"Adevărul despre mine e că sunt fata unui deținut politic"

Manuela Hagiopol este fiica unui fost deținut politic, iar acest lucru i-a marcat viața. Are 70 de ani, dar pe cei mai mulți i-a trăit cu frică.

A avut familie, copil şi o carieră de succes – a fost cercetătoare –, dar simte că viața sa a fost ca un castel din cărți de joc: construită cu multă prudență și ușor de năruit. Poate că nimic din tot ce-a realizat n-ar fi fost posibil dacă nu şi-ar fi ascuns, cu iscusință, trecutul.

Tatăl său, Eugen Basica, a murit în 1959, după șapte luni în lagărul de muncă de la Periprava. Manuela Hagiopol avea doar 13 ani când îl luaseră de acasă.

A învățat de mică să supraviețuiască într-o lume care i-a devenit potrivnică. Pe lângă tată, și-a pierdut statutul, prietenii, cunoștințele.

La un an de la arestarea tatălui, a picat admiterea la liceu, deși era o elevă eminentă. N-a mai repetat greșeala. A învățat să se ascundă, să disimuleze, să se apere cu armele sistemului.

„Mama mea a trăit până acum doi ani, până la 96 de ani, și niciodată nu mi-a povestit nimic despre tata. Refuza să vorbească. Așa o frică… Eu nu i-am spus niciodată fiicei mele despre tata. N-am vorbit cu nimeni până în 1990.”

După revoluție, ea a început o investigație pe cont propriu a vieții tatălui ei. I-a căutat rudele, cunoștințele, colegii de muncă. I-a reconstituit povestea şi, în 2014, cu ajutorul unui bun prieten, ziaristul Virgil Tătaru din Turnu Severin, a publicat-o în cartea intitulată „Dincolo de mormânt”, pe care a semnat-o cu numele lui: Eugen Basica.

În paralel, a făcut demersuri la Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) și a participat la investigații arheologice efectuate la Periprava de specialişti de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

N-a aflat exact nici până astăzi motivul pentru care tatăl ei a murit şi nici motivul pentru care a fost arestat. Și-a găsit însă curajul să vorbească, iar noi ne-am oferit să o ascultăm. (Intertitlurile ne aparțin.)

Avea o mare afecțiune pentru românii refugiați din Basarabia

„Am fost cercetătoare la un Institut de cercetări și proiectare a materialelor de construcții. Niciunul dintre foștii mei colegi de muncă nu mi-a cunoscut trecutul, deși unii mi-au fost prieteni buni. Altfel, eu n-aș mai fi putut să am un serviciu, să pot promova, și așa mai departe.

Nici nu împlinisem 13 ani când tatăl meu a fost arestat. Tatăl meu a fost doctor în medicină veterinară, o persoană foarte inteligentă și extrem de pasionată de profesia sa.

S-a născut în 1911 și a fost cel mai mare din cei patru copii ai unei familii din Turnu Severin. Când el a împlinit 7 ani, tatăl său, adică bunicul, a murit. Se întorsese de pe front, a avut niște probleme cu sănătatea și a murit.

Atunci, bunica mea a hotărât să-l trimită pe tata la muncă, să-i ajute pe ceilalți copii. Tata însă își dorea foarte mult să învețe carte și a fugit de acasă, la sora mamei, tot în Turnu Severin.

Ea era căsătorită cu un domn care lucra în Jandarmerie și avea un statut material incomparabil. L-a luat pe tatăl meu și s-a ocupat de el, l-a ținut în școală. După un timp, tata a mai luat o soră la ei. Se mai duceau și acasă la mamă și o ajutau în vacanțe, dar la mătușă aveau mâncare și se puteau duce în fiecare zi la școală.

În afară de această soră, bunica mai avea un frate cârciumar în Turnu Severin, iarăși cu o situație materială bună. Așa că tatăl meu, când se întorcea de la școală, mergea și ajuta la cârciumă, ca să mai primească niște bani. Nu îi lua el, erau pentru mama lui.

A făcut liceul în Lugoj și a învățat excepțional. A obținut bursă la Facultatea de Medicină, în București. În perioada facultății, tata a fost foarte pasionat de chirurgie, și anume de malformațiile care apăreau la animale, adică de cancerul animalelor. După facultate și-a dat teza de doctorat în histologie, pe această maladie a animalelor.

