Abuzul, hărțuirea sau orientarea sexuală - subiecte tabu în fotbalul din România. De ce le e frică victimelor să vorbească

Un fotbalist român susține că ar fi fost agresat sexual de antrenorul echipei la care evolua, la scurt timp după ce au fost făcute acuze similare în Malta, acolo unde tehnicianul a semnat ulterior un contract. 

Atât fotbalistul Răzvan Popa, între timp retras din sport, cât și familia lui, susțin la Gazeta Sporturilor că fostul antrenor l-ar fi hărțuit sexual, în vreme ce clubul Universitatea Craiova ar fi ignorat cazul și mai târziu ar fi ales să-l pună sub tăcere, prin demiterea subită a presupusului hărțuitor. În tot acest timp, colegii de echipă l-ar fi tachinat pe fostul jucător profesionist. 

Într-o reacție de ultimă oră, clubul Universitatea Craiova confirmă că a existat o sesizare a familiei, dar susține, într-un comunicat de presă, că „singurele dovezi erau afirmaţiile familiei, care nu s-au coroborat cu nicio altă mărturie sau probă fizică.”

„În ciuda acestor aspecte, pentru a proteja clubul, jucătorul şi celelalte persoane implicate, am preferat să încheiem pe cale amiabilă contractul cu antrenorul Devis Mangia în perioada imediat următoare”, se disculpă oficialii echipei de fotbal, care invocă și faptul că de la presupusele abuzuri până astăzi, la dezvăluirea lor publică, au trecut trei ani. 

Între timp, antrenorul italian neagă, citat de Reuters, acuzele care i se aduc în România și Malta, însă Poliția și Federația malteze s-au sesizat, au început o anchetă pentru hărțuirea a doi fotbaliști de acolo, iar contractul său a fost suspendat. 

PressOne a întrebat sindicatul fotbaliștilor, AFAN, dacă un astfel de caz petrecut la nivel profesionist poate fi doar o mică fracțiune din numărul real de abuzuri sexuale, psihice, fizice sau verbale la care sunt supuși copiii, juniorii și apoi fotbaliști seniori din România și de ce nu sunte ele cu adevărat raportate. 

„În România au fost prea puține cazuri și avem prea puțină educație pe acest domeniu ca să putem să relatăm și să atragem cu adevărat atenția. Nu se face nicăieri educație de acest fel, nici măcar în școală. Din păcate, victimele și societatea în general nu știu cum să reacționeze”, răspunde, printre altele, Emilian Hulubei, președintele AFAN. 

PressOne: De ce credeți că există în România o ezitare generală în a vorbi deschis despre abuz sexual sau agresiuni sexuale în fotbal și sport? 

Emilian Hulubei: Pentru că nu avem cultură și nu avem educație, deocamdată, pentru așa ceva. E un subiect tabu și toată lumea îl tratează ca atare. Din păcate, s-a aflat târziu de cazul acesta. Ar fi putut fi evitate alte posibile abuzuri sexuale, cazul din Malta, de exemplu.

Am fost contactat pe 27 septembrie de omologul meu din Malta, care m-a întrebat dacă au fost aceleași probleme și în în România, la clubul la care a antrenat Mangia. I-am spus că au fost doar niște zvonuri, nimic concret. În schimb, în Malta, jucătorul care ar fi fost abuzat a ieșit public imediat. Abia apoi și-a făcut curaj și familia fotbalistului român. 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

PressOne: Cât de corect a acționat clubul Universitatea Craiova?

Emilian Hulubei: Regretabil este că cei de la club au ascuns cazul și că nu au ieșit public atunci când antrenorul a fost înlăturat de la echipă. N-au spus care a fost motivul concret pentru care antrenorul italian a fost demis. 

PressOne: Între timp clubul din Craiova publică un comunicat vag de presă, unde are grijă să precizeze că „membrii familiei au păstrat tăcerea asupra acestor presupuse acte reprobabile timp de trei ani”, deși sportivul susține altceva. Cum evaluați punctual acest comunicat?

E.H.: Este o reacție întârziată. Reacția asta trebuia să existe atunci când s-a întâmplat, nu acum. Este o reacție tardivă care nu mai ajută la nimic.

PressOne: Dacă la un nivel înalt, profesionist, de primă ligă, un club comunică așa cum o face Craiova acum, atunci cum stau lucrurile la nivel de copii și juniori?

E.H.: Încă o dată, impresia mea este că nu suntem educați și nu suntem pregătiți pentru astfel de cazuri.

În România au fost prea puține cazuri și avem prea puțină educație pe acest domeniu ca să putem să relatăm și să atragem cu adevărat atenția. Nu se face nicăieri educație de acest fel, nici măcar în școală. Din păcate, victimele și societatea în general nu știu cum să reacționeze. 

