Africa în două debuturi: nevrăjitoarea și un doppelgänger biblic

Saga bărbaților care urăsc femeile se transformă într-o poveste mereu la limita realității, în primul lungmetraj al regizoarei galeze Rungano Nyoni, „Nu sunt vrăjitoare” / „I Am Not a Witch” (2017), nominalizat pentru debut la Cannes și onorat de Academia Britanică de Film și Televiziune cu alegerea ca reprezent al Marii Britanii la Oscarul pentru cel mai bun film străin.

Născută în Zambia, Rungano își deschide filmul către ochiul curios al europeanului cu imagini dintr-un safari neobișnuit. Ghizii își conduc clienții într-o rezervație suprarealistă, de femei separate de un gard de fier, ale căror fețe vopsite în alb completează costumele albastre, din care ies fâșii lungi de pânză albă, care le leagă de un camion. 

Sunt vrăjitoare, li se spune vizitatorilor, care, nelegate, ar putea zbura peste tot… și până în Marea Britanie. Noroc cu autoritățile africane care le țin captive și care le și păzesc de posibilele lapidări organizate de comunitățile puternic superstițioase din care vin.

Oricât de nebunească ar părea ideea, „taberele pentru vrăjitoare” există în continuare în anumite zone africane, care încă-și consolidează tranziția de la sistemul tribal matriarhal, către guvernarea patriarhală. La fel ca fetița care e dusă la o secție de poliție și acuzată de vrăjitorie, alte zeci de femei sunt eliminate periodic din viața comunităților.

Intrate în grija statului, acestea devin victimele unei forme de sclavie instituționalizată, coordonată bicefal de vechile și noile autorități. Zi de zi, muncesc pământul până la istovire, în timp ce unele dintre ele sunt exploatate pentru ritualurile magice „tradiționale”. Pe deasupra, atunci când e cazul, se transformă în obiecte de fascinație pentru ochiul turistic setos de exotism. 

Ficționalizat în imaginea Shulei, o fată de 8 ani care ajunge victima acestui sistem absurd, tot tabloul conturat de tânăra regizoare capătă dimensiuni politice strident-parabolice, dar nu e lipsit de momente de emoție intensă, în timp ce imaginea extremă a femeilor legate cu panglici de camionul-Leviatan trădează un admirabil rafinament vizual.

„I Am Not a Witch” e disponibil pe Mubi. 

„Culegătorii” / „The Harvesters” combină moștenirea post-colonială a afrikanerilor cu modificarea în cheie queer a „iubirii” frățești, sub un titlu și o atmosferă decupate din picturile lui Bruegel cel Bătrân. Pare un pic cam mult, nu? Probabil, de aceea, regizorul Etienne Kallos, care și-a dezvoltat scenariul cu ajutorul susținerii primite la Veneția, Cannes și Sundance, alege o creștere graduală lentă, scufundată, în cea mai mare parte, într-o lumină sfidător de caldă și contrastantă cu orbita tragică pe care-și lansează personajele.

Parcursul lui Janno, puștiul cuminte care-și iubește părinții și surorile, merge duminica la biserică, se roagă de câte ori e nevoie și-și asumă cu religiozitatea viața la ferma familiei, e amețit ca o giruetă în tornadă de apariția unui nou băiat. Venit din oraș, smuls dintr-o viață de prostituție și dependență de droguri, orfanul Pieter canalizează spre el toată energia și afecțiunea familiei adoptive, care și-l asumă ca Iov, în timp ce, pentru Janno, devine dublul incitant, dar negativ.

De fapt, ceea ce face ca abordarea lui Kallos să fie mai mult decât o rescriere contemporană și relocalizată a unor teme biblice, de la Cain și Abel la întoarcerea fiului risipitor, e ambiguitatea pe care o clădește continuu, într-un spațiu care e și el, în același timp, familiar și nefamiliar.

Janno se află la vârsta unei transformări pe care o simte inhibată de mediul religios în care trăiește. Pieter îl sfidează cu marcarea continuă a libertății individuale și ajunge să-l deposedeze de lucrurile pe care le simțea cel mai intim ale lui. Transformarea paralelă a celor doi e ceea ce face ca finalul să se ofere inclusiv într-o cheie horror, ca o amenințare identitară care se conectează, într-un mare sistem circulator, la fricile unei comunități minoritare, urmașă a foștilor coloniști europeni, în sudul african post-apartheid.

„Culegătorii” e disponibil pe HBO Go.

On/Off-screen

→ Premierele românești ale toamnei continuă cu reîntoarcerea spre trauma comunismului în „Arest” (r. Andrei Cohn). Parțial asemănătoare experienței disidentului Gheorghe Ursu, ucis în 1985 în închisoare, în timpul anchetelor Securității, pelicula a fost proiectată la Kalovy Vary în secțiunea „East of West” și a câștigat Premiului Zilelor Filmului Românesc la TIFF 2019.

Totuși, Cohn însuși respinge asemănările cu cazul Ursu, care se păstrează doar în situația cadru: un bărbat arestat de Securitate e pus în aceeași celulă cu un deținut de drept comun, care acționează, zi de zi, ca o absurdă unealtă de tortură.

→ În 2008, într-o noapte, o fată de 18 ani anunță serviciile de urgență că a fost legată, violată și fotografiată de un bărbat mascat, care i-a intrat în casă în timp ce dormea. În fața anchetatorilor, relatarea agresiunii pare să-și schimbe contururile, așa că, până la urmă, Marie Adler e forțată să-și retragă declarația inițială și să recunoască faptul că totul a fost o născocire, în setea ei nepotolită de atenție.

Avea toate antecedentele pentru asta: un copil abandonat de părinți, purtat o viață întreagă prin centre de plasament și pe la asistenți maternali, posibil abuzată. Așa că Marie e bună de plată. 500 de dolari pentru declarația mincinoasă.

Trei ani mai târziu, o studentă trece prin același coșmar. Timp de patru ore, e violată de un individ mascat. Aici, lucrurile par să se schimbe doar din cauză că a dat peste o detectivă cu mai multă experiență în lucrul cu femeile abuzate sexual. O femeie care înțelege că fiecare persoană poate să exteriorizeze trauma în mod diferit.

Bazată pe povestea reală a căutării unui violator în serie, investigație care a scos la lumină nevralgiile sistemului polițienesc american (lipsa de pregătire și atenție a unor anchetatori și lipsa de comunicare între aceștia) și efectele devastatoare ale acestora asupra victimelor, mini-seria „Unbelievable”, lansată de Netflix, urmărește corect firul narativ construit de jurnaliștii T. Christian Miller și Ken Armstrong în materialul „An Unbelievable Story of Rape”, câștigător la premiile Pulitzer în 2016.

Multe dintre fragmente sunt într-adevăr de necrezut, iar altele chiar insuportabile, ca repetatele rememorări impuse de anchetatori victimelor, cu care realizatorii biciuiesc spectatorii vreo două episoade. Cu o distribuție dominată de Toni Collette („Al șaselea simț” / „The Sixth Sense”) și Merritt Wever („Sora Jackie” / „Nurse Jackie”), cele opt episoade te țin lipit de ecran prin atenția pusă în explicarea păienjenișului țesut în jurul victimei unui caz de viol.