După finalizarea studiilor, a primit post în Strehaia, unde medicul veterinar al orașului se pregătea de pensionare.

Acolo era o circă veterinară care răspundea de o zonă importantă, pentru că la nivelul anilor 1940, plasa aceea reprezenta cel mai important bazin pentru exportul porcilor.

Acolo a cunoscut-o și pe mama mea, care provenea dintr-o familie înstărită.

S-a luptat și a obținut fonduri în regimul comunist pentru construirea unui spital veterinar extraordinar de modern. Era prevăzut cu birouri și laborator în care își pregătea probele pentru microscopie.

Eu de aici am prins microbul cercetării. Când eram mică, stăteam acolo și îl urmăream cum pregătea și încerca să formeze câte un agent veterinar. Așa că eu am învățat toate lucrurile astea de la 7-8 ani. Îmi amintesc că avea o masă batantă pe care făcea operațiile.

În afară de spitalul propriu-zis, mai avea un staționar cu 15-20 de locuri, unde era angajată o basarabeancă. El avea o mare afecțiune pentru românii refugiați din Basarabia. Era un fel de secție de terapie intensivă.

A luat apă din râu și a construit turnul de apă din localitate, care există și acum

La intrarea în curtea spitalului a construit două apartamente foarte moderne, care la nivelul anului 1955 aveau bucătărie, baie, dormitoare. Unul era pentru medicul spitalului, celălalt pentru tehnician.

Locuiau acolo astfel încât, în orice moment, să se poată duce să vadă animalele din staționar. Aceste locuințe aveau încălzire cu lemne și apă curentă, ca tot spitalul, de altfel.

Comparativ, abia acum, în 2016, se fac săpături în Strehaia pentru canalizare. Faceți socoteala la ce decalaj a putut să facă tata un astfel de proiect! A luat apă din râu și a construit turnul de apă din localitate, care există și acum și care a alimentat spitalul, staționarul și cele două locuințe.

El n-a vrut niciodată, și acesta este unul dintre motivele pentru care a avut probleme, să se mute în aceste locuințe. El era directorul spitalului inaugurat în 1956 și a considerat că nu trebuie el, ca director, să aibă avantaje pentru el.

Noi, adică el, mama, eu și fratele meu mai mare cu trei ani, am locuit cu chirie la persoana care l-a primit pe el în gazdă prima oară când a venit în acest oraș, după facultate.

Pentru că acestei femei îi murise băiatul, el a devenit copilul ei de suflet. O chema Elena Roman, era negustoreasă. A fost verișoara primară a profesorului Gheorghe Băltăceanu, un mare medic din București și unul dintre întemeietorii balneologiei în România.

Însă tata tot era somat să se mute în apartamentul de la spital, să-l dea afară pe medicul pe care-l lăsase acolo. Asta pentru că șeful Securității de la Strehaia voia, la rândul lui, să o dea afară din casă pe doamna Elena Roman și să se mute el acolo. Avea o casă frumoasă, cu grădină plină de flori, și era amplasată în centrul orașului.

„În seara asta mai ridică niște nenorociți”

Într-o seară, pe 6 iunie 1959, am mers la cinematograful de vară să vedem un film. Terminasem clasa a VI-a și eram în vacanța de vară, iar fratele meu era plecat în practică la munci agricole.

Îmi amintesc că era foarte cald. Când am plecat de la grădina de vară, în drumul de întoarcere spre casă, am trecut prin fața Securității. Tata a observat ca acolo erau parcate niște mașini Gaz și a zis într-o doară:

«În seara asta mai ridică niște nenorociți…»

Eu l-am întrebat ce înseamnă «nenorociți» și tata a zis: «Eh, am zis și eu așa…».

La 3 noaptea, tata trebuia să plece la pescuit. De fiecare dată, el pleca cu fratele meu, care îi pregătea și echipamentul. Și atunci a zis:

«Ce păcat că nu e acasă Florin, să-mi pregătească și mie mămăliga aia!»

Când am auzit, i-am zis: «Lasă, că mă trezesc eu și îți pregătesc mămăliga. Nu mă iei și pe mine?»

