Agapă - Banchet - Chermeză - Chef. La mănăstire.

Poate având premoniția unui final tragic, Vasile Voiculescu a devenit către sfârșitul vieții un soi de schimnic. Cultiva, cu demnă resemnare, sărăcia, anonimatul, „distanțarea socială”, plus un soi de fugă de lume, deși consemna și înțelegea lucid tot ce se petrecea în jurul său, cu o acribie de felină. Minimalismul său aproape extrem l-a împins spre ceva greu de închipuit în condiții normale: ca să aibă din ce trăi, a început să vândă din cărțile sale iubite, Patriarhiei.

Trăia izolat, retras și dispus mai degrabă să tacă și să asculte decât să-și dea cu părerea. Drept urmare, de dragul păstrării libertății interioare, a participat vag pasiv la mișcarea Rugul Aprins, mai mult ca simplu simpatizant-observator, însă unul foarte atent, de o superbă discreție.

Voiculescu, un fan al înotului în ape mari și deschise, a fost mereu convins că afișarea prea zgomotoasă a credinței e asemănătoare cu stilul de înot al unui sportiv neexperimentat – risipă de gestică vastă și multă energie stropită aiurea, cu rezultate aproape nule. Iată ce spunea într-o conferință despre acest subiect:

“Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… credinţa e un instinct de ritm şi orientare, care nu se poate deșuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

Domnilor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii.”

Scăpat din mână ca o lostriță lunecoasă și aproape imposibil de încadrat, Voiculescu se efasează mereu, se pune șugubăț-lăturiș clasificărilor naive, care îl situează de obicei în zona poeziei religioase clasice, cu puternice influențe etno și înțesată de taine, rugi și îngeri.

Poate nu e întâmplător faptul că tematica ultimelor sale povestiri au un iz de viețile sfinților combinat cu sondarea metehnelor ceva mai pământene ale călugărilor de pe atunci, luați în balon cu mare stil.

Așadar, suprema dovadă că autorul se joacă de-a v-ați ascunselea cu receptorii săi e tocmai Chef la mănăstire, o nuvelă mai puțin cunoscută, scrisă în 1952. După opinia mea, este una dintre cele mai năucitoare povești din cultura română. Se întâmpla cu doar câțiva ani înainte de a fi arestat, condamnat și practic, ucis de către regimul comunist, care l-a asociat prostește pe Voiculescu cu misticismul, la rândul său mereu sinonim cu legionarismul. Oricum, în anii marilor epurări de tip stalinist a anilor ’50, nu trebuiau nu știu ce motive, ajungea orice denunț al vreunui târgoveț alcoolic.

Nuvela este o bombă cu efect postum, unul resimțit până azi, o scriitură aproape unică în cultura română, de un umor și o ironie nemaivăzute, care reușește să măture de pe picioare un întreg spectru, începând cu Caragiale și terminând cu recentele show-uri gastronomice la modă.

Te întrebi, de bună seamă, cum de a fost în stare un tip atât de sobru, de credincios și de cumpătat din punct de vedere culinar și bahic să scrie ceva atât de baroc și de hilar, luând în răspăr gestica de fațadă și obiceiurile credincioșilor de paradă, stăpânind perfect toate nuanțele limbajului mănăstiresc deși, se știe prea bine, autorul a trăit în lume, printre oameni și nu ca ceva anahoret ascuns într-o peșteră din pustiul Egiptului.

Nuvela debutează lent, la foc mic, cu protopopul Ilie aflat în misiune secretă prin județ, înarmat cu cele două semne distinctive ale sale: potcapul roșu și brâul violet. E un soi de inspector ANAF popesc, pus pe căpătuială, haleală și rotunjeală a unei diurne jalnice.

E spaima tuturor popilor de prin sate care, împrumutând obiceiul șoferilor de a-și face semne cu farurile în apropierea radarelor, trimit pe post de telegrafi vorbitori paraclisieri și țârcovnici, ca să-și avertizeze colegii din teritoriu de vizitele inopinate ale protopopului. Descrierea atmosferei înălțătoare și mai ales, dătătoare de poftă de mâncare a popii, e superbă:

“Era o vreme a lui Dumnezeu. Văzduhul Moldovei, de obicei moale, acum învoalt şi adânc albastru, se sprijinea ocrotitor, cu buze de cleştar pe zările depărtate ale ţării, de sub care răsărea soarele ca dintr-o uriaşă lacrimă de lumină.

