Ana Dragalina, bucureșteanca mutată în Bali: "Câți români mulțumesc dimineața pentru toate darurile?"

Raluca Pancu

Redactor

Povestea bucureștencei Ana Dragalina (31 de ani) seamănă cu un scenariu american cu happy-end, unul dintre acele filme după care suntem tentați să spunem „în viață nu e așa”.

Timp de vreo șapte ani, Ana a așteptat ceva, o schimbare venită din afară care să o scoată din rutină.

Se trezea în fiecare zi la 5.45, petrecea o oră la volan în drum spre birou, 10 ore la muncă, apoi încă o oră în trafic. Aştepta weekendul ca să se odihnească.

Schimbarea a venit în urmă cu doi ani și jumătate, odată cu prima ei călătorie în insula indoneziană Bali, care a făcut-o apoi să se întrebe zilnic ce o ținea în loc.

Răspunsul l-a aflat, la scurt timp, singură: „Eu. Eu mă ţin în loc, nimeni şi nimic altceva”.

Pe 19 martie, anul acesta, Ana s-a mutat în Ubud, centrul cultural al insulei Bali, pe care îl descrie ca „un loc cu oameni buni și credincioși”.

Astfel, și-a îndeplinit două visuri: a scăpat de rutină și câștigă bani din scris.

Pentru că între timp a reușit să își publice prima carte, intitulată „I wanted to die, but I changed my mind” (Am vrut să mor, dar m-am răzgândit).

„În cartea mea pur şi simplu deschid uşa către ceea ce nu se vede la viaţa perfectă pe care o publicăm pe social media. Suntem foarte generoşi cu viețile noastre, dar doar cu partea sclipitoare”, mărturisește Ana într-un interviu pentru PressOne.

− „Viaţa este foarte simplă, pur şi simplu cumpără biletul ăla de avion!”. Mărturiseai, la un moment dat, că acest îndemn ți-a răsunat în minte timp de doi ani. Ce te-a făcut să îl urmezi?

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

− Sunt mai mulţi factori care au contribuit la acest lucru. Prima dată am luat contact cu Bali şi cu acest îndemn când am decis să merg într-un retreat, organizat de Andreea Pautov şi Crina Andrei pe această insulă magică.

Nu ştiam nimic despre acest loc, dar de când am ajuns aici, am simţit că sunt acasă. Aici am cunoscut cei mai fascinanţi oameni din viaţa mea, inclusiv o franţuzoaică excentrică care mi-a repetat îndemnul acesta, super relaxată şi zen.

Mă uitam la ea ca la un fel de OZN, pentru că era atât de fericită şi liniştită, iar eu nu aveam la momentul acela linişte sufletească. Încă mă zbăteam cu tot felul de dileme şi mi se părea că ceea ce are ea este imposibil de atins pentru mine.

− Care a fost momentul în care ai zis „îmi fac bagajele și plec”?

− După ce m-am întors din Bali prima dată, acum doi ani jumate, în fiecare zi mă întrebam „Cum ar fi să-mi dau demisia şi să mă mut?!”.

Părea ceva imposibil de realizat. Nu vedeam cum aş putea face rost de bani, ce o să spună lumea, părinţii, și mai ales cum o să mă susţin acolo.

Doar că eram într-o rutină copleşitoare, nimic nu îmi mai aducea fericire. Eram un roboţel care mergea în fiecare zi la birou şi aşteptam să se schimbe ceva. Nu ştiam exact ce, dar ajunsesem să fiu sufocată de rutina în care eram.

Cei doi factori care au contribuit decisiv la decizia mea au fost un curs de constelaţii familiale şi o meditaţie. La cursul ţinut de Anca Maftei am întrebat foarte simplu: „Ce mă ţine în loc?”, şi răspunsul a fost şi mai simplu: „Eu, eu mă ţin în loc, nimeni şi nimic altceva”.

La scurt timp eram la studioul de Yoga Suntuncopac şi în timpul unei meditaţii mi-a venit gândul acesta, să mă mut pur şi simplu.

M-am simţit atât de liniştită şi părea atât de logic, că după aceea totul s-a legat. Am reuşit să strâng bani în jumătate de an, părinţii mei au acceptat acest lucru şi totul a mers lin şi uşor, pentru că era momentul şi mai ales pentru că eram eu pregătită.

− De ce ai ales Bali?

− Cred că sunt multe locuri superbe pe acest pământ, dar aici mă simt eu acasă. Am tot ce am nevoie, energia acestui loc este diferită, aici dorinţele chiar se îndeplinesc mai repede, pentru că este un loc cu oameni buni şi credincioşi.

Îmi plac locurile, obiceiurile lor, tradiţiile lor, faptul că aici vin oameni din toate colţurile lumii. Ubud, în mod special, este construit pentru a satisface nevoia oamenilor de a se dezvolta personal.

Cred că nu există un alt loc pe pământ unde să fie totul atât de concentrat şi la îndemână să investeşti în tine.

− Cât timp ți-a luat să îți pregătești plecarea?

− Șase luni de când am avut meditaţia despre care am povestit.