«Nu, nu te iau pe tine la pescuit noaptea, că tu ești fată, dar foarte bine dacă mă ajuți să pregătesc echipamentul.»

Doamna Roman se culcase, noi am mâncat și am lăsat lumina aprinsă afară, în grădina cu flori, ca să mă trezesc mai ușor, nu cumva să ratez.

M-am trezit din somn cu o lumină foarte puternică, cu o lanternă în ochi

Noi aveam o singură cameră și în această cameră dormeam toți patru. Tata cu mama dormeau pe un studio, eu aveam un pat mic de metal pentru copii pus lângă sobă, că eram mai friguroasă, și mai era o dormeză unde dormea fratele meu, care nu era acasă.

Așadar, m-am culcat, însă după un timp m-am trezit din somn cu o lumină foarte puternică, cu o lanternă în ochi, și niște indivizi care erau din poliție și pe care îi știam după figură.

Tata dormea, sforăia chiar, mama dormea și ea. Deci eu m-am trezit prima, am sărit din pat și am întrebat ce se întâmplă. Pe urmă i-au pus lumina în ochi lui taică-meu și s-a trezit și el.

I-au spus să dea armele, iar tata le-a răspuns că nu are arme, că a avut permis, dar că a predat arma cu mai mulți ani în urmă, că are și acte.

Au început să cotrobăie prin toată casa, să caute arme, dar nimic. Era o înscenare… Au făcut percheziție, eu m-am ținut tot timpul după ei, să văd ce fac și pe unde umblă. M-am gândit cum au intrat, dar nu mi-am dat seama. Nu era nimic forțat. M-am uitat apoi în curte, totul era încercuit.

Fratele meu era prieten cu fata unui milițian pe care o cunoșteam foarte bine și, evident, îi cunoșteam și pe tatăl ei. L-am văzut în curte. El n-a intrat în casă, stătea undeva în întuneric. Dar eu am ieșit și l-am văzut. Și cu cât mă apropiam de el, săracul se ascundea mai mult în întuneric. M-am uitat pe la toți, trebuia să înțeleg ce se întâmplă.

Aveam o casă de bani pe care au deschis-o. Tata ținea acolo timbre, era un filatelist convins. Aveam și niște bijuterii de la bunica, dar și cele ale gazdei noastre erau tot acolo. Ni le-au luat și să le pună într-un săcotei. Atunci, eu am zis:

«Domnule, nu se poate să le luați așa, măcar scrieți aici că le luați».

Tata era terminat, nici nu mai deschidea gura. Au scris un proces verbal în care notaseră: «Un inel».

Nu, domnule! Scrie «un inel de aur cu piatră de nu știu care». Scrie acolo!”, le ziceam eu.

Au scris, dar nu puneau dată. «Scrie, domnule, și data!»

Niște analfabeți… Am luat procesul verbal și i-am întrebat de ce îl iau pe tata. Nu mi-a răspuns nimeni. Unde îl duc? Nu mi-a răspuns nimeni. Cât stă?

Au zis câteva zile, dar i-au spus să se îmbrace bine, deși era o căldură afară de crăpai. Și-a luat un palton și i-a spus mamei că vânduse o bucată de pământ cuiva, câți bani mai are să-i dea cutărică și «să ai grijă de copii».

Asta a fost tot, a plecat. În capul meu de copil tâmpit – și m-a marcat toată viața gândul ăsta – m-am gândit așa: «Decât să-l ducă pe tata la pușcărie, mai bine să moară!» Așa eram eu de îndoctrinată de educația comunistă.

Plângeam cu lacrimi de crocodil că a murit tătuca Stalin și eu nu l-am văzut

Când a murit Stalin în 1953, în martie, au bătut clopotele în toată țara, iar eu plângeam cu lacrimi de crocodil că a murit tătuca Stalin și eu nu l-am văzut.

Tata a venit în grădină și m-a găsit plângând, sufeream sincer. Credeam tot. Țin minte că tata m-a mângâiat și m-a pupat și mi-a zis – «lasă, că o să-l vezi tu, o să ajungi la Moscova și o să-l vezi». Deci nici vorbă să-mi fi spus ceva de rău, că avea ceva cu regimul. Nici pomeneală.