O boare răcoroasă, iscată din pajiştile înflorate, adiată cu miresme de căţuie, făcea şi mai tare aerul ager, proaspăt şi gustos al slăvitei dimineţi, care creştea, se umfla, se subţia sus până la irizare. Tălăzuiau holdele, cârâiau cârsteii, țârâiau cosaşii, se strigau pe nume pitpalacii. Drumul negru se-ntindea neted, încă umed de rouă şi alunecos. Calul alerga voios, de la sine, fără îndemnul biciuştii.

Părintele protopop simţi o înlesnire, o înviorare fără seamăn, care, din nările gâdilate de mirosuri, din barba uşor alintată de iuţeala mersului, i se strecură în trupul voinic şi se lăsă cu bucurie de aperitiv şi sprintene ghiorţăituri spre pântecele gol. Gândurile începură să-i alerge înainte, mai harnice decât roibul, spre bucatele care ştia bine că-l aşteaptă.”

După o seamă de ocolișuri și rateuri, aproape mort de foame, protopopul Ilie însoțit de popa Bolindache și de iapa dalbă Liza, descind în control inopinat la mănăstirea părintelui stareț Iosafat, care, alături de vreo 10 călugări zeloși, tocmai pritocesc vinurile în beciuri. Întâlnirea e prevestitoare:

“Dar tocmai atunci se ivi în gârliciul beciului de sub arhondaric părintele stareţ Iosafat, care, cum zări pe protopop, îi alergă înainte, îl îmbrăţişă, îl sărută cu bucurie pe frunte, pe barbă şi pe umeri, în chip de cruce. Era foarte vesel şi mirosea a vin bun.”

Dorind să scape basma curată de amenda protopopului, care găsea rapid oricui nod în papură și mai ales, sesizând că musafirii sunt înfometați, starețul o cârmește discret spre o chermeză, care crește progresiv, ca un aluat în care s-a scăpat prea multă drojdie, sfârșind într-o adevărată orgie culinară și bahică.

Întunecat de foame și cu gura deschisă ca un pește zvârlit pe uscat, degeaba îl ia protopopul pe stareț la întrebări, fiindcă acesta are răspunsuri meșteșugite și scoate cu iuțeală de sub potcap texte de prin Scriptură bune la aproape orice, pe care le scuipă cu o sfântă nevinovăție.

“Azi ați slujit?” “Acolo jos, în beci, că Domnul nu stă într-un anume loc, El e pretutindeni”. “Păi, cum aţi făcut?” “Am spus câteva rugăciuni şi ne-am închinat cu smerenie!” “Printre butoaie?” “Butoaiele păstrează în ele scump sângele Domnului…”

Iar banchetul începe, cum altfel decât modest, cu niște aperitive înșirate frumos, ca pe ață, aidoma scuzelor bălmăjite de stareț printre înghițituri – cum că sfinții călugări cică n-ar fi pregătiți, deoarece ba se luară cu treburile vinului, ba-i toropiră aburii grei, iscați din văzduhul pivniței… În spatele scenei însă, se află un mare meșter bucătar cu ajutoarele sale, rodat în astfel de grele încercări. Progresiv, situația tensionată se calmează, simultan cu începerea procesului de deglutiție și digestie:

“Protopopul, năucit, nu mai spuse nimic… mai ales că gustările soseau. Îşi înghiţi uluirea odată cu câteva bucăţi de caşcaval. Urmară ouă fierte tăiate felii, şunculiţă afumată, frunzuliţe de pastramă de ied, bulzuri de brânză, gogoloaie de unt proaspăt, un ghiudem cu mirodenii, cârnat trandafir… toate udate cu ţuică făcută din livezile sfintei mănăstiri. Odată cu foamea se molcomea de pe sufletul protopopului şi toată ciuda strânsă în el, care se dovedea sporită de nemâncare.”