PressOne: Însă putem presupune că la copii și juniori, în diferite contexte, în România se petrec abuzuri verbale, fizice sau sexuale?

E.H.: Da. Bineînțeles. Dacă s-a întâmplat la nivel superior, de Liga I, se întâmplă și la nivel de copii și juniori, mai ales că ei sunt mult mai vulnerabili. 

PressOne: La AFAN, sindicatul fotbaliștilor, există astfel de informații sau sesizări? 

E.H.: Da, pentru abuzuri la modul general, nu și pentru abuzuri sexuale. Este pentru prima dată când aud public că s-a întâmplat așa ceva în România. Zvonuri existau, însă nu erau confirmate. Între timp a venit confirmarea. Bineînțeles că se poate face o campanie de educare a sportivilor și asta va fi pe lista noastră de priorități. 

PressOne: Ce tipuri de abuz vi se aduc la cunoștință?

E.H.: Abuzuri fizice în general și abuzuri verbale, din partea antrenorilor. Nu sunt foarte dese sesizările, dar sunt sigur că se întâmplă în mod constant, peste tot în țară. Mulți preferă să nu spună, iar problema rămâne la nivel intern, la echipa unde se întâmplă așa ceva, din păcate. Abuzurile ar trebui raportate și ar trebui făcut un program prin care să fie protejați cei care sunt abuzați. 

PressOne: La finalul lui 2016, în Marea Britanie, a existat cazul unor fotbaliști profesioniști care au vorbit despre abuzurile sexuale pe care le-au suferit atunci când erau juniori, de-a lungul timpului. Odată făcut public un prim caz, foarte mulți sportivi au spus ulterior prin ce au trecut. În România, un asemenea caz are potențialul de a stârni o mișcare similară? 

E.H.: Este posibil, pentru că e nu este un caz izolat și atunci ar trebui făcut un sistem de raportare. Cel mai bine ar fi un sistem anonim, pentru a proteja identitatea sportivilor care care raportează astfel de abuzuri.

Cred cu tărie că e nevoie de o linie verde pentru așa ceva. Sunt sigur că dacă ar fi sub protecția anonimatului, ar avea curaj mai mulți jucători de fotbal să relateze ce li s-a întâmplat.

PressOne: Cine ar trebui să coordoneze această linie verde, în opinia dvs.? 

E.H.: Toți factorii și toate instituțiile implicate. Liga Profesionistă de Fotbal, Federația și noi, AFAN. La minister există o linie verde, dar nu pentru abuzuri și astfel de situații. Nefiind finanțat din banii ministerului, fotbalul ar trebui să beneficieze de o linie verde separată. 

PressOne: Deși fotbalul din România este finanțat preponderent din bani publici.

E.H.: Peste 90% din fotbalul din România este finanțat din bani publici, da. 

PressOne: Dacă primarii și consiliile județene finanțează în principal acest sport, atunci cum e tratat în România jucătorul de fotbal, de la cele mai mici vârste până la seniori?  

E.H.: Din păcate majoritatea patronilor de școli și academii de fotbal sunt interesați în primul rând de bani. Nu văd fotbalul ca pe ceva uman, văd doar afacerea. Iar regulamentele îi ajută să facă abuzuri, să nu lase jucătorii să plece liberi de la o echipă la alta, chiar dacă în anumite situații ar avea acest drept. 

Există în regulamentul din România ceva unic în lume: un jucător este obligat la 16 ani să semneze contractul pe care i-l oferă clubul, chiar dacă sunt condiții mizere, precum un salariu de 600 de lei. 

La 19 ani se întâmplă aceeași situație, ceea ce mi se pare absurd. 

Și dacă refuzi să semnezi contractul, ești sancționat cu o suspendare de doi ani și cu o penalizare financiară. Federația ar trebui să intervină și să modifice regulamentul. Să se mărească compensațiile de formare, să găsim o soluție de compromis. 

Este incredibil cum în anul 2022 jucătorii sunt niște sclavi obligați să semneze în niște condiții care sunt oricum, dar nu de profesioniști. Iar contractul e înregistrat ca fiind de profesionist, în condițiile în care câștigi 600 de lei pe lună. 

În culpă este și cel care nu raportează. Dacă ești forțat să semnezi sau ești abuzat în orice fel și nu spui, n-are nimeni de unde să știe. 

PressOne: Sunt 16 cluburi în prima ligă, 20 în liga a 2-a din România și în jur de 100 în liga a 3-a. Câte din aceste echipe au un psiholog angajat?

E.H.: Nu există psihologi angajați. Sau există doar la câteva echipe, eu știu de Farul Constanța și cam atât. În rest, această resursă umană nu e folosită în fotbalul din România. 