Nu l-am mai văzut niciodată pe tata.

Mama încremenise. A fost așa un șoc că nu s-a mai putut mișca din pat o săptămână

Am constatat a doua zi că, de unde toată lumea vorbea cu mine, acum se făcea gol pe trotuare în jurul meu. M-am dus să vorbesc cu cineva de la primărie să întreb de tata, apoi cu cineva de la Securitate, pentru că îi cunoșteam. Dar când să vorbesc cu cineva, se făcea liber în jurul meu. Asta a fost.

Între timp a venit și fratele meu acasă, și a aflat ce s-a întâmplat, iar mama încremenise. A fost așa un șoc, că nu s-a mai putut mișca din pat o săptămână. Nu a vorbit. Știu doar că îi dădeam apă.

Apoi a început școala. Învățam de rupeam cartea. N-am avut probleme atunci la școală, în clasa a VII-a, doar că noi nu prea aveam ce să mâncăm. M-am dus la Partid în audiență, ca să le cer să-i dea mamei serviciu, dar nici vorbă.

Mă instalam acolo în fiecare zi când mă întorceam de la școală, ca să vorbesc cu primul-secretar, care nu mă primea. Îmi spunea secretara să vin altă dată, iar eu îi spuneam ei să-i transmită că n-avem ce mânca și să-i dea mamei serviciu. Zicea să mai trec, și a doua zi mă duceam iar.

Noi trăiam din 60-70 de lei, cât avea doamna Roman pensie. Din acea zi, ea s-a mutat în cameră cu noi, să doarmă cu noi.

A aruncat sacoșa cu oasele. Am luat punga și am fost foarte fericiți că am avut din ce face supă

Când veneam acasă de la școală, treceam prin fața unei piețe unde era o hală de carne, la care tata mai mergea în inspecții. Lângă hala aceea era un domn, Alexandru, care făcea grătar și mititei, care se vindeau tot timpul în piață. Și într-o seară, la vreo două luni de când l-au luat pe tata, domnul acesta a zis:

«Domnișoară, mergeți mai încet și ascultați-mă, dar să nu vă uitați spre mine. Lăsați poarta deschisă la curte în seara asta, că vă pun niște oase într-o plasă».

El de pe oase curăța carnea ca să facă mititei. A trecut seara târziu pe lângă poartă și a aruncat sacoșa cu oasele. Am luat punga și am fost foarte fericiți că am avut din ce face supă. Erau răzuite de n-aveau nici urmă de carne, dar aveau cel puțin măduvă. Cine știe ce o fi fost și în capul lui, i-o fi fost frică și, dacă îl prinde, să spună că i-a scăpat plasa.

În perioada următoare, cel puțin o dată pe săptămână, ne lăsa o plasă în curte. Cu timpul, începuse să mai lase și puțină carne pe oase sau câte o mână de resturi din mașina de tocat – carne cu zgârciuri.

Și chiar dacă mai punea și puțin din aia bună, acoperea bine totul cu zgârciuri. Apoi ne mai ajuta un frate al mamei din București, care era agronom și care ne mai trimitea cartofi și bani, când putea.

În februarie 1960 am primit certificatul de deces. Am aflat că tata a murit la Periprava. Din acel moment n-am mai deschis subiectul, n-am mai întrebat nimic pe nimeni și n-am mai discutat despre asta.

Prin martie-aprilie, directorul adjunct al școlii, Mișu Gheorghițescu, mi-a spus:

«Măi, tată, să nu cumva dai examen aici, că nu intri. Să-i spui mamei că trebuie să te duci la Filiași – un orășel la vreo 25 de kilometri de Strehaia – și îți dau cuvântul meu de om că după semestrul I te aduc eu înapoi, dar să nu dai aici, că nu vei intra».

Mai fusese un caz înaintea mea, cu un domn urmărit pentru că avusese funcția de notar pe vremea lui Antonescu. Fiica lui, Rodica Rufu, dăduse admitere și nu a intrat.

Am luat premiul I pe scenă și a doua zi s-au afișat rezultatele și eu aveam media 4

Eu mi-am zis că n-am cum să merg la Filiași când noi n-avem nici ce să mâncăm și că, de intrat, tot o să intru, chiar dacă n-o fi cu 10.