Aperitivul continuă în pivnița mucedă, cu o artilerie ceva mai grea de bucate servite expres, în picioare: sarmale, mușchiuleț de porc scos de la saramură și fript pe grătar, cârnați fragezi ca roua, toate asezonte cu o mămăliguță nici prea pripită, nici prea vârtoasă. Vinul se bea exclusiv din bărdace de lut și carafe mai mereu pline fiindcă, după teoria starețului, simpla imagine a sticlelor goale, “înșirate ca niște jalnice oseminte“, are darul de a băga omul în depresie.

Sau altfel spus, mai elaborat: vederea lor “strică bunei voioșii, amintește oaspeților de o socoteală cât au băut, iar la cei slabi de înger deșteaptă gustul măsurii“.

Cu acest prilej, protopopul face cunoștință cu restul călugărilor, turliți deja bine de aburii licorilor, în timp ce prin fereastră se zgâiesc la ei iapa Liza și părintele portar, cel desemnat cu misiunea de a o păzi strașnic de eventualii hoți. Sărmanii slujitori ai Domnului munceau din greu la vin de trei zile, fiind cam trași la față și nemâncați, dar altfel veseli nevoie mare.

Printre dânșii, fratele Minodor, un fătălău mai rumeior, cu gene lungi și mieroase, răsfățatul starețului. Minodor e mare amator de vinuri muierești, dulci și licoroase. Fiind de meserie protosinghel, primește sarcina nobilă de a asigura fondul sonor al petrecerii.

Când îi vede pe călugări așa formatați, protopopul îl ia pe stareț la întrebări, doar că sfinția sa are toate răspunsurile la îndemnă, bine tupilate în mânecile largi ale anteriului:“Suntem ameţiţi de aburii băuturii, traşi în piept, de o sută de ori mai tari decât vinul vârât în pântece. Cum ieşim la văzduh curat şi la mâncare grasă, cât ai zice Tatăl nostru, ne venim în fire, de nu ne mai cunoşti”.

După săvârșirea antreurilor, cu un oftat, starețul propune să mănânce și ei, în sfârșit, ca oamenii, la masa întinsă la soare, la loc larg, în sala cea mare a trapezei. E momentul de inflexiune, când începe delirul, simultan cu suspendarea tuturor măsurilor și ulterior, a inhibițiilor.

Vorba lui Rubem Alves în cartea sa despre bucătăria ca parabolă teologică: “Suntem nefericiți fiindcă nu putem mânca tot ceea ce vedem. Întregul univers trebuie servit ca banchet mesianic“. Călugării noștri nu doar cam uită de Mesia, dar n-au deloc de gând să devină nefericiți, așa că se implică total în izbăvirea de duhul întristării și al akediei, mâncând cuminți și cu îndelungă răbdare tot ce li se așterne înainte.

Cu un entuziasm nestăvilit dedică această primă zi a ospățului, sfântului porc. Bucatele care se perindă de acum în cascadă pe masă l-ar făcea pe regretatul Radu Anton Roman, regele neîncoronat al gastronomiei românești, să se fâstâcească îmbujorat, iar pe marii meșteri bucătari din industria tv să se ascundă prin culise. Iată debutul adevăratei mese:

Ciorbă de perişoare, sarmale, muşchiuleţ şi costiţe fripte, purcei la tavă pe varză călită şi cartofi prăjiţi, chifteluţe mici şi pârjoale late cât palma, cârnaţi sfârâitori, din care când înfigeai furculiţa săreau cât colo stropi de untură. Toate stropite cu cinci feluri de vinuri mari, sorbite din pahare adânci de cleştar.

Aflat în acest punct de răscruce al ospățului, comesenii întâmpină o problemă: Ghiftuit deja de mai să-i pocnească brâul violet pe pântec nu alta, protopopul Ilie încearcă o eschivă timidă: dă să plece. Doar că starețul, care luase viteză, fiindcă mâncase și băuse deja cât doi schimbă tonul, devine dictatorial de-a dreptul, drept urmare răzvrătitul e pus la punct instant. De la cheful abia pornit, nu pleacă oricine când i se năzare. Nu e sprint, ci ultramaraton, cum vom vedea.

