Albul din negru. 15 portrete de metaliști

Bianca Felseghi

Senior Editor

Când s-a întâmplat #Colectiv, mica lume a rockerilor metaliști s-a cutremurat: fiecare cunoștea pe cineva, toți au rămas să-și plângă prietenii. Cei morți erau frații lor, parte din universul în care se protejează unii pe alții împotriva prejudecăților despre decădere morală.

Pe cât de multe priviri atrag pe stradă, pe atât de discretă e comunitatea lor. Constituția acestei societăți paralele e muzica Metal.

Pașnici și integrați perfect în cealaltă societate, cu familii și job-uri, metaliști există în fiecare oraș mare și în aproape fiecare oraș mic. Nu sunt puțini, dar au rămas fideli unui soi de adevăr personalizat, care îi face să pară că trăiesc în afara timpului – rude cu vedetele rock din glorioșii ani ’80.

Prin ’96, la StudentFest la Timișoara, grupuri de „oameni de bine” prindeau pletoșii pe stradă și le tăiau părul. Când rockerii umpleau cetatea Sighișorii și locuiau fiecare străduță medievală ca ghildele din vechime (aici niște blackeri, dincolo hardcoriști, mai sus câțiva grungeri), vizitatorii de ocazie se fereau de ei și le ziceau drogați și sataniști.

De-atunci au trecut aproape 20 de ani, metaliștii au ajuns oameni mari, iar unii s-au căsătorit și au făcut copii. Dar stilul le-a rămas același, la fel ca pletele lungi și hainele negre care inspiră teamă.

Ei sunt altfel decât îi vedem. Sunt căldura din metal, pacea din război, albul din negru.

*

Nu contează ambalajul, ci calitatea produsului din interior”, spune Cristi, care e inginer de software.

Cristi practică extreme vocals, o tehnică de a scoate sunete sau de a rosti cuvinte urlând, dar fără să îți rupi corzile vocale. E felul de a cânta al soliștilor de death metal.

Iubita lui, Dana, s-a născut în Iordania, într-o familie mixtă, și a venit în România în 2004. E medic stomatolog la Huedin, dar face naveta din Cluj, 100 de kilometri dus-întors, zilnic.

„Pacienții mei se mai miră de machiaj, de bocanci și că domnișoara doctor e tatuată. Dar nimeni, niciodată, nu m-a întrebat nimic jignitor. Eu nu mă feresc, mă simt bine în pielea mea”, spune Dana.

Ca tot rockerul, s-a lovit și el de cuvinte și prejudecăți. Pentru că arată „mai periculos” decât majoritatea, a fost catalogat în fel și chip.

„De mult timp nu am mai avut parte de etichetări. S-a mai cizelat lumea sau mă învârt eu prin cercuri mai restrânse”, îmi scrie Sorin, apoi supralicitează cu un smiley face.

Ce aflăm când tinerii citesc documentele stufoase de mediu până la capăt

Nu trebuie să fii activist ca să te uiți într-un document de mediu. Trebuie doar să fii curios - și să nu te mulțumești cu impresia de la prima vedere. Orașul pare verde, aerul pare curat, cifra pare bună. Apoi deschizi raportul și vezi că „pare” și „este” nu sunt mereu același lucru. 

Românii și gastronomia locală. Cosmin Dragomir,  jurnalist culinar: „Nu ne iubim mâncarea, iubim să fim sătui, ba chiar îmbuibați”

Ce spune ciorba despre noi ca popor? Iubesc românii mâncarea? Ne subestimăm cultura culinară? Într-un interviu pentru PressOne, jurnalistul culinar Cosmin Dragomir răspunde la toate aceste întrebări, în timp ce explică și potențialul major al României de a deveni o destinație gastronomică, în ciuda unui analfabetism gastronomic funcțional pe care-l avem și care ne pune bețe-n roate.

Se numesc „ticisme” și au deja fani care le citesc regulat.

„Ascult foarte multe trupe de black metal din underground. Pentru mine, Undergroundul e un bun prieten, pe care mă pot baza, care îmi face surprize tot timpul cu chestii noi și faine din cele mai neașteptate locuri ale lumii. Deși, pentru unii oameni, muzica black metal pare doar un zgomot enervant, îi deranjează sau irită, pe mine mă liniștește și mă trimite într-o lume în care trebuie doar să închid ochii și mă văd în munți, păduri, o lume fără mizerii, fără oameni de rahat, fără problemele din viața reală.”