Așa că azi, cum ar veni, am fost la serbare și am luat premiul I pe scenă și a doua zi s-au afișat rezultatele și eu aveam media 4. N-am intrat la liceu…

Mama a fost disperată. A venit și fratele ei din București și i-a spus să mă dea la croitorie. Eu sunt o nenorocire la așa ceva, nu știu nici să țin acul în mână. Plus că nu-mi plăcea. Când am auzit eu chestia asta, am zis că mai bine mă împușc decât să mă dea la croitorie.

A mai venit o mătușă care locuia în Craiova. Ea avea domiciliu forțat, pentru că avuseseră moșie și fuseseră expropriați. Soțul ei făcuse Dreptul, dar era muncitor la Stoenești, lângă Caracal, la o fermă de porci.

«Dă-ne-o pe Monica, să o trimitem la Stoenești, să-și piardă urma și să învețe toată vara acolo, că n-are ce să facă altceva. Dacă mai rămân locuri pe undeva prin Craiova, să dea la toamnă examen».

Ei, săracii, credeau că n-am intrat că n-am învățat.

M-am dus acolo, la Stoenești, unde unchiul meu locuia într-o baracă cu un pat de fier, o lampă de gaz, o masă de lemn și un scaun.

S-a rugat pe acolo să-i mai pună un pat de fier și o saltea din paie. Așa am dormit toată vara. La un moment dat, cred că au luat de acasă de la mine un cearșaf, că mi-a dat și cearșaf.

Acolo, de jur împrejur, pe niște kilometri, până unde începea ferma de porci, erau culturi de dovleci pentru porci. Unchiul meu mânca la cantină, dar eu trebuia să-mi fac de mâncare. Din ce să-mi fac de mâncare?

El avea foarte puțini bani, și acasă – de întreținut o soacră, o nevastă și doi copii. Se ducea o dată la două săptămâni cu două kilograme și jumătate de carne, pe care i le dădea de aici.

Eu umblam de dimineața până seara și căutam dovleci mici și cu floare și îi găteam. Când a plecat la Craiova, mi-a lăsat și mie o bucată de slănină, pe care am topit-o ca să am untură și puțină cărniță.

Pâine aveam, că-mi aducea de la cantină. Cred că-mi mai aducea și niște fructe, pe care le mâncam cu pâine dimineața și seara. Când mai aveam și untura aia cu șorici era mare fericire.

Așa am trăit două luni până în septembrie, când m-au dus la Craiova, și amărâții de ei m-au înscris la un profesor de matematică pentru meditații. Au plătit ca să fac pregătire.

Când am auzit că ăștia dau bani pentru mine, când n-aveau nici ce să mănânce, să înnebunesc! M-am dus acolo două-trei zile, colegii mei erau tămâie. Mie îmi dădea probleme, le făceam în două minute și pe urmă mă punea să-i supraveghez pe ei.

Profesorul îl cunoștea pe unchiu-meu și lua foarte puțin, 5 lei sau ceva. M-am dus la el și i-am spus să nu mai primească bani, că n-am nevoie de meditație, să-mi dea mie bani dacă vrea că fac eu meditație cu copiii. El a fost de acord, așa că m-am dus acolo vreo săptămână până la admitere și făceam exerciții cu elevii, iar el le-a dat banii înapoi alor mei.

Apoi m-am dus la Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova, cum se numește acum. Atunci se numea „Medie 3”. Am reușit să mă înscriu, dar cum m-am înscris: doar cu certificatul de absolvire și cu o cerere.

Îmi mai trebuiau adeverință de serviciu de la părinți, certificatul de deces al tatălui și fel de fel de acte. Însă ce puteam să duc?! Mama nu lucra, pe certificatul tatălui scria că a murit la Periprava, nu m-ar fi primit niciodată.

Atunci aveam un buton: cum întâmpinam o problemă, începeam să plâng în hohote

Eu nu mai plâng de zeci de ani, dar atunci aveam un buton: cum întâmpinam o problemă, începeam să plâng în hohote. M-am dus la secretară și am început să plâng de s-a îndurat de mine. Mi-a luat dosarul, dar mi-a zis că nu pot să intru în sala de examen fără toate actele pentru admitere. I-am zis că le duc a doua zi.