“Ce, sfinţia-ta eşti oaspe numai de o zi, terchea-berchea?… îl apostrofă stareţul, care se proţăpi cu picioarele răşchirate şi braţele lăţite în lături. ‘Treci peste mine, răstoarnă-mă, calcă-mă!’ strigă el. La gestul ăsta înfiorător, ridicară cu toţi glasurile cu mare gălăgie ca la război, cerură cu asprime de la musafiri ascultare şi supunere, cum se cuvine cinului preoţesc.”

Ca un veritabil regizor, starețul orchestrează totul ca la carte, oferind ilustrului bucătar din umbră, indicații de o precizie maniacală:

“Mâine este ziua păsării. Să ai grijă, părinte bucătar. Vezi gâştele alea îndopate, alege curcanul care ne-a călcat ca un curvar până ne-a ucis găinile. Să-i torni două ceşti de rom pe gât. Dă iama prin puii scoşi de la Crăciun, ocheşte şi vreo două pichere. N-am putut prăsi fazani, se-ntoarse el cu mâhnire spre protopop. Dar o să tăiem nişte claponi cu carnea la fel… Auzi, părinte! Şi nu uita porumbeii pentru ciulama!”

Pare de necrezut, dar cheful continuă cu vervă nestăvilită. Marile probleme teologice ale sfinților părinți se rezumă acum la potrivirea corectă a vinurilor cu bucatele. Pe masa cu orătănii se proptesc așadar vinuri sprințare, înaripate, din care urcă bobițe înțepătoare ca din apele minerale, plus trei soiuri de alb, vreo două de chihlimbariu și un roșu aprins, cu gust de busuioc.

“Ziua a treia, adică marţi, a fost precum se hotărâse: ziua peştelui, ihtios. Heleşteiele mănăstirii, prefirate cu năvoade, vărsaseră la lumină şi trimiseseră la masă ca într-o minune, gata fierţi şi fripţi somni bulbucaţi, crapi borţoşi, ştiuci zvelte, mrene aurii, plătici turtite, lini cu pieliţa de şarpe, caracudă, ţipari, scoici, raci în tot soiul de gustări şi înfăţişări, ciorbe, plachii marinate, rasoale pe varză, umpluţi cu stafide, cu ceapă, cu nuci, scordolele şi pilaf de gâturi de raci, ghiveciuri la tavă, cu untdelemn grecesc, cu măsline de Volo, clăbuci de icre, stive de raci roşii ca obrajii părinţilor.”

Starețul, aflat la pupitrul său de dirijor culinar, hotărăște că la toate dihăiile astea cu iz greu de mâl și baltă merge un vin mai acriu, urmat de altele ceva mai vârtoase, răspicate, “cu fund de coniac și iz de cotnăraș, în care peștii să nu mai înoate ca în apă, ci să se mistuie îndată”.

Turul de forță nu se încheie nici după trei zile pline, deși parcă te aștepți din clipă în clipă să crape vreun ascet. Ca să reziste acestui asalt hipercaloric asupra redutelor trupești, părinții se apucă de cântat, de jucat polca, hore și învârtite, mânate de „clanaretul” unui părinte mai înclinat spre cele lumești, ajungând până la extrem: la răsucit de țigări și băut nenumărate cafele, determinați să nu se lase răpuși cu una cu două.

Cu duhul înviorat, dedică ziua a patra taman Domnului, recunoscut drept Mielul de jertfă. Salatele și deserturile sunt și ele, un delir.

“Pentru a patra zi, vrea să zică miercuri, s-a poruncit mielul, mielul în cele trei ipostaze ale lui, miel fraged de lapte, oaie şi berbec, fie întreg, fie bătut, adică batal, cu toate anexele lor, de la creier, uger, căpăţână, până la fudulii, plăcintă de gichir, ce se mai cheamă şi drob, borşuri răcoritoare, stufaturi, mâncare de tarhon, măruntaie la frigare încununate cu măţişoare întoarse pe dos şi spălate în zece ape.