PressOne: De ce nu există psihologi la echipe? 

E.H.: Pentru că e un cost suplimentar pe care cluburile nu vor să-l plătească sau să și-l asume. Sunt sigur că dacă ar exista mai mulți psihologi la echipele de fotbal din România, ar putea fi evitate multe astfel de situații sau abuzuri. 

PressOne: Obligativitatea angajării unui psiholog la echipă ar fi o măsură prea drastică?

E.H.: Această obligativitate nu există. Dacă ar exista nu ar fi ceva deloc drastic, mai ales că ar afecta bugetul unei echipe într-o măsură destul de mică. Dacă stăm să ne gândim, poți să angajezi măcar un psiholog part-time și să apelezi din când în când, atunci când jucătorii au nevoie. Nu o văd ca pe o povară și cred că ar fi o măsură bună, necesară. 

PressOne: Ce credeți că s-ar întâmpla dacă un fotbalist din România ar decide să anunțe public că este gay, de exemplu? Care credeți că ar fi reacția colegilor, antrenorilor, fanilor și stadionului? 

E.H.: Cred că ar fi o problemă, tocmai pentru că nu există educație în acest sens în România. Din punctul nostru de vedere nu ar trebui să se întâmple absolut nimic, pentru că orientarea sexuală nu contează, important e să-ți faci meseria cum trebuie. 

Dar lipsa de educație sexuală în România – și lipsa de educație pe acest subiect – probabil ar face lumea să fie reticentă. Atât spectatorii, cât și colegii lui de echipă sau antrenorii. 

PressOne: Aceeași reacție de stigmatizare credeți că va exista și în cazul lui Răzvan Popa, care între timp s-a lăsat de fotbal, sau al altor sportivi care ar relata despre abuzurile sexuale la care au fost supuși? Abuzul în sine suferit de un sportiv stigmatizează? 

E.H.: Nu cred. Nu are de ce. Ba chiar consider că Răzvan Popa a făcut un lucru foarte bun. Dar trebuia să îl facă la timp. Probabil că a contat frica lui și a părinților că nu va mai fi folosit la echipă, după cum a spus și mama lui. 

Pe de altă parte este de condamnat, pentru că, atât timp cât ții ascuns un astfel de caz, ești în culpă. Dacă vii și faci declarația după un an sau doi, nu mai ești credibil, din păcate. 

PressOne: Care e cel mai dur caz cu care v-ați confruntat oficial, în ultimii ani, la sindicatul fotbaliștilor? 

E.H.: A fost un caz de rasism, atunci când a aruncat un spectator de la Chiajna cu o banană într-un jucător de la Rapid. A fost un scandal monstru, prin 2013-2014. De atunci și până astăzi parcă am mai evoluat puțin. Am făcut împreună cu Federația o campanie antirasism, care a prins destul de bine. A rulat și în timpul meciurilor echipei naționale. 

În ultimul timp nu prea am mai avut cazuri de rasism în România, mai mult de xenofobie. Sunt deja cunoscute cazurile de la Sepsi Sfântu Gheorghe și FC Csikszereda Miercurea Ciuc. 

PressOne: Dvs. cât timp ați jucat fotbal profesionist? 

E.H.: În 1997 am semnat primul contract de profesionist și am jucat până în 2007. 

PressOne: V-ați confruntat în carieră cu vreun abuz? 

E.H.: La juniori am fost bătuți toți. Eu și toți colegii mei. 

PressOne: De ce bate un antrenor de fotbal din România un copil?

E.H.: Pentru că pierdeam, pentru că nu jucam bine. Diferite motive. Nici noi nu aveam educație. Mie îmi era frică să le spun părinților. Dacă îi spuneam tatălui meu că mă bate antrenorul, nu mai eram lăsat la fotbal. Așa că am preferat atunci să tac din gură și să accept situația. Mi-am asumat bătăile și am mers în continuare la fotbal. Unde eram bătuți în continuare. Palme ca lumea.

Nu primeam o palmă, două. Încasam șase-șapte palme. Se întâmplă foarte des lucrul acesta și astăzi, la juniori, de cele mai multe ori din cauza fricii de a spune acasă. 

Am avut un psihic puternic și am trecut prin asta, dar mult timp după ce am ajuns la seniori vorbeam cu colegii despre antrenorul care ne-a bătut când eram mici. 

PressOne: V-ați confruntat vreodată antrenorul care v-a abuzat la juniori, după ce ați crescut? 

E.H.: Nu. N-am simțit nevoia. Am luat-o ca pe o „educație rusească”, să zic așa. N-am avut nicio pornire să mă răzbun. Așa erau vremurile. Și, din păcate, vremurile nu s-au schimbat foarte mult în România, mai ales la copii și juniori.