Nu-l deranjează prea tare, dar adaugă, chicotind: „Eu sunt foarte pașnic”. S-a apucat să cânte la chitară bas și își dă salariul pe colecția de viniluri vechi.

Familie, educație, părinți, prieteni. Așa începe istoria unui rocker la tinerețe.

„Tata era în pensie de boală, iar dimineața, când ne servea micul dejun, ascultam Pink Floyd. Cred că muzica rock o asculți într-un fel de progresie, eu am comparat-o întotdeauna cu literatura: nu poți citi Creangă și pe urmă Karamazov, că te dă peste cap”, spune Dan.

E neagră, la fel ca berea care-i place și ca toate hainele pe care le poartă. Și rochia ei de mirească era din dantelă închisă la culoare.

E un stil de viață, nimic special. „Nu vreau să epatez, să fiu diferită cu orice preț. E ceva ce vine din interior, iar acum, că mă întrebi, îmi dau seama că trebuie să fie și ceva psihologic: negrul te protejează, creează un zid”, adaugă Meda.

Poate că din nevoia de a-și proteja vulnerabilitatea, Meda și Attila au înfiat două pisici, Abbath și Kissa. „Suntem niște oameni veseli, n-avem nici o inhibiție, nici noi, nici cei din anturajul nostru”.

„O singură dată am încercat o rochie mov, m-am dus până la colțul străzii, m-am văzut într-o vitrină și nu m-am recunoscut.Așa că m-am dus și m-am schimbat”, râde ea. Apoi recunoaște, totuși, că pijamaua în care doarme e colorată. Doar superficialii judecă după aparențe, asta e ceea ce a învățat Alma în ultimii 15 ani, de când metalul a devenit stilul ei de viață. Muzica îi dă un sentiment de libertate și o calmează. „După ce vine factura la gaz, dai drumul la Children of Bodom și imediat te liniștești”.

În 2002 a început să cânte într-o trupă, iar acum e solistul de la FronT, una dintre revelațiile din rockul românesc. Ce stil abordează? „Alternativ grunge metal, și mai adaugă tu”, râde Mihai.

Și-a cunoscut nevasta la un festival din Satu Mare, în 2009. Purta un tricou cu „Ursuleții supărați vor pădurea înapoi”, și ea a râs.

Ea e Ioana, fotograf freelancer și, de când e în concediu de maternitate, fotograful oficial al Muffinei.

Micuța Andreea poartă un tricou de fan cu trupa lui tati, iar când aude muzică, știe să dea din cap. Nu lipsește nici de la concertele altor trupe, unde stă pe umerii lui Mihai, îndesată în niște căști roz.

Când era și mai mică și n-o prindea somnul nici pe cântece de leagăn, nici pe zgomot de aspirator, Andreea adormea pe melodia Duality de la Slipknot, pe care i-o cânta Mihai la ureche.

„Nu știu de ce-s așa de mulți rockeri în Petroșani. Probabil pentru că acolo s-a deschis primul bar rock din România, Barock, încă din 1991”.

Florin e blond și doldora de cercei și tatuaje. La prima vedere, nu prea știi la ce să te aștepți ori cum să începi o conversație, apoi realizezi că salută fetele cu „săru’mâna”…

Mihaela e o apariție aprigă, ca o vedetă rock a anilor ’70, de la atitudine la vestimentație. Despre rockeri spune că sunt cei mai veseli și naturali oameni pe care îi cunoaște, pentru că nu se încurcă în false pudori și pentru că se poartă mereu cum simt. De asta sunt mai liberi.

Totul s-a schimbat în ziua când a auzit întâmplător la radio piesa The Final Countdown, a celor de la Europe. „Era atât de diferită acea muzică de tot ce ascultasem până atunci pe magnetofoanele tatălui meu…”.

În viața de zi cu zi, Flaviu e inginer constructor într-o firmă de proiectare. E căsătorit cu Laura, care e asistentă medicală, și au un băiat, David.

„Am ales să cânt muzica rock, s-o respir, s-o am religie. Da, religie! Prin ea ‘stau la troace’ cu un prieten bun, se numește Dumnezeu. E cel de sus, cel de jos, din mine, de pretutindeni. Îmi cântă și-i cânt. E un privilegiu, nu?”