Bineînţeles, toate salatele potrivite: păpădie, untişor, năsturaşi, creson, ceapă şi usturoi verde, spanac, cu osebire lăptuci răsfăţate în zarzavageria mănăstirii, iar la urmă clătite cu dulceaţă de vişine şi gogoşi, plăcinte învârtite şi poale-n brâu.”

Cu alegerea vinurilor, de această dată, sfinții alunecă în cenușiul confuziei. Pur și simplu nu mai știu care s-ar potrivi mai bine, așa că decid, acum că banchetul a atins punctul culminant, să scoată la lumină toată artileria de care dispun și să tragă cu această ocazie, o învățătură pentru altă dată.

“Şi un alai de cincisprezece carafe mari, pline ochi, îşi făcu intrarea şi se propti pe masă.”

Voiculescu e rafinat și subtil. Păstrează tonul și tensiunea poveștii la cote fără compromisuri. Nu dă nici o clipă senzația de derapaj al scriiturii sau al lipsei de control asupra limbajului. Nu ne dă indicii, decât cel mult prin ricoșeu, care e gradul de macheală al călugărilor. Pentru aceasta folosește două ingrediente drept barometru bahic, ca oglindă a îmbuibării și alcoolemiei: iapa Liza și protosinghelul (evident gay) Minodor, căruia i se mai zicea și ‘fetișcanul’.

La un moment dat, călugării își dau seama, cu groază, că sunt fix 13, numărul lui Iuda, ghinion curat. Se dau de ceasul morții să rezolve problema. După felurite propuneri, sare și Minodor cu una: să dea jos icoana Mântuitorului și să o pună-n capul mesei, cu un tacâm înainte, ca la nunta din Cana. Într-o minimă străfulgerare de luciditate, starețul se scapă:

“Taci, proasto! Pe vremea nunţii din Cana, Isus era carne şi oase şi umbla printre oameni. Acum e dumnezeul nostru şi ne trăsneşte!”

În cele din urmă, ‘pontul Iscariotului’ e trecut cu bine când o aduc în trapeză pe iapa Liza. Cum, potrivit credinței populare, un cal face cât șapte oameni, toți respiră ușurați înfulecând mai departe. Doar că dobitocul, tot dobitoc. Chiar în toiul mesei, cuprinsă de nevoi firești, iapa desface fără rușine picioarele dinapoi și iscă o baltă atât de mare că sfinții părinți se văd nevoiți să ridice tălpile pe stinghiile mesei.

Urmează o nouă dezbatere furtunoasă: totuși, unde să pună iapa, la loc sigur, ferită de hoți? În grajd nu că-i jegos, în biserică nu, că-i lăcașul Domnului, în beci nu, că-i umezeală și capătă reumatism la încheieturi… În cele din urmă, decid: cel mai bun loc e în clopotniță, la aer curat, zăvorâtă cu lacăte și sârme după o ușă de gorun.

“Iapa era adăpată, mâncată. O porniră binişor de căpăstru, alintând-o pe bot, mângâind-o pe gât, bătând-o cu palma pe spate şi o mânară până la intrare. Animalul alb, în fruntea gloatei negre, părea că trage după el un dric.”

Scena urcării iepei în clopotniță tot ispitind-o cu o găleată de ovăz, împingând-o de la spate ‘cu blândul’ pe scara abruptă și mutându-i picioarele cu mâinile e, vizual vorbind, demnă de  Kusturica, pe fond de dialoguri de Tarantino. Mănăstirea e acum și ea securizată toată, deci cheful poate continua nestingherit, mai ales că toată zdroaba cu iapa le-a provocat pustnicilor o foame cumplită.

Neclintiți de la masă ‘ca la o mare și înfricoșată priveghere’ delirul fraților continuă cu evidente derapaje spre desfrâu, în sensul absenței oricărui frâu. Timpul se suspendă, limitele sunt abolite, măștile cad, inhibițiile dispar, și vinul începe să dicteze regulile jocului.