Eram prima pe listă, că mă chema Basica. În dreptul numelui meu scria: «Lipsă acte înscriere, poate participa la examen doar dacă aduce acte».

M-am dus la examen și m-am instalat în prima bancă, cu buletinul. A venit comisia să dea subiectele, începuseră să prezinte deja subiectele când a intrat directoarea, Marinescu. Parcă o și văd, era grasă, mică și cu niște tocuri de 15 centimetri, se auzea pe scări cum urcă.

Mi-a cerut actele, i-am zis că n-am avut bani să merg acasă să le iau, am început iar să plâng.

«Vă rog frumos, lăsați-mă să dau primul examen, că ajunge mama mea cu ele!»

«Bine, dar, mâine, fără acte nu mai intri!», mi-a zis Marinescu.

A doua zi am intrat din nou în sală, dar cum am auzit tocurile pe scări am ieșit și m-am pitit după un stâlp. Directoarea a întrebat de Basica, dar cine știa cine e Basica?

M-am întors după ce a plecat, m-a întrebat un profesor de ce am ieșit, i-am zis că făceam pe mine și m-a lăsat în pace, că abia începuse să scrie subiectele pe tablă. La proba orală, nu m-a mai căutat nimeni.

Când s-au afișat rezultatele, aveam 10. Iar scria pe listă că nu mă pot prezenta la școală până nu aduc actele. Așa că nu m-am dus la școală de la 15 septembrie. Abia când s-a afișat o listă cu repartizările pe clase, m-am prezentat direct la clasă.

Am avut mare noroc cu diriginta, care era o profesoară de istorie pe care o chema doamna Maglașu, și cu profesoara de fizică. Erau din fostele familii de chiaburi. Erau foarte în vârstă, foarte prost îmbrăcate, dar se vedea că sunt din altă lume. M-au susținut.

Când diriginta mi-a zis după o săptămână că-mi trebuie actele, am început să plâng. M-a lăsat în pace, însă directoarea care era și secretară de partid mă chema la fiecare două săptămâni să duc actele. Eu udam catedra cu lacrimi, că o să vină, că o să aduc, că nu știu ce.

Când au început olimpiadele, m-am înscris la română, la matematică și la fizică.

„Las-o pe Monica să mănânce, că ea învață, se duce la olimpiadă!”

Mătușă-mea, săraca, nu știa ce să-mi mai dea să mănânc. Nici nu-mi vine să cred când îmi amintesc. Era pe stradă, acolo, o măcelărie și se scula la 3 dimineața să se ducă să stea la coadă la organe, la rinichi și la inimi. Erau cele mai ieftine, dar era bătaie pe ele. Venea cu o plăsuță de unu-două kilograme de carne.

Vărul meu, fiind băiat, ar fi mâncat mai mult, dar ea mereu zicea:

«Las-o pe Monica să mănânce, că ea învață, se duce la olimpiadă! Dacă iei mâine note bune, îți dau și ție mai mult!».

El nu prea învăța, era cu fotografia, avea alte preocupări, iar mătușă-mea, săraca, deși era propriul ei copil, să mă hrănească pe mine că învățam carte…

La olimpiade am luat premiul I pe regiunea Oltenia la matematică, premiul I la fizică și premiul II la română.

M-a chemat din nou directoarea. Credeam că de data asta chiar m-a dat afară, mi se făcuse deja rău, plângeam întruna. Mi-a zis:

«Draga mea, liceul nostru nu a mai luat de mulți ani premiul I pe regiunea Oltenia la matematică și la fizică. Te-am chemat să-mi spui ce materie îți alegi pentru proba pe țară».

Atunci m-am liniștit și i-am zis că-mi aleg matematica, deși profesoara de la liceu era mai slabă, dar aveam o bază extraordinară de la Strehaia. Făcusem cu domnul Șerban Popescu, un om extraordinar.

N-am luat decât mențiune pe țară, că ne-a dat ceva cu blocuri geometrice, ce făcusem în clasa a VIII-a, și profesoara era departe de ce trebuia pentru olimpiadă. Ei, oricum, au fost foarte mulțumiți. N-am mai avut nicio problemă de atunci.

