească, a apărut tinichea, plumb… Rozanov spunea asta. Însă toţi, la un loc, am fost poleiţi cu aur.

Eu am văzut oameni ţipând − „Vom muri şi vom fi liberi!”. Şi nu unul sau doi. Mii, mii, mii, alergând şi strigând asta. Mie, aia-mi ajunge până la sfârşit.

Şi mai e altceva: tot ce ţi s-a adăugat după ’89. Dacă astăzi dau faliment, dacă nu mai primesc niciun ban, dacă mor de foame…

Eu, cel mai mult în viaţă, ce voiam? Voiam să am un apartament cu două camere, un televizor color şi-o maşină.

Dacă mâine mi se ia tot ce am, tot o să am un apartament cu două camere, un televizor color… Maşina era un BMW la mâna a doua, un „ursuleţ”, cum aveau arabii…

Dar eu nu visam la ăla, că n-aveam atâta curaj. Eu voiam un Oltcit gri… Şi-atunci, totul e added value… Totul e extra. Totul este extra.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€