Cum toaleta se află cam departe, în ceva capăt întunecos de sală, și având proaspătă în minte pilda iepei, cucernicii nu se mai sinchisesc să se deranjeze pentru treburile mici, ci contribuie cu voioșie la balta deja formată sub masă. Peste toate, se pun pe cântat amestecând ba troparele Învierii, ba stihuri din prohod, ba cântece de lume.

“Stareţul, înfoiat în jilţ, trase la el, pe un genunchi scos mai afară, pe fratele Minodor, care cu obrăjorii lui bucălaţi, ochii lâncezi albaştri, şi abia o mijire de perişori negri pe buza de sus, cu părul inele revărsat pe spate şi-n lungul veşmânt de mohair, părea un înger rezemat pe pieptul unui bătrân sfânt. Îngerul cânta cu glas melodios de copil ‘Călugărul din vechiul schit’ şi stareţul îi ţinea hangul.”

După vreo 4 zile cică ‘se lăsase peste ei şi o seninătate, o dezlegare de toate, o uitare de griji vecină cu vrăjile, care-i închidea ca într-un ostrov fericit’. Ai zice că sfinții părinți se nevoiesc a practica diverse exerciții de manevră cu scopul de a se obișnui cu plinătatea belșugului din Împărăția cerurilor, ca nu cumva să sufere un șoc prea mare atunci când vor ajunge acolo.

Petrecerea de pomină ar fi continuat bine mersi dacă nu i-ar fi trezit din vesela întovărășire gastronomică bătăile neregulate ale clopotelor propriei lor turle, tocmai când se dedulceau la ‘ochi de miel rasol cu hrean și niște fudulii trufașe ca niște pepenași’.

Zgomotele crescânde îi împart în două cete – unii cred că-i lucrare diavolească, ceilalți că-i îngerească. Nenumăratele carafe de vin însoțind alaiul de bucate îi făcuseră să uite complet de biata iapa închisă în clopotniță care, nebăută și nemâncată, se apucase de ronțăit, de disperare, toate funiile clopotelor, trăgând alandala de ele.

Înarmați cu cruci, cruciulițe și cu icoana făcătoare de minuni la înaintare, părinții cutează să pășească în curte și să se îndrepte cu fețele spre turn. Dezmeticit, popa Bolindache e lovit de revelație: ‘Liza, Lizușca, puica tatii, stai, că vin acuș!’

Și aici urmează scena unui final glorios: toate tentativele de coborâre ale iepșoarei pe scările abrupte și înguste ale clopotniței eșuează. Au ademenit-o, au legat-o la ochi, au împins-o. Tot mai stresată, sărmana rânjea dinții la dânșii, dând să-i muște, noroc cu dibaciul părinte Natanail, care i-a venit de hac cu un plan năstrușnic. A amestecat ovăz cu rachiu și a îmblânzit fiara, apoi i-au turnat din sticlă direct pe gâtlej. Drept urmare…

“Iapa necheză moale şi duios, bălăbănind capul ca un clopot, tremură, căscă, se clătină turlacă şi curând îngenunche şi se culcă beată turtă, întinsă la pământ, şi începu să sforăie.”

Cu chiu cu vai, o coboară pe sus în curte și așteaptă să se trezească din mahmureală. Ba chiar, aburiți cum sunt, au fantezii să-i toarne pe gât niște zeamă de potroace sau chiar o bărdacă de cafea, să-și revină mai dihai. Între timp, stăpânul ei cugetă îngrijorat: ‘De n-ar cădea în darul beției…’

După aproape o săptămână de chef susținut, în care culmea! nimeni n-a căzut sub masă, urmează crunta clipă a despărțirii. Caruselul se oprește, la fel ca sarabanda din bucătărie. Cu întristare, starețul le dă binecuvântarea de drum bun, în vreme ce frații, înduioșați, fluturând mânecile largi ale mantiilor le urează: ‘Mai poftiți cât mai curând la noi, ne mai scoateți din amorțeala mănăstirii, a postului și rugăciunilor’.

Chef la mănăstire e un delir absolut. Aștept filmul.