− Cine te-a susținut cel mai tare în această schimbare radicală?

− Eu m-am susţinut cel mai mult, pentru că cei din jurul meu doar au acceptat, cu greu, ce am decis. Eu sunt foarte apropiată de părinţii mei; evident că nu m-au încurajat să fac asta, dar au acceptat.

Iar legat de prieteni, cred că maximum trei m-au susţinut sincer. Restul aşteaptă să „dau greş” şi să mă întorc în România. Se filtrează mult lucrurile în situaţiile de genul acesta. Vezi cu adevărat cine te iubeşte sincer şi cine nu.

− Ce ai lăsat în urmă?

− În afară de oamenii pe care îi iubesc. nimic. Mulţi oameni îmi scriu mesaje şi îmi spun că mă admiră pentru că am avut curaj „să las tot şi să plec”.

Ce am lăsat? Un job care nu mă făcea fericită şi o rutină care mă sufoca zi de zi? Dacă îmi doresc asta pentru mine, oricând mă pot întoarce să o iau de la capăt.

− Ce îți spui dimineața, când te trezești?

− Când eram în România, îmi venea să plâng când suna ceasul. Acum mă trezesc mereu în jur de 8 și spun o rugăciune de mulţumire, toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare.

Am timp, energie şi, mai ales, le spun sincer, din inimă.

− Cum au fost primele zile?

− Când am ajuns aici, era 1 noaptea, după un zbor lung şi dificil. Eram singură în camera de hotel şi mi-am zis: „Doamne, ce-am făcut?”. Am plâns vreo 5 minute, dar nu am înţeles atunci că era de fericire.

M-am culcat şi dimineaţa m-am trezit la răsărit. Eram cazată la un hotel din junglă şi când am văzut marea aceea de verde şi soarele, cum răsare printre palmieri, când am auzit păsări cântând şi râul în loc de trafic, mi-am răspuns tot eu la întrebarea pe care mi-o pusesem înainte să adorm.

− Cu ce diferențe culturale te-ai confruntat? 

− În sudul insulei sunt mulţi musulmani, spre deosebire de Ubud, unde majoritatea sunt Hindu. Când am fost acolo nu m-am simţit confortabil − dacă aveam o rochie cu bretele sau pantaloni scurţi, oamenii se uitau insistent, chiar urât.

În schimb, în zonele unde sunt turişti foarte mulţi nu există astfel de probleme. Balinezii sunt extrem de amabili cu vizitatorii.

De exemplu, există o familie cu care m-am împrietenit şi când merg la ceremoniile lor, pentru a se adapta după mine, mă pun la masă împreună cu capul familiei şi suntem serviţi de soţia lui.

Ei nu stau la masă toţi, cum facem noi de sărbători. Îşi iau fiecare farfuria şi mănâncă − cu mâna, pentru că e mai sănătos − pe unde vor.

Pentru mine, care sunt oarecum feministă, a fost o situaţie foarte inconfortabilă la început. Dar pe femeile de aici nu le deranjează acest lucru. Este o situaţie normală să îşi servească bărbatul.

− Cum sunt oamenii din Bali?

− Majoritatea sunt Hindu, cred în karma, deci nu vor face rău cuiva în mod voit. Pe mine mă fascinează că respectă cu stricteţe obiceiurile, ceremoniile, dăruirea de ofrande de câteva ori pe zi.

Dacă se întâmplă ceva, ei acceptă că aşa trebuie să fie. Sunt recunoscători în fiecare zi pentru ceea ce au, bun sau rău, mult sau puţin. Acceptarea si recunoştinţa sunt cele două lecţii pe care le învăţ aici.

− Cum te susții financiar?

− La început am trăit din economii şi, pentru că viaţa este destul de ieftină, a fost foarte uşor. Apoi am început să primesc joburi de content creator şi copywriter, s-a rostogolit vorba şi am tot fost recomandată.

Nu m-am stresat foarte mult. Eram atât de sigură de decizia mea, că ştiam că se vor aranja lucrurile cumva. Visul meu a fost să câştig bani din scris.

− Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

− Cum spuneam, nu mai am o rutină şi iubesc treaba asta. Mă trezesc la ce oră vreau, lucrez în primele ore ale dimineţii, apoi mă gândesc ce vreau să fac: să lenevesc la o piscină, să merg la yoga sau la o meditaţie. Uneori merg la un curs de dezvoltare personală sau la cursuri de salsa şi bachata.

Seara, dacă vreau, ies cu grupul la social dance, fiindcă aici se organizează seri de dans în diferite restaurante.

− Te-ai mai întoarce în țară?

− Părinţii mei speră că da şi că asta e doar „o fază”, dar în momentul de faţă consider că nu mai este locul meu acolo. Nu spun „niciodată”, dar am fost dezamagită de multe lucruri.

De exemplu, am încercat să îmi deschid o librărie: nu era ceva imens sau din care să mă îmbogăţesc, dar mi-ar fi adus bucurie.

După doi ani de încercări, am realizat că, în România, dacă nu ai foarte mulţi bani şi relaţii, este foarte greu să construieşti ceva.