La sfârșitul clasei a VIII-a, mi-am luat actele și m-am mutat înapoi la Strehaia, fără să fi avut vreodată acte de înscriere la liceu.

„Nu aveți carnet de UTC, nu o să puteți intra la facultate”

Prin clasa a XI-a, un domn de la partid m-a abordat tot așa discret, în timp ce mergeam pe stradă: «Dumneavoastră nu aveți carnet de UTC, nu o să puteți intra la facultate».

Eu i-am răspuns să mă lase în pace că mă descurc eu și atunci mi-a spus: «Știți, eu sunt botezat de popa nu-știu-care, unchiul dumneavoastră. Trebuie să intrați în UTC». 

«Păi bine, dar cine mă primește?»

«Lăsați, că rezolv eu!»

Am primit într-adevăr carnet de UTC-ist. Când l-am reîntâlnit, acum șase-șapte ani, i-am mulțumit pentru gestul acesta. Mi-a fost de folos carnetul pentru înscrierea la facultate, pentru că m-a ajutat să-mi fac dosarul fără să le ofer prea multe acte.

În facultate am fost cu un fost coleg de la Strehaia, Adrian Vânătoru, cu care fusesem în clasă încă dintr-a V-a. Și lui îi sunt foarte recunoscătoare, pentru că, la cum erau vremurile, ar fi putut să mă toarne oricând.

Nu doar că nu a spus nimic despre trecutul meu, dar nici măcar n-a spus vreodată că noi ne-am cunoscut înainte de facultate. Îl iubesc și îl prețuiesc nemaipomenit pentru caracterul său.

Când am intrat la facultate, mama avea deja serviciu. O angajaseră femeie de serviciu la spitalul din localitate. A cărat o iarnă lemne, cădea tot timpul pe scări, nu putea să le urce la etaj. Nu mi-ar fi povestit niciodată ea, dar să vedeți cum am aflat: fiind bolnavă în ultimii ani, făcea infecții urinare și medicii îmi tot dădeau antibiotice.

Avea halucinații de la ele și în această stare povestea întâmplări de atunci. Așa am aflat multe lucruri pe care le-am verificat apoi, cât am putut, și s-au dovedit adevărate.

După ce am terminat facultatea, am lucrat în cercetare. Am fost trimisă, prin repartiție guvernamentală, la un institut de cercetări și proiectări pentru materiale de construcții, pe un domeniu foarte special, „de vârf”, cum se zicea la data respectivă: pe compuși oxidici obținuți prin topire în cuptoare cu ardere electrică.

Am dezvoltat o chestiune foarte specială, care mi-a oferit un câmp larg de cercetare și până în 1990 n-am părăsit institutul acela. De nenumărate ori au vrut să mă ia la minister, să mă promoveze, dar orice avansare pentru mine însemna verificarea dosarului.

N-am mai ținut nicio legătură cu cei din Strehaia, mă feream foarte tare de cei care mai erau prin București. Asta a fost politica mea și acum mă simt rău față de foștii mei colegi de institut care au fost foarte buni cu mine și pe care i-am mințit în tot acești ani. Unii erau niște comuniști convinși, cu care eu eram bună prietenă pentru că aveau un fond foarte bun.

Cum mă vor privi ei astăzi dacă vor afla cine eram de fapt?

Tata a fost arestat pentru uneltire împotriva regimului comunist

Adevărul despre mine este că eu sunt fata unui deținut politic. Tata a fost arestat pentru uneltire împotriva regimului comunist. Am aflat asta în 2008, când am primit dosarul de la CNSAS. L-am primit foarte târziu, deși am făcut demersuri încă din anii ’90.

Tata era urmărit de mai mulți ani. În dosarul său sunt niște nume conspirative și am făcut cerere să aflu cine erau cei din spatele acestor nume. Nu vreau nimic de la ei, au murit de mult timp, vreau doar să înțeleg ce au avut cu tata. Nu am primit aceste nume nici astăzi.

În dosar nu există nicio acuzație concretă. Sunt diverse persoane care bălmăjesc, dar nu spun nimic cu substanță. Se vede că erau puse să dea cu subsemnatul.

Doar unul dintre angajații de la spital, Florică Mihai, tehnician veterinar, a lansat acuzații. A povestit că ar fi venit cu copilul lui la spital, cu nu știu ce animal la control. Copilul ar fi fost student la limba rusă, la «Maxim Gorki», în București.

Tata l-ar fi întrebat de vorbă și ar fi comentat: «N-ai putut să faci și tu mai bine engleză?».

Și, de aici, ăsta a început să spună că tata e împotriva regimului, că este cu americanii etc.

Pe de altă parte, fostul director de școală din Strehaia mi-a spus că de fapt acest Florică Mihai nici măcar nu a avut copil la «Maxim Gorki», nici măcar nu a avut copii băieți. Un nepot de-al lui ar fi fost studiat acolo. Deci până și acest lucru era o minciună.

Când am aflat despre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am fost să vorbesc cu directorul de atunci, Marius Oprea. I-am povestit tot ce știam, iar el mi-a dat o echipă de cercetători, spunându-mi că-mi plătește deplasarea la Periprava. În câteva zile, echipa era gata.

Dintre cei arestați cu tata în noaptea aceea, toți ceilalți s-au întors. Unul singur a vrut însă să vorbească despre tata, a trimis vorbă la cineva, să mă duc într-o noapte ca să-mi povestească.

Am aflat multe detalii, ce a făcut tata acolo, cum a murit și așa mai departe. Nu m-a lăsat să notez nimic, dar am ținut minte cu lux de amănunte tot ce mi-a spus.

Periprava însemna, de fapt, o sumă de mai multe colonii de muncă, le spuneau ei. De fapt, erau lagăre de exterminare. Tata însă a fost chiar în localitatea Periprava, dormea pe un bac.

Ioan Ficior și cei din conducerea lagărului aveau blocuri de locuit și o fermă foarte mare cu porci și oi și responsabilitatea lui tata era să se ocupe de îngrijirea lor. Era singurul veterinar al fermei.

Colegii l-au îngropat cu o sticluță în care au băgat o hârtie cu numele lui

A murit brusc într-o noapte după ce a venit de la muncă, nu se știe de ce. Colegii l-au îngropat cu o sticluță în care au băgat o hârtie cu numele lui. Cercetătorii de la IICCMER au găsit o sticluță, dar nu cred că este a tatălui meu.

Eu am o rezervă cu privire la moartea tatălui meu. În dosarul CNSAS scrie că a fost moarte suspectă, iar eu cred că a fost omorât.

Și față de acest domn care mi-a povestit am un dubiu. Spre deosebire de toți ceilalți, el a fost eliberat mai repede. Întrebarea este: de ce?

În dosar scrie că tat a venit noaptea, la 21.30-22.00, de la lucru, și că i s-ar fi făcut rău.

Au cerut autopsie. În mod obișnuit, nu se cerea autopsie pentru deținuți. Lui tata i s-a făcut autopsia de către un medic de circă, abia după nouă zile, când intrase deja în putrefacție.

La sfârșitul actului, medicul a scris că nefiind de specialitate se disculpă de orice responsabilitate. Am citit o corespondență în care era chemat un medic autopsier, iar el refuză să vină pentru că a trecut prea mult timp. A venit în final acest medic de circă, dar care nu și-a asumat responsabilitatea.

Am cerut de la Institutul de Medicină Legală condițiile în care se făceau la acea vreme autopsii pentru deținuți. Știți ce mi s-a răspuns la nivelul anului 2015? Că aceste date le cunosc cei care au lucrat atunci. Vi se pare normal? M-a revoltat și m-a umilit foarte tare acest răspuns.

La procesul lui Ioan Ficior au venit reprezentanți ai penitenciarelor și le-am cerut și lor un răspuns. Ei mi-au răspuns mai politicos, însă n-au găsit documentațiile necesare.

Simt că mă lupt cu morile de vânt. Noi avem datoria să spunem aceste povești, să explicăm cum a fost atunci, ca să ne asigurăm că nu se va mai repeta. Dar ce pot să înțeleagă din asta generațiile viitoare, dacă nici noi nu reușim să clarificăm lucrurile?