Am acceptat asta şi am zis − ok, poate insist aiurea şi, de fapt, locul meu nu e aici. Acum sunt fericită că lucrurile s-au aranjat aşa.

Probabil că Bali nu este destinaţia finală. Nu ştiu unde voi merge în continuare, dar, timp de 7 ani, am avut mereu planuri de cum „trebuie să fie”. Nu mi-a ieşit niciun plan. Aşa că acum am doar dorinţe… Dacă e să fie, o să fie, dacă nu, nu mă mai zbat.

− De ce îți este cel mai tare dor?

− De părinţii mei şi de cele câteva prietene pe care le iubesc.

− Crezi că românii au uitat să trăiască?

− Nu cred că au uitat să trăiască, dar nu au timp de asta. Joburile ocupă foarte mult timp şi energie, salariile sunt mici şi grijile, foarte mari.

Românii nu mai au timp să se oprească și să se întrebe ce mai face sufletul lor.

Românii chiar au haz, pasiune, carismă, suntem un popor cu foarte multe daruri, dar nu avem timp să le dezvoltăm. Și ştiu asta pentru că am trăit aşa mulţi ani.

− Ce au balinezii și noi nu avem?

− Recunoştinţă. Câţi români se trezesc dimineaţa şi se apucă să mulţumească cerului pentru toate darurile şi chiar pentru necazurile pe care le au?

Din păcate, românii se plâng foarte, foarte mult. Aici, oamenii sunt fericiţi cu ce au.

− Când te-ai hotărât să scrii cartea „I wanted to die, but I changed my mind”?

− Mi-a plăcut mereu să scriu, o făceam din pasiune şi, uneori, ca terapie. Am decis să aranjez scrierile mele din jurnal în formatul cărţii de astăzi, după ce m-am despărţit de un iubit şi aveam nevoie disperată să mă distrag şi să mă vindec, dar şi să nu uit din ce sunt eu construită, optimism şi iubire.

Am încercat să o public tradițional, dar editurile sunt foarte neprietenoase cu autorii noi, ca să nu spun mai urât. Când am ajuns în Bali, am retuşat-o și publicat-o pe Kindle.

La fel ca și cu plecarea, mi-am făcut singură fericirea, nu am mai aşteptat-o de la alţii.

− Cum ai caracteriza-o?

− Este o scrisoare de dragoste dedicată acelui bărbat special pe care l-am căutat mereu şi ştiu sigur că şi el mă caută, în care îi explic de ce am crezut că l-am găsit în alte persoane şi cum m-am înşelat.

Istoricul meu se învârte în jurul unei frici pe care am avut-o după moartea subită a surorii mele, şi anume că „toate persoanele pe care le iubesc vor dispărea subit”.

Procesul de conştientizare a acestei frici şi răspunsurile sunt în carte.

− Cum te-a ajutat pe tine această carte?

− Este o rememorare că orice se termină mă conduce către ceva mai bun.

Acum, dacă mă uit în urmă la toate situaţiile pe care eram disperată că le pierd, nu aş mai vrea să fiu acolo.

Nici măcar una dintre ele nu mi-ar fi adus fericirea pe care o simt acum. Chiar cred cu tărie că, dacă ceva se termină, ceva şi mai frumos este pregătit pentru mine.

În cartea mea deschid uşa către ceea ce nu se vede la viaţa perfectă pe care o publicăm pe social media. Suntem foarte generoşi cu viețile noastre, dar numai cu partea sclipitoare.

Cartea mea conţine şi suferinţă, este crudă şi arată realitatea care m-a format în femeia de azi. Cred că toţi cei care au citit-o au câştigat un gram în plus de optimism.

− Spui în carte că, după moartea surorii tale, ai ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există. Ți-ai schimbat perspectiva în Bali?

− Ideea asta a ţinut doar vreo două săptămâni. Eram mai mult furioasă că acel Dumnezeu iubitor poate da cancer unui copil de 9 ani şi, în două luni, să o ia pur şi simplu.

Noi eram o familie credincioasă, mergeam mereu la slujba de duminică. Aveam 14 ani şi părea foarte nedrept, dar după sute de cărţi citite şi cursuri, până la urmă îţi găseşti răspunsurile.

Am crescut învăţând despre catolicism şi practicând obiceiurile acestei religii, cu toate că mă deranjează unele lucruri, în acelaşi timp iubesc multe părţi din ea. Tata mă întreabă săptămânal, în glumă, dacă m-am „dat după ăia”.

Am ajuns să găsesc ceva frumos şi fascinant în fiecare religie, dar cred că nu pot să mă mai schimb dacă baza mea este aceasta.

− La ce întrebări nu ai găsit răspuns?

− Nu mai am întrebări. Am ajuns în punctul în care îi spun universului ce vreau şi accept: „Facă-se voia Ta”. Este foarte simplă viaţa aşa… dar am muncit mult să accept asta.

− Cum simți că te-a schimbat mutarea în Bali?

− Mult timp nu am putut să spun despre mine că sunt un om fericit. Astăzi, fără dubiu, sunt fericită şi, indiferent unde o să ajung, o să mă întorc mereu aici ca să mă încarc.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€